Locus

de Bogdan Cucu

“At the source of democracy can be found the rejection of a couple of things: power detached from the social ensemble, law that governs and immutable order, and the spiritual authority possessing knowledge of the ultimate ends of human conduct and the community.”

Claude Lefort

“Comme il se peut faire que tant d’hommes, tant de bourgs, tant de villes, tant de nations endurent quelquefois un tyran seul, qui n’a puissance que celle qu’ils donnent; qui n’a pouvoir de leur nuire, sinon tant qu’ils ont vouloir de l’endurer; qui ne saurait leur faire mal aucun, sinon lorqu’ils aiment mieux souffrir que lui contredire.”

Etienne de la Boétie

“Le savoir ne s'affine et ne s'allège que dans les confins, lorsque la vérité ne constitue plus l'instance à laquelle il lui faudrait finalement se soumettre.”

Maurice Blanchot

Citeste in continuare!

Anomie şi dreptate – paradoxurile deconstrucţiei dreptului

 de Horia Ciurtin

Prolog: fisura (post)modernă – de la „dezvrăjire” la „deconstrucţie”

Astăzi, noua lume postmodernă se conturează ca un nesfârşit muzeu al ruinelor vesele, al degradării ce se bucură şi îşi priveşte admirativ propria stare. După ce modernitatea s-a străduit îndelung să „dezvrăjească” lumea, întronând raţiunea firavelor Lumini în locul sferei sacre, postmodernitatea a luat cu asalt, „deconstruind”, toate edificiile şi structurile ce păstrau o vagă urmă a ordinii, a inteligibilului tradiţional. Astfel, în succesiunea lor malvolentă, cele două procese complementare au reuşit mai întâi să falsifice realitatea, iar apoi - dărâmându-şi instabilul edificiu - au ajuns la mascarea deplină a absenţei oricărei realităţi.

Pe această cale, în contemporaneitate „deconstrucţia” a devenit metoda prin care chiar orizontul „dezvrăjit” al modernităţii poate fi de-structurat, dezintegrat şi lăsat pradă fascinaţiei pentru propria putrefacţie, iar singurul pariu care mai merită pus de idealiştii de serviciu rezidă în insuflarea vinei, a penitenţei pentru vina-de-a-fi, în încurajarea blazării suicidale. Totuşi, fără a ne afunda în fatalismul unui anumit tip de gândire pseudo-tradiţionalistă (de fapt, o viziune care tinde să fie doar anchilozată acolo unde ar trebui să fie imobilă), putem constata că în câteva – chiar dacă puţine – puncte ale lumii actuale postmodernismul – ca ciocan metodologic – a pierdut rămăşagul cu realitatea.

Proiect eminamente anti-paradigmatic, deconstructivismul de avangardă a eşuat în a trece dincolo de pragul unui idealism pe care îl subminase sistematic anterior. Gândirea postmodernă, aliată cu narative pe jumătate ruinate, a constatat că tocmai vechile bastioane ale tradiţiei sunt deocamdată neatinse de infuenţa deconstrucţiei, chiar dacă parţial au putut fi „dezvrăjite” şi infiltrate ideologic. Astfel, teologia, ştiinţele naturale ori dreptul s-au arătat permeabile deseori la influenţe doctrinare externe, însă nu au permis încă destructurarea lor radicală.

Citeste in continuare!

O altă interpretare a simbolurilor comunismului

 de Al-Baidaq

Este 1923, Lenin se apropie de moarte, dar a apucat să-i vadă pe comunişti sărbătorind triumfători. Drapelul ce ne înfăţisează Serp i molot poate fi adoptat, pregătindu-se să devină celebru şi să amplifice zgomotosul clocot al bolşevismului. Acum, pare totuşi straniu să oferi o altă interpretare simbolurilor de pe drapelul sovietic, în afara celei extrem de evidente: chemarea ţărănimii alături de proletariat, împotriva claselor superioare. Dar să încercăm un alt punct de vedere, care nu îl anulează pe primul, ci îl completează, favorizând o explicaţie mult mai profundă a fenomenului comunist şi a consecinţelor sale, trimiţând raze până în straturi mai adânci ale memoriei umanităţii, în acele ţinuturi mentale în care i s-au copt vise şi i-au îmbobocit furtuni.  

Mai întâi, ciocanul. Cine era în stare să îl răsucească deasupra capului cu invidiată usurinţă, dând uimitoare lovituri adversarilor? Da, pare straniu să fie el, mai ales plasat într-un context ca cel din Rusia de după 1917, dar acesta este Thor cel voios, cel arţăgos şi nu în ultimul rând, cel rapid ca fulgerul. Cât despre seceră, ea este altă armă zeiască, dar îi aparţine lui Cronos, zeul care şi-a castrat părintele, pe Uranus. Acum, unii care sunt mai fii ai timpurilor acestea, se grăbesc să strige: până aici! Ce le pot zice decât să aibă răbdare, căci nu acestea alcătuiesc tot ce am să rostesc? Ciocanul lui Thor, zeu eminamente războinic, kşatriya ideal cu domiciliul printre norii de vijelie, este chiar fulgerul, care la rândul său, simbolizează viteza care face lovitura să fie năpraznică. Este cunoscut, comunismul necesita o mare rapiditate pentru concepte ambiţioase ca exportul de revoluţie şi revoluţia continuă, dar când mă gândesc la viaţa grăbită (care tot se mai grăbeşte) din societăţile familiare nouă şi din care, la suprafaţă comunismul absentează, trag concluzia că ne plecăm tot unui Thor înrăit, căci aproape permanent este observabilă o (in)umană goană văduvită de contemplaţie, numită pretenţios acţiune. Dar ştim bine, în cazul în care ”nu se conectează la un principiu care este dincolo de domeniul contingent, ea nu este decât pură iluzie.” (René Guénon – ”Criza lumii moderne”)

Citeste in continuare!

