de Horia CiurtinNevoia cea mai stringentă a României nu vizează o prosperitate găunoasă, emulată harzardat după modele nepotrivite, nu vizează achiziţionarea masivă de echipament militar şi transformarea ţării într-o putere regională, nu vizează implementarea unor politici sociale ce frizează marxismul regatelor nordice. Nu. Cea mai acută năzuinţă şi necesitate a României trebuie să devină (re)găsirea acelei profunzimi ce a fost uitată, dezvelirea sufletului românesc. România trebuie să se găsească pe sine.
După întunecimea comunismului, după mascarada tranziţiei, România – acea Românie profundă – trebuie să se reinventeze, să treacă printr-o nouă schimbare la faţă, dar în sens contrar. Doar plecând de la un prezent inert şi lipsit de sens către un trecut viu şi neatins de viciile (post)modernităţii acesteia deşănţate, România poate să îsi făurească un viitor, unul românesc. Toată povara unei astfel de iniţiative stă pe puţinii şi tinerii umeri ai celor absolviţi de vina îndelungului sperjur ideatic ce ne-a contaminat în secolul trecut şi pare a ne însoţi, dibace, şi în noul veac.
Una din marile erori ale României post-/neo-comuniste e uşor de observat în sminteala cu care ea şi-a ierarhizat priorităţile. Mai mult decât o neglijenţă impardonabilă, această ordine a dezirabilităţilor pentru o recent ţară liberă şi eliberată a frizat trădarea. Nu o trădare în sens mundan, mărunt, ci o trădare la nivel metafizic, căci cum altcumva s-ar putea numi hotărârea de a îndrepta o ţară întreagă pe o cale fără destinaţie, pe un drum fără scop? Demenţa aşa-zisei tranziţii s-a făcut vizibilă mai ales prin incapacitatea de depăşire a imobilităţii, societatea rămânând blocată între două paradigme la fel de străine ei. Captivă între materialismul făţiş al comunismului şi mercantilismul subtil al capitalismului de inspiraţie occidentală, România a eşuat în a se desprinde de cel dintâi şi a sări în îmbrăţisarea letală a celui din urmă. Astfel, ea a devenit prizoniera propriei dihotomii, trăgându-se pe sine simultan în ambele direcţii, dar nereuşind trecerea de la o fază la alta, ci doar împotmolindu-se într-un status quo incert, indefinit şi indecis.
Într-o primă fază, marxismul ridicat la rang de religie de stat a nimicit principalele avanposturi ale ideii româneşti autentice, iar apoi a încercat să le înlocuiască cu o specie mimetică, însă lipsită de esenţă, a identităţii ancestrale, cu o hidoasă formă fără fond, golită de orice conţinut. Perioada post-comunistă a desăvârşit ceea ce precursoarea sa începuse: a anihilat şi ultimele urme ale acelei Românii profunde. De data aceasta în numele "societăţii deschise" şi a unui morganatic multiculturalism de import.
Faţa mai mult sau mai puţin umană a parodiei de "capitalism" post-decembrist a relansat un troc axiologic. Dacă în timpul freneziei comuniste individul era forţat să se lepede de propria esenţă pentru a accede la acest preconizat Eden teluric al colectivismului, în perioada tranziţiei individul a fost subtil momit să îşi cedeze "sufletul pe frigiderul plin cu mâncare" (Dan Puric). Coca Cola si guma de mestecat au devenit dezirate naţionale, faruri ale unei false speranţe, balize ale tuturor posibilităţilor. Pe ele ne-am vândut în cele din urmă sufletul şi nici măcăr nu am avut rafinamentul de a cere un preţ usturător pentru trădarea propriei esenţe. Ne-am vândut ieftin ...
Paradoxal, la noi vânzarea nu a urmat în mod firesc unei îndelungi negocieri. Nicidecum. Mai întâi s-au plătit poliţele, iar abia apoi s-a întrezărit ideea unei negocieri pentru ceea ce a mai rămas. Ne-am divizat, ne-am frânt, ne-am luptat până la ultima fărâmă mercantilizabilă din sufletul României. Rareori o fervenţă într-atât de pronunţată a putut fi văzută undeva. Un întreg popor angajat în înălţarea propriului rug funerar, dacă e să îl cităm -extrapolând- pe conservatorul britanic Enoch Powell.
Iar după ce am lipit un abţibild cu preţ în lei, euro sau dolari pe fiecare vestigiu valoric tradiţional ne vedem puşi în faţa deznădejdii iremediabile. Aceasta ia naştere atunci când fiecare individ se vede nevoit să întrebe "A mai rămas ceva de iubit aici?". E o durere mută, o durere ascunsă şi mocnită, ce nu se ostoieşte prin raportare la contemporaneitate. Pentru românul actual nu mai există prezent. Există trecut şi există viitor. Doar aceste două puncte oferă mângâiere şi speranţă. Şi totuşi, aici e ceva incomensurabil mai mult de iubit decât oriunde altundeva. Dincolo de crusta unor aparenţe înfiorătoare, România profundă, dar timidă, răzbate. Acea Românie pe care o iubim cu toţii sau -cel puţin- am fi datori să o iubim.
Primatul cifrei, al cantităţii, al obsesiei producţiei a asediat neîncetat cetăţuia valorilor tradiţionale, fie că a fost vorba de economismul marxist sau de cel pseudo-capitalist. România profundă, ascunsă, s-a văzut cu atât mai tare înfierată, cu cât a fost lovită din două părţi. Ba "reacţionar", ba "desuet" şi "fatalist" suflul fundamental al acestui popor nu a putut scăpa fără a fi dat cu catran şi expus în agora precum ultimul dintre infractori. A gândi, a simţi şi a contura România, adevărata Românie pare a fi devenit de jumătate de secol o adevărată infracţiune ideatică, o blasfemie la adresa spiritului veacului.
Strivită de cavalcada progresismului fără de scop şi căpătâi, România nu are decât o alegere: dispariţie sau renaştere. Poate sta împotriva timpurilor sau se poate lăsă în voia lor. În debandada generalizată ce mătură întreaga lume globalizată, România are şansa de a se regăsi, de a-şi frânge statutul de uliţă laturalnică a acestui sat global, are şansa de a fi ea însăşi. Iar în acest punct de cotitură, în momentul grelei încercări ce ne stă tuturor înainte, nu pot decât să îmi doresc şi eu precum Dan Puric "ca poporul român să fie căruţa aceea de ţărani care să ţină piept la toate distorsiunile civilizaţiei contemporane, să îmblânzească puţin monstrul acesta tehnologic". România mea. România profundă.
Articol dedicat domnilor Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon cu ocazia lansării volumului "A Treia Forţă: România profundă".
Publicat în Revista Lumea.
5 comentarii:
"sa reitereze şi -la nevoie- chiar SA INVENTEZE o esenţă imuabilă pentru ţara aceasta marcată de poziţia ei nefericită atât la nivel spaţial, cât şi la nivel temporal."
Tu iti dai seama ce spui?...Sa ne fereasca Dumnezeu sa mai vedem ceva inventat de noi pus in practica, ceva foarte cetos in mintea voastra. Si tocmai de aceea extrem de periculos. Nu numai pentru "inamic".
Prefer sa ne gasim sfarsitul prin ceva inventat de noi, decat sa ducem o anosta existenta de conservare prin importuri de modele straine ... Prima varianta poate duce la o moarte violenta, iar cea de-a doua la o moarte clinica. Totusi, in timp ce preluarea de tipare externe te pune in mod cert pe drumul disolutiei, (re)inventarea proprie ofera si sansa unei iesiri din blocaj.
Nu vom reusi niciodata sa gasim o solutie de tip win-win. Dar macar putem evita una de tip lose-lose.
Sfarsitul ni-l vom gasi odata cu disparitia limbii romane, ceea ce este totalmente imposibil, excluzand disparitia Pamantului. Iar limba romana nu poate fi inventata, mai degraba ea ne inventeaza pe noi.
@ cristi,
daca admitem ca limba romana nu pre-exista creatia divina, e totuna cu a spune ca are un inceput. Ceea ce are inceput intra in categoria lucrurilor finite, deci are musai si un sfarsit. Da, stiu, suna mai putin haiducesc, dar limba romana se va sfarsi.
Ca sa mai rasucim cutitul in rana, pentru ca de o suferinta vorbim acum, poporul roman poate disparea cu mult inaintea sfarsitului limbii romane. Cum sa zic, este posibil ca in momentul acesta, in care noi redactam aici texte intr-o limba bine stapanita, romana sa-si traiasca ultimele palpairi.
Sa fiu ceva mai clar. Epoca pietrei nu s-a sfarsit din lipsa de pietre, zicea undeva un seic arab posesor de putzuri cu petrol. Facea referire la calculele peste calcule pe care le fac unii pe tema "cat petrol mai exista". Si viza o observatie de bun simt, dar care scapa multora: epoca petrolului nu se va sfarsi odata cu ultima picatura de combustibil fosil inca nearsa de pe planeta asta. Nu. Epoca motoarelor cu ardere interna se va termina atunci cand pentru a extrage 1 baril de petrol se va consuma fix 1 baril de petrol. Poti sa intorci dolarii cu excavatorul, banii nu valoreaza nimic in ecuatia asta.
Revenind la limba romana, nu-i nevoie sa dispara. E suficient sa fie pulverizata, redusa la cateva obscenitati, rupta de sensurile ei profunde, mutilata de dezacorduri si impanata cu interjectii de import. Deja o buna parte din populatia Frantei nu e capabila sa citeasca un autor ca Hugo, nu mai vorbim de triada de aur: Moliere, Corneille, Racine. La ora la care vorbim, e oficial deja: exista francezi care folosesc sub 1000 de lexeme, pentru ca viata nu le solicita mai mult. Ei sunt marginali, dar intr-o lume aflata pe o orbita in curs de incepartare de Centru, marginalitatea devine norma.
A murit cumva limba franceza? Nu. A devenit doar un spectru. Cu romana va fi la fel.
ceea ce zici e valabil, dar nu combate nimic din ce am afirmat din moment ce un popor poate fi racordat la limba sa. Greseala pe care o observ la tine este, totusi, asocierea vietii unui popor cu integritatea fizica a membrilor sai.
Trimiteţi un comentariu