Multiculturalismul în lumina Tradiţiei

de Radu Iliescu

S-ar spune la prima vedere, dată fiind îndelunga lui utilizare în modernitatea târzie, că termenul de “multiculturalism” este o vocabulă inventată de newspeak printre multe altele. Termenul ca atare nu poate fi găsit în nici un text sacru, şi ceea ce nu este în textele sacre, după cum spun cei dinaintea noastră, nu are valoare ontologică. În plus, şi aceasta este departe de a fi o calitate, există o contaminare (prin contingenţă şi prin substituţie) cu slogane ca: discriminare pozitivă, melting pot, corectitudine politică, drepturile minorităţilor sexuale. Există în câteva state politici oficiale care promovează un curent numit “multiculturalism”, şi acestea sunt fostele colonii britanice (Canada, Statele Unite, Australia), Regatul Unit însuşi, sau ţări europene cu o prezenţă puternică a imigranţilor (Olanda, Belgia, Germania). Iar în aceste ţări există voci, mai mult sau mai puţin marginale, care susţin un discurs dizident, în numele “purităţii identitare”, a valorilor naţionale, creştine sau rasiale.

Astfel, în Canada anglofonă Kenneth McRoberts, Neil Bissoondath şi Daniel Stoffman sunt criticii cei mai severi ai multiculturalismului, aşa cum a fost el instaurat în 1971 de către Comisia Regală pentru Bilingvism şi Biculturalism (Royal Commission on Bilingualism and Biculturalism). Kenneth McRoberts, care a făcut parte din acest organism, consideră că multiculturalismul este un pericol pentru identitatea anglo-franceză a Canadei. Ceilalţi consideră că noua ideologie este incompatibilă cu valorile canadiene, că se ajunge la o ghetoizare a imigranţilor, care adesea nu mai simt nevoia să înveţe limbile oficiale, reducându-şi astfel enorm opţiunile de comunicare.

Tot argumentul incompatibilităţii este cel promovat de către partidul australian One Nation Party. Geoffrey Blainey, în volumul Totul pentru Australia (All for Australia), apărut în 1984, critică multiculturalismul pentru că protejează drepturile minorităţilor în defavoarea majorităţii. Pe o treaptă mai puţin angajată politic, dar cu o tentă intelectualistă, filosoful Paul Cliteur atacă multiculturalismul în lucrarea Filosofia drepturilor omului (The Philosophy of Human Rights). Argumentul este masiv: cultura occidentală şi drepturile omului sunt superioare tuturor valorilor şi culturilor non-occidentale. Tot ceea ce nu este vestic e condamnat în virtutea acuzaţiei de anacronism, în raport cu moştenirea Iluminismului. Cliteur enumeră o listă a practicilor şi a concepţiilor inacceptabile: infanticidul, tortura, sclavagismul, opresiunea femeilor, homofobia, bandele, rasismul, antisemitismul, sati (practica sacrificării şi a înmormântării soţiei la moartea soţului) clitorectomia şi pedeapsa cu moartea. În opinia sa, fiecare naţiune-stat are o capacitate de absorbţie a altor culturi, iar în cazul Olandei s-a depăşit pragul ei efectiv. Desigur, discursul lui est cu mult mai vast, cuprinzând itemi relaţionaţi cu multiculturalismul: imigraţie, Islam, identitate şi unitate naţională. Concluzia este însă una singură: cei care ajung în Europa trebuie să renunţe pentru totdeauna la identitatea lor. Ne rezervăm spre finalul acestui eseu pronunţarea opiniei în privinţa acestei idei.

Exemple de acest fel sunt nenumărate, şi nu ne-am propus să enumerăm mai multe decât pot conferi percepţia sintetică asupra unei mentalităţi. Ce ne interesează se situează la antipozi în raport cu ce am spus aici. Există un fundament scripturar sacru care să pledeze în favoarea, sau împotriva multiculturalismului? Răspunsul la această întrebare este cu mult mai interesant şi mai puţin inutil decât ne putem imagina în punctul în care ne aflăm acum.


Cine tulbură monoculturalismul iudaic?

La moartea regelui Solomon, constructorul Templului, regatul israelian se împarte în două: în nord Israelul, cu locurile sacre ale Ierusalimului, iar în sud Iudeea. La scurtă vreme după această schismă, cele două ţări sunt invadate întâi de asirienii lui Salmanazar V şi apoi ai lui Sargon II, care dislocă triburile israelite, iar mai apoi de babilonianul Nabucodonosor II, care va distruge Templul şi va provoca prima Diaspora, o masivă deportare, în trei etape, a elitei iudee în Babilon. Răstimpul a două generaţii vor fi suficiente pentru a schimba dramatic identitatea celor smulşi de pe pământurile lor: imigranţii uită limba sacră, îşi pierd o bună parte din ritualuri şi cunoştinţe. Dar un lucru nu vor în ruptul capului să uite: de unde au venit şi cine sunt ei. Se agaţă de cultivarea diferenţei în raport cu ceilalţi ca de unicul colac de salvare.

Regele persan Cirus, cuceritorul Babilonului, este cel care le permite iudeilor să revină pe pământurile strămoşilor şi să reconstruiască templul. Se zice că mai bine de patruzeci de mii au profitat de această autorizaţie. În treacăt spunem că triburile israelite din nord, deportate de asirieni, nu mai reveniră niciodată, israeliţii dispărând astfel din Istorie. Cei ce revin din Babilon sunt iudei, iar dacă cineva îi va numi vreodată altfel, o va face în virtutea unui procedeu retoric care escamotează izvoarele istorice. Atunci când cei plecaţi se întorc acasă, ei găsesc populaţii israelite puternic amestecate cu neamurile pe care asirienii le aduseseră din toate colţurile imperiului lor. Iudeii babilonieni au pentru indigenii de pe pământurile lui Solomon dispreţ şi desconsiderare. Atunci când “samaritenii” propun conlucrarea în acelaşi scop (“Să zidim şi noi cu voi, pentru că şi noi, ca şi voi, căutăm pe Dumnezeul vostru şi Lui Îi aducem jertfe încă din zilele lui Asarhadon, regele Asiriei, care ne-a adus aici” – I Ezdra 4, 2), iudeii resping în virtutea reflexului de puritate identitară îndelung încercat în exil (“Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi templul Dumnezeului nostru, ci numai noi singuri vom zidi templu Domnului Dumnezeului lui Israel, precum ne-a poruncit Cirus, regele perşilor” idem, 3). Nu este vorba despre un comandament divin care să elimine pe cei nevrednici. Nu, este doar reflexul de arici al monoculturalismului: iudeii trăiseră atât de izolaţi psihologic în imperiul multicultural al Babilonului încât acum plăteau preţul dur al singurătăţii autoimpuse. Pentru ei, tot ce nu era iudeu devenea automat inamic. Atunci când Neemia interzice luare în căsătorie a femeilor aşdodiene, amonite şi moabite nu mai uimeşte pe nimeni.

Această animozitate, pornită undeva la 6 secole înainte de naşterea lui Hristos, n-a făcut decât să se adâncească în timp. Pentru iudeul contemporan lui Iisus, samariteanul este prototipul alterităţii. El nu este vecinul bun, diferit dar uman, ci celălalt, străinul, cu care dialogul nu este numai imposibil, ci inutil. Dacă atunci când a fost întrebat “Şi cine este aproapele meu?” (Luca 10, 29), Iisus ar fi răspuns: iudeul, ar fi consacrat monoculturalismul poporului său şi niciodată creştinismul nu s-ar mai fi adresat neamurilor. Răspunsul este însă deconcertant: aproapele este cel pe care poporul nostru îl blamează. Aproapele este cel pe care am fost educaţi să-l considerăm departele nostru. Samariteanului milostiv nu i se recunoaşte o calitate teologică susceptibilă să-l confunde cu elecţiunea divină a poporului lui Israel. Samariteanul intră în pildă ca străin de identitatea iudaică şi rămâne până la capăt el însuşi. Aşişderea centurionul roman care imploră vindecarea fiicei sale, nici o secundă Iisus nu condiţionează bunăvoinţa faţă de el de renunţarea la identitatea lui de soldat roman trimis să facă serviciul militar într-o provincie supusă.

Duhul lui Dumnezeu suflă unde vrea el, fără să se împiedice de idiosincraziile mărunte, oricât de înrădăcinate ar fi ele într-o cultură sau alta. Iisus iese din ghettoul iudaic atunci când admite că diferenţele dintre poporul ales şi neamuri sunt cu totul neesenţiale în lucrarea lui Dumnezeu. Paul, apostolul neamurilor, atunci când este întrebat dacă cei străini de identitatea iudaică au acces la vestea cea bună, spune: “Anume că neamurile sunt împreună moştenitoare [cu iudeii] şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună părtaşi ai făgăduinţei, în Hristos Iisus, prin Evanghelie” (Efeseni 3, 6). Celălalt poate rămâne netulburat el însuşi, dacă Harul l-a ars, nu contează cum se îmbracă, ce limbă vorbeşte şi din ce material e făcută casa lui: “Oare Dumnezeu este numai al iudelor? Nu este El şi Dumnezeul păgânilor? Da, şi al păgânilor” (Romani 3, 29).

Dar-al-islam – pământ al Islamului, pământ al multiculturalismului

Şapte secole după misiunea christică, în deşertul Arabiei se naşte, într-un mod cu totul improbabil şi de aceea miraculos, cea ce va fi cunoscut în istorie drept Califatul Islamic, o împărăţie care se va întinde din Andaluzia spaniolă până la Gangele hindus. Cu certitudine, imperiul nou format, care avea să se spargă curând în state diferite, nu va fi prima formaţiune multiculturală de acest fel. Ca toate demersurile politice imperiale menite să sfideze într-un fel timpul, l-a conştientizat pe străinul din interiorul graniţelor fără angoase meschine şi i-a dăruit, putem spune, a doua oară identitatea particulară. Dacă romanii au avut un ius civile, aplicabil cetăţenilor romani, şi un ius gentium, în care peregrinului îi erau recunoscute şi respectate cutumele, expansiunea arabă s-a făcut sub semnul mai multor versete coranice şi hadith-uri (ziceri ale Profetului).

După ce menţionează în multe versete că islamul (literal: supunerea faţă de Dumnezeu) este ad-din (religia pur şi simplu, fără nici un adjectiv, religia firii, deci a Fiinţei), Coranul afirmă validitatea Revelaţiilor anterioare şi a mesagerilor dinaintea Profetului care, în raport cu Principiul, sunt egali şi demni de acelaşi respect, pentru că secundari. În virtutea acestei optici, religia iudaică si cea creştină sunt recunoscute ca fiind mântuitoare, iar membrii lor liberi să-şi urmeze tradiţia: “Dacă Dumnezeu ar fi vrut, ar fi făcut din voi o singură comunitate, însă El a vrut să vă pună la încercare prin darul pe care vi l-a făcut. Întreceţi-vă unii pe alţii în cele bune.” (Al-Ma’ida, 48).

Se naşte astfel o instituţie cultural-politică: dhimmi, statutul special al celor care nu adoptă religia cuceritorilor veniţi din deşerturile Arabiei. Teoretic, beneficiază de libertatea practicilor religioase, însă sunt supuşi unui impozit specific. Poate părea o nedreptate, însă musulmanii la rândul lor plătesc az-zakat, danie la care nici creştinii, nici iudeii, nici zoroastrienii nu sunt constrânşi, nefiind de nici o noimă să i se impună unui non-musulman respectarea unuia dintre cei cinci stâlpi ai religiei Profetului. Pe de altă parte, cei care preferă să rămână în tradiţia lor nu vor fi niciodată solicitaţi la serviciul militar, însă vor accede, pe baza meritelor personale, la importante funcţii administrative în toate statele islamice.

Pe lângă versetul din a cincea surată coranică, una din zicerile lui Muhammad sunt revelatorii în raport cu statutul culturilor pe care dar-al-islam îşi propunea să înglobeze fără să le extermine: “Dacă cineva dintre voi va persecuta un protejat (dhimmi), voi mărturisi împotriva lui în Ziua cea din Urmă.” Celui care i-ar trece prin cap să persecute un non-musulman pornind strict de la neapartenenţa lui la tradiţia dominantă, este ameninţat cu nimic mai mult nici mai puţin decât cu damnarea infernală. Nu vom cita mai mult decât am făcut-o deja din moştenirea islamică: putem deja răspunde la întrebarea pe care ne-am pus-o la începutul acestui eseu în privinţa existenţei unor baze scripturare ale multiculturalismului.

Modele identitare închise, modele identitare deschise

Avem un model de interacţiune închis, cel iudaic, care respinge contactele cu celălalt. Avem un model deschis, care acceptă alteritatea şi care este capabil să coexiste cu ea. Altminteri, cazul islamului nu este izolat, religiile orientale fiind cu toate respectuoase în privinţa dreptului pe care îl are celălalt de a aparţine unei alte tradiţii. Unde se situează creştinismul în raport cu toate acestea? Cu regret trebuie s-o spunem, creştinismul s-a dezvoltat şi a interacţionat ca un demn vlăstar al iudaismului. În O icoană creştină pe columna traiană, Vasile Lovinescu deplânge distrugerile fără discernământ pe care creştinismul le-a antrenat din momentul în care a devenit “religie oficială”, şi le pune pe seama persistenţei modelului închis iudaic.

Din păcate, creştinismul nu şi-a trădat niciodată ascendenţa. După Reconquista, Spania i-a creştinat cu forţa pe evreii şi pe musulmanii care nu au trecut Gibraltarul în Africa. În mod ironic, pogromurile cărora le-au căzut victimă evreii în Polonia şi Ucraina pot fi puse pe seama aceleeaşi intoleranţe lipsite de discernământ. În contrapartidă, Asia prezintă şi azi modelul coexistenţei paşnice a practicanţilor mai multor religii: hinduism, islam, buddhism, creştinism. Unde e multiculturalismul postmodern pe lângă toate acestea? La eoni distanţă. Întâi de toate, pentru că nu de prezenţa ad literam a mai multor culturi este vorba, decât poate în sensul pe care îl acordă termenului antropologia americană. În această accepţiune derizorie, da, şi homosexualitatea este o “cultură”. Care nu valorează mai mult, de exemplu, ca o cultură a ciorapilor desperecheaţi. Parodia multiculturalismului postmodern ascunde îndărătul ei realitatea dramatică a fragmentării naţionale, a pulverizării generaţiilor, a atomizării corpului social.

Există, aşadar, un multiculturalism oriental de sorginte sacră, departe de prozelitismul dezgustător promovat de (neo)protestantismul creştin. Există o toleranţă orientală la baza căreia stă acceptarea adevărurilor celuilalt, inspirate de Adevărul comun şi indicibil. Există o repliere pe adevărul meu care nu are nevoie de adeziunea nimănui altcuiva, pentru că adevărul meu nu creşte cu numărul celor care cred în el. Şi există o agendă distructivă promovată de diverşi oligarhi care, în loc să unească popoarele, le macină şi le treieră. Ce reprezintă, în contextul restabilirii adevăratelor înţelesuri ale termenilor, opoziţia criticilor “multiculturalismului”? Nimic altceva decât note discordante suplimentare în vacarmul general, neplăcut spectacol al ignoranţei ce se pune naiv în slujba tocmai a celor pe vrea să-i combată, conferindu-le, indirect, un gir moral. Întrebăm, în final, cum poate fi făcută o critică a “multiculturalismului” postmodern fără ca în prealabil să ştim exact ce anume acoperă conceptul, şi de unde începe parodia lui postmodernă? La ce bun o critică menită să sfârşească într-o închidere de tipul “poporului ales”? Nu asistăm cumva la unul din multiplele false conflicte care ar putea fi cu uşurinţă evitate dacă ne-am folosi cu mai multă subtilitate discernământul?