Recenzie: Comitetul invizibil - Insurecţia care va veni

 de Radu Iliescu

Motto: “Nu economia este în criză, economia este însăşi criza. Nu locurile de muncă lipsesc, munca însăşi este în plus.” (Comitetul invizibil)

“Noile soluţii seamănă cu vechile probleme.” (acelaşi)

“Nicio ordine socială nu poate fi fondată durabil pe principiul că nimic nu este adevărat.” (tot acelaşi) 

Am terminat lectura acestei cărţi-manifest cu senzaţia că ezit între două diagnostice: lucrare sociologică sau manual de terorism. Pe deplin însă, n-ar fi nici una, fără să fie nici cealaltă. În ciuda unor resurse intelectuale şi stilistice impresionante, care până la urmă constituie toată miza lecturii, lipseşte detaşarea echilibrată a omului de ştiinţă. Cel/cei care se ascund/e în spatele semnăturii Comitetul invizibil nu se mulţumeşte doar să constate, să evalueze şi să emite prognosticuri pentru viitorul imediat. Acest Comitet, oricine va fi fiind în spatele său, propune soluţii, are planuri. 

Însă nu vom sucomba prosteşte tentaţiei de a afirma că am ţinut în mână, preţ de câteva ceasuri, un manual de terorism. Dincolo de pălăvrăgeala obositoare şi sterilă a oamenilor politici, amplificată mecanic de flaşnetele propagandistice ale jurnaliştilor servili, nu avem ştiinţă de vreo definiţie neechivocă a terorismului. Nici observaţia făcută cândva de Noam Chomsky (Somebody’s terrorist is another person’s freedom fighter) nu aduce toată lumina de care e nevoie. Ce este libertatea? Şi cât de mult se poate lupta pentru ea. Jean-Paul Sartre, cu a sa afirmaţie conform căreia cea mai mare libertate pentru intelectualii francezi a fost în timpul ocupaţiei naziste, întregeşte nemilos paradoxul. 

Şi totuşi, această carte nemiloasă, necruţătoare, care răvăşeşte locuri comune şi spune “adevărurile necesare, cele a căror refulare universală umple spitalele psihiatrice şi privirile de tristeţe“, nu a fost asumată prin semnătură lizibilă. Dacă ar fi rămas la nivelul pur constatativ, cu toată fronda din rândurile sale, un Jean Baudrillard, un Edgar Morin, un Pierre Bourdieu ar fi putut-o distila, semna, asuma. Numai că rolul acestor somităţi, de la care nu ar şti să abdice, este să-şi consume luciditatea dincolo de zidurile universităţilor, ca nişte şoricei care pedalează agonic în cuşti meschine. L’insurrection qui vient respiră un nepermis, dar tonic, aer de răzvrătire. 

Citeste in continuare!

Odiseea spiritului

 de Mircea Diaconu

2001: A Space Odyssey (1968) r. Stanley Kubrick

De-a lungul timpului s-a impus o anumită interpretare în care filmul lui Kubrick este înţeles ca un discurs care interoghează în termeni filosofici asupra eficienţei şi sensului cuceririlor tehnologice pentru om. Din această perspectivă hermeneutică filmul se încheie dubitativ. Civilizaţia materială la apogeul ei nu ar însemna neapărat o victorie pentru spiritul uman. Personal îmi permit să mă depărtez de această perspectivă hermeneutică şi să abordez filmul dintr-un alt unghi.

Prima scenă exprimă liniştea de la început, pământuri pustii şi sterpe se văd până la orizont. Întreaga realitate este virgină, neîncepută, este un haos informal, indeterminat. Maimuţele, reprezentând omul ca virtualitate pură, locuiesc acest spaţiu şi îşi duc traiul liniştit. Se aud primele sunete iar un leopard prinde o maimuţă, scenă ce revelează faptul că maimuţele sunt nişte tropisme, adică realităţi ce sunt doar efecte ale factorilor exteriori, fără a avea voinţă şi conştiinţă pentru a influenţa acest exterior. Spiritul în inconştienţa lui totală era condiţionat de hazardul lumii haotice în care trăia. Leopardul reprezintă una din forţele infernale ale acestui haos primordial. Maimuţele stau într-o peşteră împinse una într-alta, trăind din inerţia propriei lor existenţe într-o inconştienţă totală.

Trezindu-se la un moment dat, maimuţele văd un monolit negru despre a cărui origine nu poate presupune nimic nici chiar telespectatorul. Se aude o muzică stranie de veneraţie teologică, şi un sentiment de uimire absolută şi de spaimă se trezeşte în spiritul maimuţelor. Somnul maimuţelor exprimă indeterminaţia inconştientă, ca prim nivel al spiritului uman când el este o pură posibilitate pentru sine, există doar ca pură virtualitate haotică ce urmează să fie cosmizată şi realizată, determinată prin cunoaştere şi autocunoaştere.

Monolitul reprezintă prima determinaţie ce apare în haosul lumii primordiale. Perfecţiunea lui formală contrastează izbitor cu haosul formelor geologice ce populează împrejurimile. Are loc o rupere de nivel între alteritatea ultradeterminată a monolitului şi haosul realului. Experienţa prezenţei monolitului, însoţită de acea muzică stranie şi parcă dintr-o altă lume, reprezintă una din cele mai bune analogii cu o experienţă religioasă numinoasă – aşa cum este ea prezentată în opera lui Rudolf Otto – din toată istoria cinematografiei.

Citeste in continuare!