de Lucian Vasile
Presa românească şi evoluţia sa constituie un capitol aparte al societăţii româneşti, fiind o reflecţie a drumul parcurs de-a lungul istoriei. Sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX au constituit o etapă romantică, uşor idealistă, a publicaţiilor din Vechiul Regat, fiind un amalgam de „ziare mici şi condeie mari”. O dată cu apariţia „Neamului Românesc” (1906) condus de Nicolae Iorga şi, mai ales, cu unirea majorităţii covârşitoare a românilor într-un stat unitar şi naţional, s-a creat contextul favorabil dezvoltării unui serii de jurnalişti remarcabili, precum Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic sau Stelian Popescu. Seria de articole „Din presă, în istorie” are rolul de a rememora momente deosebite ale istoriei românilor, aşa cum au fost ele văzute şi redate de către ziarelor vremii. Nu trebuie căutat un fir cronologic al acestor reportaje, deoarece materialul de arhivă este uneori greu accesibil, iar astfel ordinea apariţiei va fi aleatorie.
Anul 1942 a însemnat un o perioadă de greutăţi şi strădanii atât pentru Armata Română, cât şi pentru societatea şi economia românească care trebuiau să susţină efortul militar de pe frontul de est. Bătăliile crâncene duse pe teritoriul URSS-ului au avut ca rezultat zeci de mii de morţi, răniţi şi dispăruţi, astfel că în iulie 1942 atmosfera generală era una de tensiune. După o înaintare de aproape 800 de km (în timpul cărora dobândiseră respectul trupelor nemţeşti), trupele române ajunseseră alături de aliaţii germani în suburbiile Stalingradului şi era clar pentru toţi că urma o bătălie crucială pentru soarta războiului. Astfel, era absolut necesar ca mecanismul de război din spatele frontului să lucreze cât mai eficient, iar pentru acest lucru, moralul trebuia menţinut la cote ridicate.
Regimul antonescian a instaurat o cenzură drastică a presei (redată poate puţin teatral şi patetic de către Marin Preda în Delirul), al cărui scop nu era preamărirea „dictatorului”, ci crearea unui curent de opinie unificator în rândul populaţiei. Ion Antonescu a căutat să elimine propagarea opiniilor divergente din presa românească tocmai pentru a menţine vie conştiinţa colectiva a „războiului sfânt împotriva bolşevismului de la răsărit” (în acest scop va crea şi o decoraţie specială – „Cruciada împotriva comunismului / România recunoscătoare” – ce va fi acordată tuturor soldaţilor de pe frontul de est). Se căuta în acest mod evitarea instigatorilor la o politică anti-antonesciană care ar fi fracţionat în acele momente grave societatea românească.
O atenţie specială era îndreptată către tinerii, iar acest lucru se realiza mai ales prin intermediul publicaţiei „Universul copiilor”, o anexă a importantului ziar din strada Brezoianu. Director era acelaşi Stelian Popescu, însă redactorul responsabil era N. Batzaria, cel care în paginile publicaţiei se semna „Moş Nae”. Atât adolescenţii, cât şi cei din clasele primare trebuiau educaţi într-un spirit patriotic şi convinşi de dreptatea şi necesitatea războiului. Coperta încă redă scene hazlii, copilăreşti, înfăţişând diferite ipostaze copilăreşti. Mai târziu - vom vedea în episoadele următoare - o dată cu eşecul bătăliei de la Stalingrad şi retragerea trupelor române, şi tematica ilustraţiilor art-deco se va îndrepta spre sfera belicului.
