Regulamentul 18B - istoria unei nedreptati Aliate

de Horia Ciurtin

Marea Britanie. Europa. 1939. Cu o saptamana inainte ca Germania sa invadeze Polonia, dupa o serie de tulburari ce au ajuns la apogeu, Parlamentul Marii Britanii a emis asa-numitul “Emergency Powers Act”, avand in vedere situatia declansarii unei conflagratii la care Regatul Unit ar fi fost parte ca urmare a aliantei si garantiilor oferite statului polonez. Regulamentul pentru aparare 18B (“Defence Regulation 18B”) a intrat in vigoare cu cateva zile mai tarziu. Principalele prevederi ale acestuia vizau suspendarea dreptului de habeas corpus in cazul persoanelor care ar putea fi “ostile prin origine sau asociere” statului britanic.

In principal, Regulamentul 18B a fost indreptat impotriva etnicilor germani naturalizati in Marea Britanie si suspectati de simpatii fata de statele Axei ori chiar de colaborare cu fortele armate ale acestora. Suspendarea dreptului de habeas corpus, deosebit de semnificativ in sistemul juridic britanic, avea sa ia forma prin intemnitarea acestor persoane indezirabile, dupa formularea acuzatiei si instrumentarea cazului de catre Serviciul Britanic de Contrainformatii, MI-5. Prizonierul avea dreptul la a contesta motivele in baza carora a fost privat de libertate, pe cale de apel la Adivsory Committee. In fata acestui Comitet, MI-5 urma sa prezinte actul acuzarii (act ce nu putea fi vazut de inculpat), iar mai apoi Comitetul trebuia sa formuleze o serie de recomandari in ceea ce priveste soarta detinutului, trimise catre Home Secretary. Acesta avea dreptul sa decida, fara a fi obligat sa ia in considerare recomandarile Comitetului responsabil. In cele mai multe cazuri, Serviciul Britanic de Contrainformatii depunea toata diligenta pe langa acest inalt Secretar, cu scopul de a-l convinge sa dispuna continuarea detentiei.

Intr-o prima faza, la inceputul Razboiului, numarul prizonierilor incarcerati in baza Regulamentului 18B a fost relativ scazut (in jur de paisprezece), cuprinzand o serie de etnici germani si austrieci, detinatori ai cetateniei britanice. Tot in aceasta perioada, un grup de parlamentari laburisti si liberali s-au coalizat in vederea anularii acestui Regulament, insa au fost convinsi sa renunte la motiunea propusa, in cele din urma.

Depasind aceasta faza incipienta, pe fondul demisiei premierului Neville Chamberlain si urcarea la putere a lui Winston Churchill, o a doua faza cu adevarat fulminanta s-a conturat la orizontul trasat de durele prevederi ale Regulamentului 18B. Urmand dezastrului militar din intreaga Europa, dar mai ales din Norvegia –unde Quisling, un simpatizant nazist local a fost implicat in insasi cucerirea propriei tari de catre puterile Axei– atentia opiniei publice britanice s-a deplasat asupra fascistilor insulari, organizati in diverse miscari si partide politice oficiale. Cel mai important dintre acestea, Uniunea Britanica a Fascistilor (“British Union of Fascists”), condus de catre carismaticul Sir Oswald Mosley s-a remarcat prin propaganda sa puternic orientata impotriva ducerii unui astfel de Razboi cu Germania. Totusi, aceasta atitudine cvasi-pacifista a fascistilor britanici a fost interpretata eronat (voluntar si involuntar) de catre presa, pana s-a ajuns la conturarea imaginii lui Oswald Mosley ca un nou Quisling, un tradator ce ar astepta invazia Marii Britanii si ar dori victoria fortelor Axei impotriva proprie patrii. Bineinteles ca aceste afirmatii nu puteau fi mai departe de adevar, insa ele au starnit un val de paranoia si reactii ce au condus, in cele din urma, la intemnitarea membrilor marcanti ai Uniunii Britanice a Fascistilor.

In scurt timp, in 1940, o mare parte a acestor figuri active in scena politica britanica au fost incarcerate fara sa li se aduca la cunostinta vreo acuzatie intemeiata, ori vreun document care sa le demonstreze vinovatia. Eludand aceste mijloace procedurale cu ajutorul Regulamentului 18B, autoritatile Regatului Unit au privat de libertate peste 1000 de cetateni (dintre care peste 800 erau membri a Uniunii Britanice a Fascistilor), suspendandu-le dreptul de habeas corpus si neacordandu-le nici o clipa prezumtia de nevinovatie ori dreptul la o aparare dreapta. Arestati la modul “profilactic”, in temeiul unei banuielii neintemeiate ca ar urma sa tradeze interesul public al Marii Britanii, acesti detinuti politici au fost trimisi initial spre inchisorile Wandsworth (pentru barbati) si Holloway (pentru femei), partea masculina fiind mutata apoi la inchisoarea Brixton. Ulterior, detinutii au fost transportati spre lagare de concentrare de pe teritoriul Marii Britanii, demonstrand ca acest mod sinistru de incarcerare a fost intrebuintat de ambele parti beligerante.

Un element cel putin curios in acuzarea si banuiala de tradare ce plana asupra lui Sir Oswald Mosley si a camarazilor sai arestati este faptul ca cu cateva saptamani inainte de declansarea acestui amplu proces de privare de libertate, conducatorul Uniunii Britanice a Fascistilor declara: “Potrivit presei, ipoteze privind invazia Marii Britanii sunt vehiculate ... in cazul in care un astfel de eveniment [invazia] se va produce, fiecare membru al Uniunii Britanice [a Fascistilor] va fi la dispozitia natiunii. Fiecare dintre noi va rezista in fata invadatorului strain cu toata forta din noi. Oricat de putrezit ar fi Guvernul actual si oricat de mult i-am detesta politica, ne-am implica total in efortul de a mentine natiunea unita pana ce strainul va fi alungat de pe pamanturile noastre. Intr-o astfel de situatie, nu exista nici un dubiu asupra atitudinii Uniunii Britanice”.

Totodata, cu mult inainte ca arestarile sa inceapa, in septembrie 1939, Sir Oswald Mosley a lansat un mesaj catre camarazii sai, indemnandu-i sa se supuna legii si vointei nationale, in ciuda pozitiei anti-razboi promovate de Uniune: “Pentru membrii nostrii mesajul meu este clar si simplu. Tara noastra este implicata in razboi. Avand acest lucru in vedere, va rog sa nu intreprindeti nimic care sa prejudicieze tara noastra sau care sa ajute alta putere [beligeranta]. Membrii nostri trebuie sa faca ceea ce legea le cere, iar daca sunt membri ce fac parte din fortele si serviciile Coroanei, ei trebuie sa indeplineasca ordinele si, mai ales, indatoririle functiei lor ... Noi am zis de nenumarate ori ca in cazul in care existenta Marii Britanii ar fi amenintata, vom lupta din nou”.

Avandu-se in vedere ca banuiala si tratamentul “profilactic” aplicat de catre statul britanic acestor cetateni s-au dovedit nefondate, este discutabila si modalitatea in care au fost tratati in detentie. Conform unora dintre cei incarcerati, multi dintre ei au fost tinuti la celebra Camp 020 din Ham Common, unde au fost supusi “unor lungi perioade de recluziune solitara si torturii psihologice intense cu scopul de a obtine si informatii”. Totodata, este de notat faptul ca aceasta locala avea statut secret, nefiind dezvaluita nici macar Crucii Rosii internationale.

Dupa o perioada de regim strict si transferarea detinutilor catre lagare, tratamentul a devenit treptat mai bland, permitandu-se unora dintre ei sa traiasca impreuna cu familia si sa fie implicati in diverse activitati din cadrul lagarului. Odata cu sfarsitul Bataliei pentru Marea Britanie, o mare parte a celor incarcerati au inceput sa fie eliberati treptat. Astfel, in 1943, in cadrul locatiilor respective mai existau in jur de 500 de detinuti, in 1944 se mai gaseau 65, iar la sfarsitul razboiului 11.

Fara a li se dezvalui nici acum motivele palpabile ale detentiei lor, fostilor prizonieri politici li s-a negat dreptul la despagubiri pecuniare din partea statului pentru incalcarea dreptului de habeas corpus fara o judecata dreapta si o acuzare veridica. In acest sens, istoricul universitar britanic Richard Thurlow sustine despre acest tip de pseudo-proces desfasurat in fata asa-zisului Advisory Committee faptul ca “Fatada sa, a la Jekyll si Hyde, cu ciudata sa procedura improvizata ce parea sa combine elemente ale unei curti martiale si ale unui ceai dansant, a fost in mod cert ostila celui intemnitat”.

Dupa expirarea termenului de treizeci de ani (“Thirty Year Rule”), necesar in Marea Britanie pentru ca actele de interes public sa fie declasificate si eliberate publicului larg, s-a constatat ca o proportie covarsitoare a dosarelor celor incarcerati in baza Regulamentului 18B au disparut fara urma si fara explicatie. Acest fapt nu a facut decat sa sporeasca ideea de injustitie ce a fost comisa cu prizonierii politici ai Marii Britanii din timpul Razboiului. In acest sens, o recunoastere a nedreptatii comise poate fi sesizata atunci cand Lordul Jowitt, detinator al functiei de Lord Cancelar, a rostit in 1946: “La urma urmei sa fim drepti fata de cei care au fost intemnitati pe baza Regulamentului 18B si sa ne amintim ca nu au fost niciodata acuzati de vreo crima; nu numai ca nu au fost condamnati de o crima, dar nici macar nu au fost acuzati de ea. Acest fapt ar trebui tinut minte, pentru a fi corecti fata de ei”.

Asadar, avand in minte istoria si consecintele Regulamentului 18B, emis intr-o tara ce promova lupta impotriva tiraniei si stradania de a face Drepturile Omului sa triumfe asupra arbitrariului si injustitiei, emis de Guvernul unui stat ce s-a declarat oripilat de realitatea terifianta a lagarelor de concentrare, o concluzie este la indemana. Astfel, dihotomia conturata de istoricii postbelici conform careia puterile Aliate ar fi reprezentat un Bine absolut, iar fortele Axei un Rau absolut pare sa nu fie sustinuta de datele reale. Trecand peste asa-zisa “istorie scrisa de invigatori”, este momentul ca obiectivitatea istorica sa dezvaluie ca nedreptatea si-a facut aparitia de ambele parti ale frontului, chiar daca in proportii diferite. Totodata, trebuie subliniat faptul ca injustitia este intolerabila chiar si atunci cand se indreapta impotriva unei minoritati politice indezirabile, chiar si atunci cand injustitia se indreapta asupra celor ce o propovaduiesc.

Articol publicat in revista Lumea.