Apologia radicalităţii ca normalitate palpabilă - A Treia Forţǎ: România profundǎ

de Ilie Catrinoiu

“Pseudo-Românul în “semi-barbaria” lui are, se înţelege, defectul acestei stǎri intelectuale: nu e în stare a pricepe termenii tehnici cu care opereazǎ si-i întrebuinţeazǎ pe dos” – Mihai Eminescu

În 1881, pe 25 octombrie, Mihai Eminescu publica un text în Timpul intitulat “Semi-barbaria”. În acel text autorul, unul dintre pilonii gandirii conservatoare romanesti, intra în polemicǎ cu aşa-zişii “conservatori”, cu acei oameni care doar pretind cǎ sunt conservatori, dar care în realitate nu sunt deoarece atunci, ca şi acum, “deteritorializarea voluntarǎ a intelectualului român a condus la descǎrnarea ideilor sale” (Ovidiu Hurduzeu), cascându-se astfel un hǎu imens între ideile pe care intelectualul le predicǎ si faptele sale. Tema respectivului articol era “semi-barbaria”. Dacǎ pentru falşii conservatori “semi-barbaria” era pasul spre progres al unei natiuni, trecerea unui popor de la barbarie spre civilizaţie sau faptul de a fi pe jumǎtate barbar şi pe jumǎtate civilizat, pentru Eminescu aceastǎ judecatǎ era falsǎ cǎci “semi-barbaria e o stare de degradare, un regres, este coruperea unui popor primitiv prin viciile unei civilizaţii strǎine”. Unii s-ar putea întreba ce legǎturǎ are Eminescu cu lumea globalǎ de azi, ce sens mai are sǎ-l invoci azi pe Eminescu, acum cand România se indreaptǎ spre “civilizaţia satului global”; ce mizǎ mai are azi conservatorismul?

Nu mi dau seama dacǎ Eminescu ştia ce e globalizarea, dar cu siguranţǎ ştia ce e imperialismul şi ce e barbaria, aceste doua caracteristici ale globalizǎrii. Eminescu ştia cu siguranţǎ cǎ un conservator nu poate fi imperialist, adica nu poate sǎ impunǎ cu brutalitate celuilalt modul sǎu propriu de viaţǎ. Conservatorul e un discret: mai întâi bate la uşǎ, iar dacǎ tu îi deschizi, el intrǎ, dacǎ nu, pleacǎ. Un conservator luptǎ pentru traditiile locale, pentru localism, nicidecum pentru globalism.

În 2008, doi eseişti români stabiliţi in Statele Unite ale Americii, Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon, reuşesc sǎ decupeze România profundǎ din balastul mondialist. Întrupând ideile prin “pogorârea gândului în stradǎ“, cum spune un monah, cartea A Treia Forţǎ: România profundǎ ne aminteşte cǎ un popor este asemenea unei persoane: irepetabilitatea, istoria si libertatea deseneazǎ identitatea, dezvoltarea si viitorul, punându-ne astfel in acord cu propria tradiţie intelectualǎ. Cartea ne face sǎ respirǎm aerul nepoluat al istoriei, al omeniei, al normalitǎţii amintindu-ne cǎ istoria nu se face decât cu persoane-eveniment, cu oameni decişi. Folosind ca punct de sprijin somitǎţi ale (paleo)conservatorismului american precum Samuel Francis, Paul Edward Gottfried sau William F. Buckley Jr., atitudinea contestatoare a status-quo-ului pe care o propune cartea oferǎ spaţiului cultural românesc, pentru prima datǎ dupǎ 1989, independenţa si autonomia de care, fǎrǎ îndoialǎ, orice cultura are nevoie pentru a evita pieirea, în contradicţie cu actuala “elitǎ intelectualǎ” ţinutǎ în perfuzii pe banii instituţiilor globaliste care vor impune in viitorul apropiat guvernul mondial si totalitarismul tehnologic. Nu e puţin lucru sǎ întrupezi cuvintele lui Eminescu, ale lui Ţuţea, Noica, Steinhardt sau Stǎniloaie într-o lume nebunǎ, anormalǎ şi alienatǎ de sistem - globalizarea –, şi în acelaşi timp sǎ oferi o alternativǎ omului din stradǎ. Ca sǎ luǎm numai un exemplu din ceea ce am putea desemna prin deteritorializarea intelectualului globalist, poate cǎ azi cuvintele lui Eminescu sunt mai actuale decât oricând: “Nu existǎ o civilizaţie umanǎ generalǎ, accesibilǎ tuturor oamenilor în acelaşi grad şi în acelaşi chip, şi fiecare popor îşi are civilizaţia sa proprie, deşi în ea intrǎ o mulţime de elemente comune şi altor popoare. Semi-barbaria nu este dar un progres, ci un regres din punct de vedere naţional si politic”. Ceea ce astǎzi actuala “elitǎ intelectualǎ” priveşte drept progres - globalizarea (civilizaţia umanǎ generalǎ) – nu este altceva decât semi-barbarie şi regres politic si naţional. Oare ce ar spune Eminescu astǎzi despre cei care au impresia cǎ se revendicǎ din conservatorismul românesc – despre neoconservatorii dâmboviţeni de origine stangist-mondialista? Prin neoconservatorism, cum bine conchide Paul Edward Gottfried, stanga a reusit sa isi creeze propria rezistenta. La fel cum prin neoliberalism liberalismul si-a pierdut doctrina, prin neoconservatorism conservatorismul moare. Si toate aceste relativizari numai pentru tehnoglobalism, postmodernism, postuman, postcultura! (Pentru a observa mai bine impostura neoconservatorilor, vezi cazul "analistului conservator" David Brooks de la The New York Times care scrie in favoarea casatoriilor homosexuale, idolatrizeaza statul si a sustinut-o pe doamna Clinton la presedintia Americii. David Brooks a fost si senior editor la prestigioasa revista stangist-neoconservatoare The Weekly Standard. De asemenea, vezi si cazul neoconsevatorului David Frum, comisar pentru political correctness in administratia Bush; David Frum a criticat-o vehement pe Sarah Palin pentru conservatorismul ei autentic. William Kristol si Robert Kagan sunt alte minti neoconservatoare - infatisate intr-o postura angelica de catre Traian Ungureanu in Idei in dialog - pentru care statul e noul panaceu universal, nu libertatea garantata de Constitutia SUA. In Romania, vezi campania indreptata impotriva lui Eminescu de catre Cristian Preda, profesor de stiinte politice si fidel neoconservator din administratia Basescu. Acestea sunt doar cateva cazuri care demonstreaza stangismul neoconservatorismului si simularea care o practica pe scena politica globalista pentru a distruge dreapta conservatoare).

A Treia Forţǎ: România profundǎ e un manifest personalist-conservator. Pentru ca o naţiune sǎ fie liberǎ trebuie ca oamenii ei sǎ fie persoane-eveniment. Iar pentru ca omul sǎ fie o persoanǎ-eveniment trebuie ca el sǎ se formeze în cadrul comunitǎţilor organice, întrupate, tradiţionale precum familia si biserica. Întrucât omul personalist-conservator nu se lasǎ manipulat de sistem, nu se depersonalizeazǎ, nu se masificǎ în grupuri sociale servile statului managerial, acest om este singurul capabil sǎ transfigureze spaţiul şi timpul, sǎ rǎstoarne maşinǎria monstruoasǎ a totalitarismelor, sǎ creeze între el si celǎlalt un eveniment – “numesc dragoste energia evenimentului” (Ovidiu Hurduzeu). Natiunea/poporul nu este statul, ci omul din strada, "boborul ignorant", acea proportie de 70-80% care nu voteaza pentru ca observa androidul politic cosmetizat de globalism ce vrea sa ii distruga intimitatea si mediul normal de vietuire. Din acest motiv elita culturalǎ socialistǎ vede familia tradiţionalǎ ca pe un rǎu patriarhal şi exploatator. Iata de ce cei doi autori pun la zid ideologiile stângiste la modǎ astǎzi – multiculturalism, feminism, tehnoglobalism, ecumenism, imperialism, corporatism; dintre care ultimele patru au infectat “elita intelectualǎ” de pe malurile Dâmboviţei sub numele pervers de “neoconservatorism”. Un conservator nu poate fi nici etatist/socialist/neoliberal/liberal de stânga, nici corporatist/neoconservator. Capitalismul corporat, aratǎ Mircea Platon, nu poate fi conservator pentru cǎ el nu se desfǎşoarǎ la scarǎ umanǎ, ci desfiinţeazǎ libertatea omului si proprietatea privatǎ. Corporatismul e colectivist, socialist si anti-individualist; el supune individul societaţii. Un personalist-conservator nu poate fi globalist pentru cǎ globalismul nu tolereazǎ libertatea de gândire şi autonomia persoanei; globalismul nu lasǎ omul sǎ traiscǎ în propria conştiinţǎ. Un personalist-conservator e prin excelenţǎ un nonconsformist pentru cǎ el nu se lasǎ definit de ideologiile la modǎ.

Nu în ultimul rând, conservatorismul e singura manierǎ de a susţine democraţia sǎnǎtoasǎ, autocriticǎ şi directǎ deoarece “o democraţie realǎ necesitǎ o societate micǎ” (Kirkpatrick Sale, Human Scale). De cealaltǎ parte, organizaţiile globaliste, depersonalizate si dezrǎdǎcinate sunt antidemocratice, ele proliferând o democraţie de nişǎ, îngustǎ si indirectǎ care sǎ permitǎ instaurarea guvernului mondial.

E necesar sǎ mai spunem cǎ imperialismul democratic al doctrinei neoconservatoare (“hegemonia luminatǎ”) ce a alimentat antiamericanismul nu are nimic in comun cu maniera conservatoare de a întrupa convingerile personaliste. Intelectualii de elita susţin intervenţionismul, instrumentalizarea statului de cǎtre corporaţii, slǎbirea statului naţional în favoarea statului mondial şi menţinerea status-quo-ului. Dupa cum însuşi Tismǎneanu spune, între neoconservatori si socialiştii lui Obama nu sunt diferenţe în politica externǎ. Analistul conservator Justin Raimondo aratǎ cǎ stânga devine, odatǎ cu preşedintele ales Obama, pro-rǎzboi. Sǎ vedem acum pe cine mai stigmatizeazǎ TRU cu etichete gen “stângist” pe cei care sunt împotriva rǎzboiului, având in vedere cǎ Partidul Comunist din Irak susţine “doctrina Bush”. Asadar, problema majora pe care o ridica aceasta carte e chiar problema intelectualului roman postcomunist, si anume: "intelectualul de elita" practica raul pe care il critica, daca il critica; "intelectualul de elita" din Romania postcomunista nu vrea sa critice, asemenea lui Paul Edward Gottfried, Ovidiu Hurduzeu sau Mircea Platon, status-quo-ul pentru ca e mult mai comod sa stai sub umbrela tehnoglobalismului; "intelectualul de elita" din Romania pozeaza in personalitate anti-sistem, desi in ultimii 20 de ani el a participat activ la consolidarea actualului sistem. Iar noi il putem intreba pe "intelectualul de elita" daca a facut ceva pentru coagularea unei miscari conservatoare de dreapta in Romania ultimilor 20 de ani. Raspunsul va fi datul din umeri - "intelectualul de elita" poate numai sa ne demonstreze cum, sub fortele tehnoglobalismului, ideile sale sunt goale de fapte. Ceea ce ii repugna "intelectualului de elita" e tocmai solutia care se impune intr-o situatie de criza extrema: radicalitatea, nicidecum moderatia. Radicalitatea in sens de normalitate palpabila. Ca personalisti-conservatori, definim prin "moderatie" cultul esecului; definim prin "moderatie" optiunea lipsita de spirit aristocratic a "intelectualului de elita" de a mentine Romania pe aceeasi paradigma a unei culturi de provincie la margine de imperiu. Prea i-a fost frica de trecut elitei si nu a indraznit deloc fata de viitor; a preferat sa tina in sah prezentul maladiv fara sa ii dea mat si sa-l vindece. "Intelectualul de elita" finantat de banii sistemului nu poate pretinde ca e un aristocrat al spiritului deoarece un aristocrat al spiritului e un radical care lupta din afara sistemului, nu un moderat conformist. In concluzie, ce e conservatorismul? E apologia radicalităţii ca normalitate palpabilă, e spirit aristocratic in actiune.

În final am putea sǎ ne întrebǎm dacǎ apariţia unei mişcǎri conservatoare este posibilǎ în România şi cine este România profundǎ. La ultima întrebare putem sǎ spunem cǎ România profundǎ e o fatǎ de 18 ani din Bucureşti care e convinsǎ cǎ Halloween si Valentine’s Day sunt pseudoevenimente instituţionalizate de media abonatǎ pavlovian la corporaţiile globaliste. Iar la prima întrebare vom rǎspunde cǎ în România buturuga micǎ rǎstoarnǎ carul mare. Pregatiţi-vǎ pentru renovazione!