În pagina 3 – cea principală, am putea spune – anunţurile legate strict de activitatea revistei îşi micşorează proporţia, făcând loc ştirilor despre război. Cititorii de atunci era informaţi, de exemplu, că „Domnul Ion Antonescu Mareşal al României şi Conducătorul Statului, a dat un ordin de zi pe armată, lăudând purtarea vitejească a locotenentului de rezervă Drăgănescu Ioan, tată a nouă copii şi care, în fruntea campaniei sale de vânători de munte, a atacat mai multe cazemate inamice şi le-a cucerit prin luptă la baionetă şi grenadă”. Articolul are ca scop îmbărbătarea tuturor copiilor care şi-au pierdut taţii pe câmpul de luptă, dar şi de a da un imbold ajutorării orfanilor, căci, autorul anonim concluzionează, „datoria noastră a tuturor este să arătăm copiilor de eroi, copiilor ai căror părinţi şi-au jertfit viaţa pentru Rege, Neam şi Sfânta Cruce, toată grija şi dragostea”.
Ştiri despre evoluţia frontului erau prezente până şi într-o publicaţie pentru copii. Sub titlul „Întrecere de vitejie” se anunţa că „falnicile noastre trupe” sunt într-o perpetuă cursă de bravuri – cavaleria, vânătorii de munte sau flota înregistrează victorie după victorie în lupta cu bolşevicii. Surprinzător pentru un cititor contemporan, dar cât se poate de normal pentru acele vremuri de război, tinerii de atunci putea citi în fiecare număr al revistei câte două pagini din romanul pentru copii şi tineret „Lacrimile mamei”. În numărul din 22 iulie 1942, este relatată viaţa domnişoarei Ruxandra, infirmieră la un spital militar, şi dorul ei pentru Barbu, logodnicul ei plecat pe frontul. Povestirea este elocventă pentru modelul literar al vremii. Tinerii trebuie să lupte pe front, pentru ca „duşmanii neamului nostru şi ai credinţei noastre creştine” să fie alungaţi cât mai departe, iar tinerele, rămase acasă, să aibă grijă de răniţi, dar şi de obiceiurile tradiţionale. Spre exemplu, prezentat cu un accentuat scop moralizator, este episodul domnişoara Ruxandra o înfruntă pe Tanti Adelaide pe motivul că aceasta din urmă îşi renegase limba română şi vorbea numai în alte limbi. Limbajul este unul de lemn, adaptat unei stereotipii impuse de către cenzura antonesciană: „acum când prin vitejia fără seamăn a ostaşilor noştri, Ţara noastră şi neamul nostru au ajuns la un loc aşa de înalt de cinste şi preţuire, e un păcat şi chiar o pângărire să nu vorbim între noi dulcele şi frumosul nostru graiu românesc”.
Poveştile specifice copiilor revin abia în a doua jumătate a publicaţiei – despre Timofte şi Porumbiţa, despre tigrul din odaia tatei, ş.a. Basmele sunt redate prin forma unor benzi desenate însoţite de catrene, al căror autor este – cine altul? – Moş Nae. Un amănunt cel puţin inedit pentru societatea românească din anii celui de-al război mondial, când, din necesităţi de alianţă, România era în război şi cu SUA, îl constituie o mică ştire din pagina 3: povestirea-serial „Ghiţă Riţă” va fi înlocuită, din numărul viitor cu „Michi Maus în Ţara viselor”! Care ar fi legătura cu celebrul personaj de desene animate este greu de precizat, mai ales pentru că, în aceeaşi ştire, cititorii erau informaţi că Michi Maus nu este un şoarece, ci o pisică!
Şi totuşi, revista nu este descompusă în două părţi distincte – una înclinată spre tematica războiului, iar cealaltă exclusiv spre subiecte naive – ci, în fiecare rubrică poate fi strecurată o nouă referire la „misiunea sfântă a ostaşilor români”. Între pasajele poveştilor sunt interpuse poezii patriotice scrise de tineri, iar până şi în răspunsurile adresate cititorilor este amintit mai întâi că „niciun Român nu poate uita niciun ţinut românesc” şi abia apoi se trece la răspunsul propriu-zis.
