Modernism si legitimitate

de Horia Ciurtin

Legitimitatea, o notiune atat de des abordata si invocata in legatura cu orice regim de conducere actual, incat a devenit un adevarat laitmotiv al politicii moderne si moderniste. De unde aceasta cautare perpetua, aceasta stradanie infrigurata de a se incununa orice dominatie cu frumosul titlu de “legitimitate”? Sursele nevoii acesteia intrinseci a polis-ului modern se pot regasi in insasi fundamentarea sa pe baze instabile din punct de vedere al autoritatii. Incepand cu iacobinismul frenetic al Revolutiei franceze si continuand pana in prezent, se poate observa precaritatea conditiei regimurilor instaurate, avand ca baze veridice niste simple legi, faurite de simpli cetateni, egali cu ceilalti, fara nici o prerogativa deosebita care sa ii situeze intr-un plan superior, de reala autoritate. De ce se clatina edificiul (neo/pseudo)liberal si "democratic"?

Se clatina fiindca incepe dintr-un punct eminamente gresit, mai precis, isi pune ab initio problema legitimitatii. In regimurile politice traditionale, aceasta exista intrinsec, tocmai fiindca nimeni nu isi punea intrebari asupra ei. Nici un lider traditional nu s-a gandit vreo clipa sa se intrebe daca regimul sau este legitim sau nu. El era indrituit prin drept divin, drept uman, drept natural si civil. Nimeni si nimic nu i se putea, nu avea dreptul si nici macar dorinta de a i se opune. Persoana conducatorului era sacra si inviolabila nu datorita functiei pe care o ocupa, ci datorita faptului ca acest drept inerent de a conduce prevala asupra oricaror alte principii nascocite de mintea umana.

Acest neajuns al "leadership-ului" modern se concretizeaza, cu atat mai mult, in stagnarea si inflexibiltatea regimului democratic. Chiar si tiraniile obisnuiau sa fie mai maleabile, mai adaptabile la cerintele si conditiile societatii. Managementul politic contemporan, nu. El a creat o paradigma universala, globala, pe care o apara cu toata forta, nedorind sa cedeze nici un punct, nici o virgula si continuand sa insiste asupra acelorasi principii aproape cazute in desuetudine. Paradoxal, modernismul este mai mort decat traditionalismul. In timp ce acesta din urma are radacini organice, traind si evoluand cu societatea, reiterand si reactualizand principiile Traditiei perene, in apropiata legatura cu modificarile ce survin in civilizatia respectiva, modernismul se dovedeste imutabil, anti-vitalist si lipsit de cea mai mica disponibilitate de a se mula in forme noi. El ofera un sistem care nu tine cont de cultura, de particularitatile regionale, de particularitatile temporale, ci pur si simplu obliga oamenii la o “libertate” inutila si alienanta.

Postmodernitatea se poate, astfel, explica doar prin esecul proiectului modernist de a-si gasi si, ulterior, de a-si crea legitimitatea. Postmodernitatea e revolta intelectualilor confuzi si dezradacinati, coalizati cu masele largi pentru a frange paradigma universalizanta a modernismului care s-a dovedit, in cele din urma, o dogma la fel de coercitiva si lipsita de buna-credinta ca cea pe care credea ca o va elimina de pe scena istorie in timpul Revolutiei. "Anarhismul" actual denota deziluzia unei generatii fata de promisiunile ramase neimplinite de doua secole … dezamagirea fata de un sistem care se intitula salvator, eliberator si care a devenit un nou tortionar si inchizitor. Dar cine stie? Poate ca revolutia totala a anarhismului e, in cele din urma, o cale pentru ca paradigma modernista sa fie franta si dezagregata total, insa “revolutia” nu se poate opri aici. Din cenusa unei lumi prabusite, trebuie ca formele traditionale sa se reactualizeze, sa emuleze pe societatea incipienta. Va renaste oare Traditia integrala dupa eschatonul modernitatii, ori vom fi aruncati intr-o eternitate de haos si dezordine?