de Horia Ciurtin
1. Scurtă prezentare evolutivă a conceptului de “dreapta”
Noţiune aparent confuză în lumea actuală, datorită manifestărilor ei deosebit de variate, oscilând de la un pol la altul al angrenajului politic contemporan, „dreapta” se poate contura – într-o primă instanţă – având în vedere sensul său originar, de plasare în opoziţie faţă de proiectul burgheziei liberale revolutionare, în antinomie cu noua ordine social-politică imaginată de către aceştia, ce se dorea a fi o schimbare radicală a întregii viziuni tradiţionale asupra lumii. Denunţând drept retrograde valorile tradiţionale precum ierarhia, autoritatea, liberalismul „stângist” al clasei medii propune drept unică valoare raţiunea, ca motor al progresului şi emancipării individului, ca fundament al eliberării acestuia de sub formele coercitive ale paradigmei tradiţionale. Această primă diviziune se poate observa în timpul Revoluţiei Franceze şi în fazele premergătoare ei, când, în Adunarea Natională şi în alte adunări cu caracter legislativ, poziţia membrilor în sălile de dezbateri era astfel dispusă: susţinătorii ideii aristocratico-monarhice, de conservare a tradiţiilor politice şi instituţionale s-au plasat în dreapta, iar cei ce aderau la ideile liberale, de emancipare social-politică şi axate pe libertatea individuală, s-au aşezat în stânga. În reacţie la viziunea „stângii” liberale, „dreapta” s-a reliefat prin dorinţa de a apăra ancestralitatea instituţiilor tradiţionale şi a unei ordini spirituale transcendente. În acest sens, se poate afirma că „vechea dreaptă” a fost formulată în termenii conservatorismului clasic-radical, contra-Iluminist (după cum îl numeşte Isaiah Berlin), în descendenţa unor susţinători fervenţi ai viziunii aristocratice, spirituale, precum Joseph de Maistre, propunând conservarea vechilor valori ce se doreau a fi zdrobite de către „stânga liberală”, în timpul Revoluţiei Franceze. Deşi circumspectă la inovaţii, „dreapta” nu se considera o viziune statică, blocată, ci dorea perpetuarea, reactualizarea în prezent a formelor consacrate de tradiţie: ierarhie, autoritate şi legătura cu transcendentul, specifică moştenirii spirituale europene.
Totuşi, treptat, conservatorismul secolului al XIX-lea a ajuns treptat să fie temperat, moderat, infuzat cu elemente specifice mai degrabă „stângismului” liberal, dând naştere a ceea ce unii autori au ajuns să considere drept „falsa dreaptă”. Această formă a „dreptei”, ajunsă să fie cel mai larg cunoscută de-a lungul istoriei, nu a fost o „dreaptă” per se, originală, având în vedere importanţa covarsitoare pe care ajunge să o acorde economiei de piaţă, valorilor materialiste, drepturilor individuale şi raţiunii ca factor de progres.
Spre diferenţă de ambele versiuni ale acestei orientări, atât faţă de „vechea dreaptă”, cât şi faţă de „falsa dreaptă”, se poate înregistra evoluţia unui gen, numit „dreapta autentică” ("true Right"), de către politologi aflati la ambele părţi ale preferinţelor politice (atât analişti politici neutri, cît şi susţinători ai „dreptei” ori ai „stângii”). Această orientare, pronunţat mai radicală decât celelalte forme - având în vedere că „vechea dreaptă” căuta doar să conserve un status quo existent, fără a dezvolta o ideologie prea complexă, iar „falsa dreaptă” a permis infuzia unor elemente străine, chiar opuse spiritului iniţial al dreptei – se plasează pe poziţii fundamental opuse faţă de întreaga modernitate industrială, faţă de raţionalismul post-Iluminist şi faţă de liberalismul revoluţiilor secolului al XVII-lea si al XIX-lea. Deşi, din punct de vedere al ştiinţei istorice, bazele acestei orientări apar la începutul secolului al XX-lea, din punct de vedere filosofic, ele sunt prezente în vechile tradiţii social-politice europene antice şi medievale. Dintre cei care au aderat şi au teoretizat această orientare, îi putem aminti pe cei din grupul „Revoluţiei Conservatoare” din Germania antebelică şi interbelică (Hugo von Hoffmannstahl, Ernst Junger, Carl Schmitt, Arthur Moeller van den Bruck, Oswald Spengler) 1, ce susţineau o revoluţie în sens opus, propunând, nu o „revoluţie cu sens reformator”, de dărâmare a ordinii existente, ci o „re-voluţie, o reîntoarcere la tradiţia naţională, la ordinea naturală a valorilor, la eroism, la comuniunea poporului, la ideea ca viaţa e tragică, însă magnifică prin aceasta”.2
Totodată, idee deosebit de fertilă în această perioadă, orientarea acestui mod al dreptei şi-a găsit o intensă fundamentare teoretico-filosofică în scrierile gânditorilor ce au activat în şcoala „traditionalismului radical”, precum Rene Guenon sau Julius Evola. Chiar si titulatura de „dreaptă autentică” poate fi regasită în operele acestuia din urmă. Apropiat la început de mişcarea fascistă, se distanţează treptat de ea, pe motiv că aceasta pierde din vedere componenta cea mai importantă a dreptei, şi anume, spiritualitatea şi simţul aristocratic specific Europei. Deşi, fără mare rezonanţă în epoca interbelică, filosofia sa va constitui punctul de plecare al extremei drepte postbelice, şi anume a „noii drepte” radicale (situată în relaţie de opoziţie faţă de „noua dreaptă” moderată, a la Thatcher şi Reagan, pe care o consideră drept „falsă dreaptă”, după cum am arătat anterior şi cu numele căruia evită asocierea). Cu toate că e lipsită de un suport pe scară largă, „noua dreaptă” de tendinţă radicală are o relevanţă crescută în sfera politologiei, datorită faptului că fundamentele ei active nu se regăsesc în rândurile populaţiei, ci a unei elite intelectuale, grupată într-o serie de think-tank-uri extrem de fertile din punct de vedere filosofic si cultural (de pildă, GRECE din Franta sau Centro Studi „La Runa” din Italia).
2. Dreapta – de la vechi la nou
După ce am urmărit scurta prezentare a evoluţiei conceptuale a dreptei, este recomandat, ca în mod concret să analizăm grupurile şi indivizii ce au stat la baza acestei transformări graduale, ce culminează în doctrina „noii drepte” radicale. La nivel ideologic, s-a produs fenomenul care în cultura anglo-saxonă se numeşte „paradigm shift” şi anume, reprezentând o transmutare a viziunii asupra întregii lumi şi a ordinii acesteia. În felul acesta se poate înţelege trecerea de la ideologia preponderent catolic-creştină a „dreptei vechi”, la permisivitatea ce a caracterizat „falsa dreaptă” şi ulterior la doctrina filosofică elaborată, idealistă, mergând până la dezirabilitatea reinvierii religiilor indo-europene vechi, ce a fost specifică atât „dreptei autentice”, cât şi „noii drepte”.
Sciziunea ce a aparut între vechile doctrine ale dreptei şi noile mătci pe care aceasta a început să se dezvolte a fost o consecinţă directă a celui de Al Doilea Război Mondial, respectiv a înfrângerii extremei drepte în plan militar. După inculparea publică şi instituţionalizată a întregii drepte, pe tot teritoriul Europei (atât în vest de către forţele de eliberare americane, cât şi în est de către forţele de eliberare – şi ocupatie – sovietice) pentru crimele săvârşite de-a lungul războiului, susţinătorii acesteia s-au văzut temporar obligaţi de circumstanţe nefavorabile politicii propuse de ei, fie să se retragă de pe scena politică, fie să îşi schimbe orientarea ideologică în măsura în care orice element ce ar putea crea o asociere între ei şi crimele fascismului să fie eliminat.3
Astfel, istoric, punctul de cotitură în evoluţia dreptei îl constituie emergenţa celor două blocuri politico-militare în Europa. Cel vestic devine treptat mult mai tolerant la adresa dreptei, considerând-o un mod de contracarare a influenţei comuniste ce domina în partea centrală şi de est a continentului european. Totuşi, majoritatea acestor partide şi orientări politice apărute imediat în epoca postbelică nu par a conţine nici unul dintre elementele care s-au dorit constitutive „dreptei autentice”, ci – mai degrabă – o serie de orientări aflate relativ în dreapta centrului democratic, prin câteva politici publice economice şi sociale, iar nicidecum prin fundamentarea ideologică specifică „dreptei vechi”, anti-liberale, autoritare, ierarhizante şi mult prea puţin democratică.
În anii ’60, atât în blocul anglo-american, cât şi în Europa continentală, se poate observa pe scena politică o resurgenţă a dreptei. Totuşi, în cele două părţi, dreapta capătă valenţe total diferite, chiar antinomice, deşi ajung să împartă aceeaşi titulatură: New Right. Diferenţele frapante dintre cele două orientări vor duce la o ruptură totală în cursul anilor ’80, diferenţe pe care le vom evidenţia în capitolul următor.
3. „New Right” anglo-american vs. „European New Right” / „Nouvelle Droite”
După cum am observat – în afară de câteva mici excepţii (precum conducerea lui De Gaulle în Franţa, a lui Franco în Spania sau emergenţa unor mini-partide, rapid marginalizate, precum Europe a Nation a lui Oswald Mosley în marea Britanie) – scena politică americană şi europeană a fost dominată fie de doctrinele de centru, ori de către cele de stânga, fără ca o dreaptă pură să se poată impune în mod decisiv. Totuşi, în anii ’60, odată cu intensificarea conflictului dintre est si vest, cu atingerea apogeului în aşa-numitul Război Rece, dreapta a început să îşi facă simţită din nou apariţia, ca o opoziţie doctrinară legitimă la dogmele stângiste.
În lumea anglo-americană, în această perioadă, s-a putut observa fundamentarea ideatică a ceea ce ulterior se va numi „New Right”. Lideri, având ca model de guvernare această doctrină, vor ajunge la putere în anii ’80 (i.e. Ronald Reagan şi Margaret Thatcher), punând în practică politicile imaginate anterior. Această orientare a dreptei e, în realitate, o formă de neo-conservatorism, axat în special pe probleme economice, sociale şi comunitare. Un punct principal în programul “noii drepte” anglo-americane a fost dezasamblarea statului bunăstării, pe care îl considera drept o risipă la adresa economiei nationale. Prin această masură neintervenţionistă, chiar anti-intervenţionistă, “New Right” s-a apropiat foarte mult de dogmele liberalismului clasic, fapt ce a determinat susţinătorii conservatorismului pur să nege asocierea la acest curent şi chiar să îi nege legitimitatea de a se intitula “conservatorism”.
Astfel, „noua dreaptă” moderată, numită în mod curent „New Right” s-a concretizat în regimurile Thatcher şi Reagan, vizând o politică oarecum cu tente liberale. În opoziţie cu aceasta, separându-se de paradigma sa de sorginte anglo-americană, „noua dreaptă” continentală, europeană a fost intitulată European New Right cu scopul de a trasa o linie clară de demarcaţie între ea şi „New Right-ul” anglo-american. Datorită marii influenţe a think-tank-ului francez GRECE (Groupement de recherche et d’études pour la civilisation européenne), această orientare a fost numită de cele mai multe ori în revistele de specialitate, mai mult sau mai putin corect, „Nouvelle Droite”. Pronunţat radicală, intrinsec anti-liberală, anti-modernistă, anti-americană, etnocentrică şi eurocentrică, această direcţie s-a bucurat de un enorm succes în Franţa, unde ideologia ei s-a conturat. Sub directivele lui Alain de Benoist, GRECE s-a constituit în 1968 (ca reacţie împotriva manifestărilor studenţeşti ale aderenţilor la dogma „noii stângi”), crescând gradual până la apogeul său din anii ’80. Nefiind implicat în mod direct în certurile politice dintre partide, GRECE şi-a menţinut integritatea chiar în condiţiile în care dreapta radicală era marginalizată pe tot teritoriul Europei. Extrem de greu de clintit sau combătut de pe poziţii liberale, GRECE, ca think-tank, a adunat în rândurile sale o serie de academicieni şi intelectuali de vază ai scenei culturale franceze, primind critici dure numai din partea reprezentanţilor „stângii” radicale, care priveau GRECE ca pe o grupare intelectuală fascistă.