Amprenta puterii centrale în scop propagandistic se evidenţiază în fiecare pagina publicaţiei, însă nu este o vorba de cultul unui om, ci cultul unei idei – ideea războiului sfânt împotriva bolşevismului din est. Soldatul român este aureolat, fiind zugrăvit ca un sfânt cruciat al unei naţiuni care îşi regăseşte astfel nobleţea. Fără îndoială, rândurile acelea erau actori şi martori deopotrivă a istoriei. Dar istoria avea să-şi întoarcă faţa de la aspiraţiile româneşti, iar acest lucru nu avea să rămână neconsemnat în presa vremii.
Anul 1942 a însemnat un o perioadă de greutăţi şi strădanii atât pentru Armata Română, cât şi pentru societatea şi economia românească care trebuiau să susţină efortul militar de pe frontul de est. Bătăliile crâncene duse pe teritoriul URSS-ului au avut ca rezultat zeci de mii de morţi, răniţi şi dispăruţi, astfel că în iulie 1942 atmosfera generală era una de tensiune. După o înaintare de aproape 800 de km (în timpul cărora dobândiseră respectul trupelor nemţeşti), trupele române ajunseseră alături de aliaţii germani în suburbiile Stalingradului şi era clar pentru toţi că urma o bătălie crucială pentru soarta războiului. Astfel, era absolut necesar ca mecanismul de război din spatele frontului să lucreze cât mai eficient, iar pentru acest lucru, moralul trebuia menţinut la cote ridicate.
Regimul antonescian a instaurat o cenzură drastică a presei (redată poate puţin teatral şi patetic de către Marin Preda în Delirul), al cărui scop nu era preamărirea „dictatorului”, ci crearea unui curent de opinie unificator în rândul populaţiei. Ion Antonescu a căutat să elimine propagarea opiniilor divergente din presa românească tocmai pentru a menţine vie conştiinţa colectiva a „războiului sfânt împotriva bolşevismului de la răsărit” (în acest scop va crea şi o decoraţie specială – „Cruciada împotriva comunismului / România recunoscătoare” – ce va fi acordată tuturor soldaţilor de pe frontul de est). Se căuta în acest mod evitarea instigatorilor la o politică anti-antonesciană care ar fi fracţionat în acele momente grave societatea românească.
O atenţie specială era îndreptată către tinerii, iar acest lucru se realiza mai ales prin intermediul publicaţiei „Universul copiilor”, o anexă a importantului ziar din strada Brezoianu. Director era acelaşi Stelian Popescu, însă redactorul responsabil era N. Batzaria, cel care în paginile publicaţiei se semna „Moş Nae”. Atât adolescenţii, cât şi cei din clasele primare trebuiau educaţi într-un spirit patriotic şi convinşi de dreptatea şi necesitatea războiului. Coperta încă redă scene hazlii, copilăreşti, înfăţişând diferite ipostaze copilăreşti. Mai târziu - vom vedea în episoadele următoare - o dată cu eşecul bătăliei de la Stalingrad şi retragerea trupelor române, şi tematica ilustraţiilor art-deco se va îndrepta spre sfera belicului.
În pagina 3 – cea principală, am putea spune – anunţurile legate strict de activitatea revistei îşi micşorează proporţia, făcând loc ştirilor despre război. Cititorii de atunci era informaţi, de exemplu, că „Domnul Ion Antonescu Mareşal al României şi Conducătorul Statului, a dat un ordin de zi pe armată, lăudând purtarea vitejească a locotenentului de rezervă Drăgănescu Ioan, tată a nouă copii şi care, în fruntea campaniei sale de vânători de munte, a atacat mai multe cazemate inamice şi le-a cucerit prin luptă la baionetă şi grenadă”. Articolul are ca scop îmbărbătarea tuturor copiilor care şi-au pierdut taţii pe câmpul de luptă, dar şi de a da un imbold ajutorării orfanilor, căci, autorul anonim concluzionează, „datoria noastră a tuturor este să arătăm copiilor de eroi, copiilor ai căror părinţi şi-au jertfit viaţa pentru Rege, Neam şi Sfânta Cruce, toată grija şi dragostea”.
Ştiri despre evoluţia frontului erau prezente până şi într-o publicaţie pentru copii. Sub titlul „Întrecere de vitejie” se anunţa că „falnicile noastre trupe” sunt într-o perpetuă cursă de bravuri – cavaleria, vânătorii de munte sau flota înregistrează victorie după victorie în lupta cu bolşevicii. Surprinzător pentru un cititor contemporan, dar cât se poate de normal pentru acele vremuri de război, tinerii de atunci putea citi în fiecare număr al revistei câte două pagini din romanul pentru copii şi tineret „Lacrimile mamei”. În numărul din 22 iulie 1942, este relatată viaţa domnişoarei Ruxandra, infirmieră la un spital militar, şi dorul ei pentru Barbu, logodnicul ei plecat pe frontul. Povestirea este elocventă pentru modelul literar al vremii. Tinerii trebuie să lupte pe front, pentru ca „duşmanii neamului nostru şi ai credinţei noastre creştine” să fie alungaţi cât mai departe, iar tinerele, rămase acasă, să aibă grijă de răniţi, dar şi de obiceiurile tradiţionale. Spre exemplu, prezentat cu un accentuat scop moralizator, este episodul domnişoara Ruxandra o înfruntă pe Tanti Adelaide pe motivul că aceasta din urmă îşi renegase limba română şi vorbea numai în alte limbi. Limbajul este unul de lemn, adaptat unei stereotipii impuse de către cenzura antonesciană: „acum când prin vitejia fără seamăn a ostaşilor noştri, Ţara noastră şi neamul nostru au ajuns la un loc aşa de înalt de cinste şi preţuire, e un păcat şi chiar o pângărire să nu vorbim între noi dulcele şi frumosul nostru graiu românesc”.
Poveştile specifice copiilor revin abia în a doua jumătate a publicaţiei – despre Timofte şi Porumbiţa, despre tigrul din odaia tatei, ş.a. Basmele sunt redate prin forma unor benzi desenate însoţite de catrene, al căror autor este – cine altul? – Moş Nae. Un amănunt cel puţin inedit pentru societatea românească din anii celui de-al război mondial, când, din necesităţi de alianţă, România era în război şi cu SUA, îl constituie o mică ştire din pagina 3: povestirea-serial „Ghiţă Riţă” va fi înlocuită, din numărul viitor cu „Michi Maus în Ţara viselor”! Care ar fi legătura cu celebrul personaj de desene animate este greu de precizat, mai ales pentru că, în aceeaşi ştire, cititorii erau informaţi că Michi Maus nu este un şoarece, ci o pisică!
Şi totuşi, revista nu este descompusă în două părţi distincte – una înclinată spre tematica războiului, iar cealaltă exclusiv spre subiecte naive – ci, în fiecare rubrică poate fi strecurată o nouă referire la „misiunea sfântă a ostaşilor români”. Între pasajele poveştilor sunt interpuse poezii patriotice scrise de tineri, iar până şi în răspunsurile adresate cititorilor este amintit mai întâi că „niciun Român nu poate uita niciun ţinut românesc” şi abia apoi se trece la răspunsul propriu-zis.
Amprenta puterii centrale în scop propagandistic se evidenţiază în fiecare pagina publicaţiei, însă nu este o vorba de cultul unui om, ci cultul unei idei – ideea războiului sfânt împotriva bolşevismului din est. Soldatul român este aureolat, fiind zugrăvit ca un sfânt cruciat al unei naţiuni care îşi regăseşte astfel nobleţea. Fără îndoială, rândurile acelea erau actori şi martori deopotrivă a istoriei. Dar istoria avea să-şi întoarcă faţa de la aspiraţiile româneşti, iar acest lucru nu avea să rămână neconsemnat în presa vremii.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu