De 40 de ani - 1968 si spiritul epocii

de Horia Ciurtin

1968, primăvara. Motiv de fericită amintire pentru întreaga stângă europeană, occidentală, globală. Perioada cuprinsă între martie 1968 şi iunie 1968 s-a dovedit a fi, ulterior, momentul în care mentalitatea occidentală conservatoare a sucombat definitiv, din punct de vedere al aderenţei la mase, în faţa ideologiei socialiste şi a idealurilor „eliberării” propuse de aceasta. Cine nu îşi aminteşte milioanele de francezi mărşăluind, animaţi de acelaşi spirit revoluţionar-fanatic precum cel al iacobinilor, împotriva regimului generalului de Gaulle? Cine îi poate uita pe studenţii fantaşti ce declamau frenetic „Il est interdit d’interdire” (“Este interzis a se intezice”)?

Cu siguranţă nimeni nu poate uita acest vânt iconoclast, vânt ce a măturat orice valoare stabilă, orice mândru ideal constituent al “vechii” Europe. Fiecare soclu axiologic tradiţional a fost metodic dărâmat, virulent ras de pe faţa pământului şi înlocuit cu noi mituri. În numele acestui nou iacobinism, stânga franceză a zdrobit sub bocancul său ideatic orice idee sau individ care a încercat să i se opună. De acum, calea unei iluzorii egalităţi egalizant-egalizatoare, a unei libertăţi radicalizate până la libertinism a fost irecuperabil deschisă, în detrimentul oricărei frâne impuse de bunul-simţ. Uşa fostelor interdicţii naturale a fost deschisă, izbită de perete şi scoasă din ţâţâni …

În timp ce orice european îşi poate aminti această tristă victorie a stângii globale, oare câţi dintre noi ştiu că exact acum patruzeci ani, in 1968, un parlamentar britanic, Enoch Powell, s-a dovedit a fi omul ce se ia la trântă cu epoca sa? Câţi dintre noi îşi aduc aminte de acest conservator care nu doar că a îndrăznit să respingă şi să combată demenţa virulentă a stângismului biruitor, ci şi să atragă de partea sa la fel de mulţi susţinători precum studenţii parizieni?

Pe 20 aprilie 1968, în aceeaşi primăvară a “eliberării”, Enoch Powell a ieşit la tribună în Birmingham, ţinând acel discurs ce ulterior avea să fie denumit “Rivers of Blood” (“Râuri de sânge”), prin parafrază la unul din cânturile Eneidei lui Vergilius. Alocuţiunea sa, axată îndeosebi pe tema imigraţiei din colonii către Marea Britanie, a fost rapid catalogată drept rasistă, retrogradă şi indezirabilă. În mod firesc pentru această epocă, Enoch Powell şi-a pierdut funcţia din Shadow Cabinet, nereuşind să mai obţină până la sfârşitul vieţii sale vreo poziţie politică semnificativă. Motivul?

Încăpăţânarea lui de a-şi păstra convingerile naţional-conservatoare, fără nici un compromis, fără nici un pas în spate, chiar dacă acest fapt ar fi dus la linşarea sa politico-mediatică. Enoch Powell, unul dintre ultimii conservatori europeni cu adevărat de dreapta, necorupt de dogma pervertitoare a neoconservatorilor americani, a „îndraznit” să pună la îndoială legitimitatea programului imigraţionist al Partidului Laburist. „Vina” sa a fost aceea de a lua în piept doctrina socialistă a acestui partid, materializată în aşa-numitul „Race Relations Act”, „greşeala” lui a fost de a considera acest proiect de lege drept ofensiv şi imoral.

Exact acum patruzeci ani, Enoch Powell, aproape profetic a îndraznit să spună că „Privind spre viitor, văd doar semne rele. Precum Romanul [Vergilius], mi se pare că văd Tibrul spumegand a sange . Tragicul şi ireversibilul fenomen pe care îl urmărim cu multă oroare de cealaltă parte a Atlanticului, dar care acolo este de nedespărţit faţă de istoria Statelor înseşi, se răsfrânge şi aici, asupra noastră, însă este datorat doar voinţei şi neglijenţei noastre”.

Revoltat de politica nechibzuită a Partidului Laburist de a primi şi chiar a cere imigranţilor din colonii să pătrundă în Marea Britanie, conservatorul Enoch Powell şi-a îndemnat susţinătorii şi colegii din Parlament să respingă aceste tendinţe maladive până nu e prea târziu. Îngrijorat de paradoxul discriminării majoritaţii în favoarea unei minorităţi, Powell notează „Este ca şi cum ai privi o întragă naţiune lucrând de zor la înălţarea propriului rug funerar”.

Până la sfârşitul lunii aprilie, Enoch Powell a primit în jur de 120 000 de scrisori privitoare la discursul său, majoritatea declarându-şi solidaritatea faţă de cele enunţate. Chiar dacă această alocuţiune a însemnat, teoretic, sfârşitul carierei sale în viaţa înaltei politici, Powell a devenit un simbol britanic şi european în ceea ce priveşte lupta piezişă cu socialismul global şi politicile de imigraţionism frenetic si fara discernamant, declansate de stangismul atotprezent. Powell a însemnat pentru mulţi naţionalişti britanici un reper al discursului intelectual bine cumpănit şi bine articulat, un model conservator al ideii naţionale în faţa pericolului reprezentat de dizolvarea identităţii în cadrul unui iluzoriu multiculturalism.

În deceniile următoare, majoritatea britanicilor, indiferent de poziţionarea lor în spectrul politic, s-au văzut obligaţi să recunoască adevărul celor susţinute de Enoch Powell în aprilie 1968. Indubitabil, Marea Britanie a devenit până în mileniul III un leagăn al imigraţionismului ridicat la rangul de politică de stat, o naţiune care se prăbuşeşte sub loviturile de bici născute din socialismul auto-flagelant al anilor `68.

Întrebarea ce se naşte în prezent, pentru Europa, dar şi pentru întreaga lume este: care moment e cel demn de reţinut din acea epocă a maladiei progresiste? Cel al făţărniciei radicalismului revoluţionar al stângii franceze ori cel al conservatorismului în confruntare cu spiritului epocii, demonstrat de dreapta britanică? Marcuse ori Powell? Decizia e la îndemâna fiecărui individ. Nimeni nu are dreptul să hotărască pentru celălalt, însă precum spunea si Powell, acum patru decenii, „Nu ştiu dacă va exista voinţa publică de a cere şi obţine aceste acţiuni [de repatriere a imigranţilor], nu ştiu. Tot ceea ce ştiu e că a vedea aceste probleme şi a nu spune nimic despre ele ar fi o mare trădare”. Nu opoziţia, ci tăcerea e cea mai gravă …

Articol scris si publicat initial de sus-semnatul pentru NovoPress Romania.