Putem observa, aşadar că diferenţele dintre New Right anglo-american şi European New Right sunt frapante, la doi poli opuşi ai scenei politice, după cum afirmă şi Alain de Benoist: „ Având în vedere tot ceea ce cunosc despre ea, aşa-numita “noua dreaptă” din America este total diferită de a noastră. Nu văd nici măcar un singur punct în care aş putea fi de acord cu această aşa-numită „nouă dreaptă”. Din păcate, numele pe care acum îl purtăm dă naştere multor confuzii”.4
Fiind singura cu o ideologie unică, sistematic fundamentată în plan teoretic şi practic, “noua dreaptă” radicală europeană, se situează pe o poziţie de izolare faţă de toate celelalte orientări pe care le consideră intrinsic contaminate cu elemente străine politic faţă de direcţia autentică a dreptei. În continuare, vom revela care sunt trăsăturile de bază ale acesteia şi vom căuta elementele definitorii în conceptele ei ideologice.
4. European New Right şi GRECE
Deşi dezvoltată în multiple direcţii, întreaga “noua dreaptă” europeană este o dezvoltare ulterioară a GRECE şi a liniei de gândire inaugurate de Alain de Benoist. Ţinând nenumărate dizertaţii şi prelegeri în cursul anilor 1978 şi 1979, protagonistul GRECE a atras de partea sa o proporţie covârşitoare a lumii academice, până atunci situată pe poziţiile “stângii”. Succesul său a culminat prin acordarea din partea Academiei Franceze a Grand Prix, pentru a sa Vu de Droite şi prin primirea accesului mediatic în Le Figaro Magazine.
Din punct de vedere ideologic, cei ce se reclamau ca aderenti la GRECE susţineau că Europa a suferit modificări culturale, politice şi sociale străine esenţei sale, iar pentru a-şi recupera forţa şi superioritatea anterioară este nevoie de mutaţie a valorilor culturale. Astfel, în cadrul GRECE se observă o transcendere peste naţionalismul mărunt, regional şi “provincial” (Julius Evola), dezvoltându-se ideea comunităţii bio-culturale a popoarelor indo-europene ce inhabitează continentul în prezent, şi militând, astfel, pentru reîntoarcerea la unitate, sub forma Imperium-ului (idee preluată de la Julius Evola si Francis Parker Yockey), subliniind că această comunitate trebuie să se nască în virtutea bazelor bio-culturale comune, iar nu a criteriului economic. Văzând, la fel ca Oswald Spengler, cultura drept factor determinant al unei societăţi, iar nu economia sau politica, strădania lor a început a se materializa în plan cultural, luptând pentru atragerea elitelor de partea ideii lor. Efectul acestui think-tank a fost implacabil pe scena franceză şi, ulterior, europeană, cucerind o parte a marelui public prin sublinierea importantei identităţii bio-culturale a Europei. Considerându-se metapolitic, dincolo de politica publică, grupul GRECE dezvoltă cinci direcţii de acţiune asupra societăţii: prima dintre ele este asociată cu tradiţionalismul radical, anti-modernist al lui Julius Evola şi Rene Guenon; a doua este cea comunitariană, respectiv völkisch, punând accentul pe „naţionalismul european” şi pe centralitatea noţiunii de identitate continentală; a treia este cea de redescoperire a preceptelor religioase ale indo-europenilor şi de celebrare a valorilor spirtuale primordiale ale Europei; cea de-a patra se raliază la proiectul cultural al postmodernismului, valorificând frângerea paradigmei moderne globalizante, pentru a afirma dreptul la diferenţă şi separatism cultural; cea din urmă este orientarea scientistă, creând opinii în legatură cu genetica, eugenia şi alte ştiinţe ale naturii. Astfel, observând multitudinea orientărilor, putem afirma că GRECE acţionează pe o serie de fronturi, dorind să modifice paradigma actuală în totalitate.5
Prin raportare la alte orientări politice de dreapta, Nouvelle Droite se defineşte ca “neavând nimic în comun cu dreapta burgheză, conservatoare şi reacţionară” (Louis Pauwels, editor pentru Le Figaro, director al Le Figaro Magazine şi membru proeminent GRECE). Totodată, aici intrevine atacul asupra valorilor liberale. Considerate drept generatoare de alienare în cultura europeană, acestea sunt respinse în bloc de către reprezentanţii „noii drepte”, ce susţin că accentul pus pe economie, pe libertăţi individuale, pe valori materialiste, pe paradigma raţionalistă a univeralităţii şi pe „domnia cantităţii” (Rene Guenon), lipsesc omul de adevărata sa libertate, consacrată de vechile instituţii tradiţionale. În acest fel ei reafirmă nevoia de ierarhie, autoritate, identitate şi particularitate culturală, eliberarea din globalizarea liberală ce doreşte a subjuga omul economiei de piaţă şi viziunii sale unice. În scopul subminării liberalismului, GRECE a pornit un „război de idei”, în virtutea concepţiei că adevăratele victorii se petrec în zona metapolitică (împrumutând aici, paradoxal, viziunea de stânga a lui Gramsci). Astfel, strategia grupului s-a axat pe trei obective pe termen lung, în trei paşi mari. În primul rând se găseşte lupta de popularzare a conceptelor, prin prelegeri, conferinţe, seminarii, campanii mediatice. Mai apoi, se doreşte trecerea propriu-zisă la anihilarea fundamentelor liberale şi a ordinii propuse de acestea, pentru a reafirma ideile europene traditionale ce susţin identitatea bioculturală. În cel din urmă rând se tinde spre o hegemonie totală în sfera elitelor culturale şi ulterior în a întregii societăţi civile. Pentru a contracara viziunea liberală a statului-gardian, „noua dreaptă” propune găsirea unui punct de echilibru între intervenţia statului asupra maselor şi intervenţia elitelor intelectuale din societatea civilă. Conlucrând, cele două forţe au capacitatea de a asigura un regim al puterii autoritar, însa nu coercitiv.
Din punct de vedere economic, situarea „noii drepte” se face pe cea de-„a treia poziţie”, concepţie ce se consideră „dincolo de capitalism şi comunism, dincolo de dreapta şi de stânga economică”. Fundamentată şi pusă în practică sporadic, „a treia poziţie” îşi extrage seva din distributivism şi/sau corporativism, concepte valorificate politic în programul lui Oswald Mosley sau Mussolini. Apropiate de economia antică a Europei, aceste direcţii economice retrag importanţa individului în viaţa economică, plasând-o asupra familiei, asociaţiilor profesionale, ghildelor, răpind-o în acelaşi timp din mâna statului.
Din punct de vedere geo-politic, „noua dreaptă” europeană susţine separatismul total, teritorial, bio-cultural şi religios, dorind formarea blocului închis al Europei. Datorită acestei concepţii, un mare pericol este considerat „imperialismul cultural” al Statelor Unite ale Americii, care promovează o economie liberală globalistă, ce răpeşte individului şi culturilor „dreptul la diferenţă”. Una dintre publicaţiile promotoare ale „noii drepte” afirma în 1991: „Căderea comunismului nu este numai o victorie politică pentru Noua Ordine Mondială americană, ci şi un triumf moral al modului american de viaţă. Putem privi, acum, toţi spre un viitor al liberului consum, în care vom fi egali şi liberi să cumpărăm aceleaşi lucruri. Totuşi, mai există în Europa aceia care încă pun preţ pe diversitatea popoarelor lor şi pe toate acele calităţi ce ne fac să fim mai mult decât simple unităţi de consum. Aceşti oameni se opun sistemului liberal-capitalist. Ei doresc o societate fundamentată organic, în locul mai multor Disneyland şi resping convenţiile politice larg acceptate prin faptul că discută despre transcenderea vechilor concepte de Stânga şi de Dreapta, într-o nouă sinteză a gândirii radicale. Ei activează în domeniul culturii şi al metapoliticii, ducând un război al ideilor. Ei susţin o renaştere europeană., iar acest ataşament faţă de identitate este un inconvenient pentru multinaţionali, o insultă către Ronald McDonald şi un atac direct asupra Coca-Colonizării”.6
5. Concluzii
Aşadar, la finalul acestei prezentări, putem afirma că dreapta europeană, departe de a fi muribundă după cum afirmau unii critici, a cunoscut o puternică resurgenţă. Pentru realizarea acestui fapt ea nu şi-a schimbat numai căile de acţiune, ci şi metodele, publicul-ţintă şi scopurile. Putem observa trecerea graduală de la dreapta aristocratică iniţială, la dreapta maselor, pentru ca – prin „noua dreaptă” – să se revină la o elită, intelectuală de această dată. Totodată, se observă şi depăşirea noţiunilor înrădăcinate de „dreapta” şi „stânga”, pe care această nouă orientare le-a lăsat în urmă şi a creat un nou bagaj teoretic ce îi va permite să constituie o forţă politică imposibil de ignorat în viitorul apropiat. Deosebit de atrăgătoare pentru tineretul deziluzionat de proiectul globalist al liberalismului şi al stângii, „noua dreaptă” constituie o alternativă, demnă de a fi luată în seamă. Convingerea intelectualilor şi a mediilor academice care o apără i-au conferit legitimitate publică, nemaifiind constrânsă să se adreseze unui public redus, de nişă. Aparent, prin toate mişcările şi campaniile pe care le realizează, dreapta se pregăteşte pentru a ieşi din nou în agora politică ...
NOTE
1Roger Woods, The Conservative Revolution in the Weimar Republic (New Zork: St. Martin’s Press, 1996), p. 29;
2 Luca Lionello Rimbotti, art. Il volto ambiguo della Rivoluzione Conservatrice tedesca, publ. în Linea, iulie 2004;
3 Michael O’Meara, New Culture, New Right (Bloomington: 1st Books, 2004), pp. 14-18
4 Alain de Benoist, interviu în The Journal of Historical Review (14 (2): 28 ) : "Based on everything I know about it, the so-called New Right in America is completely different from ours. I don't see even a single point with which I could agree with this so-called New Right. Unfortunately, the name we now have gives rise to many misunderstandings."
5 Michael O’Meara, New Culture, New Right (Bloomington: 1st Books, 2004), pp. 17-29
6 ed., supliment la revista Perspectives, Nr. 3 (Iarna 1991-1992): “The collapse of communism is not only a political victory for the American New World Order but a moral triumph for the American Way of Life. We can all now look forward to a future of unbridled consumption, in which we will all be equal and free to buy the same things. However, there are those in Europe who still value the roofed diversity of its peoples, and all the qualities which make us more than mere units of consumption. These people actually oppose the liberal-capitalist system. They want an organically rooted society instead of more Disneylands, and they flout accepted political convention by talking about transcending the old notions of Left and Right in a new synthesis of radical thought. They are active in fields of culture and metapolitics, waging a war of ideas. They seek a European renaissance. This attachment to identity is an inconvenience to the multinationals, an insult to Ronald McDonald and a direct attack on Coca-Colonization."
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu