Remedii pentru boli ce nu există

de Cristi Hainic

„Fiinţa esenţială a limbii este spunerea ca arătare”

Martin Heidegger [1]

În gândirea ultimelor zeci de ani se conturează din ce în ce mai mult o frică de ‘-isme’. Orice cuvânt care ar putea deveni marcă a unei pluralităţi unitare este pasibil de critică în numele unei temeri politice suverane. Practic, eu spun că există o frică de cuvânt, iar întrebarea este: de ce ocolim cuvântul?

Răspunsul pleacă de la nivelul fenomenelor mundane şi de la grila noastră interpretativă a acestora. Cu cât un „discurs” stă mai mult sub o pretenţie de informaţie de bază şi cu cât este obligat să fie cât mai scurt sau concis , cu atât va fi obligat mai mult să eticheteze şi să îndosarieze forţat evenimente, situaţii, idei. Avem exemplul clasic al manualelor şcolare, care formează un tip de lectură unitar dar în acelaşi timp deficitar. Până în clasa a 12-a elevii nu învaţă să se îndoiască de ceea ce au învăţat până atunci, în speţă de condiţiile de posibilitate ale ştiinţelor exacte, deoarece ştiinţele umane care decurg paralel cu o pondere mai mare sau mai mică după „specializare” pun astfel de probleme prin însăşi dimensiunea lor interpretativă. Această îndoială vine abia cu ideea filosofiei ca materie şcolară. Problema e că această sarcină principală a filosofiei dispare odată cu anexarea acesteia ca obiect de studiu. Şi filosofia se subjugă unei clasificări exterioare ei, o combinaţie între simţul comun şi curriculumul de respectat, pe când ea ar trebui să fie, vorba unui filosof, cea mai „nesimţită” dintre domeniile noastre de activitate. Dar ca materie opţională în liceu, încercând să ţină pasul cu celelalte domenii care oferă un adevăr-corect de-a gata şi uitându-şi propriul teren interpretativ, ea are din ce în ce mai puţină recunoaştere. Dar fie şi aşa, a spune că lumea nu mai are nevoie de filosofi înseamnă a spune că lumea nu mai are nevoie de interpretare. Prin urmare, sinteza filosof-literat [2] nu şi-ar mai găsi rolul şi prin aceasta nici o bună parte a istoriei culturii în care persoane reale întruchipează această sinteză.

Totuşi, probabil singura modalitate prin care filosofia nu va ajunge să se identifice cu vreo pretenţie scientistă constă în smulgerea obişnuitului cuvintelor din banalitatea gândirii noastre şi parcurgerea unui drum spre o inexhaustibilitate a rezonanţei lor. Dar tot acest drum presupune ca filosofia să alunece înapoi spre poezie. Cum să privim acest traseu?

De data aceasta, răspunsul poate fi dat foarte greu şi numai după ce acest traseu este gândit ca atare. Putem, pe de o parte, să privim filosofia ca secundă poeziei într-o ordine a abordării limbii. Limba este chemată şi se întoarce către sine prin poezie, iar această întoarcere reprezintă un tărâm aproape imposibil de explorat în totalitate de către filosofi. Cu toate acestea, când o asemenea explorare are loc, cele mai mari mistere filosofice (privite în mod eronat ca „obiecte” ale întrebărilor) iau naştere. Într-o astfel de explorare, iubirea acelui ceva de care filosoful nu dispune, adică înţelepciunea, devine ea însăşi un mister. Şi primul impuls pe care l-am resimţi azi în faţa unui astfel de mister ar fi să-l siluim în determinaţii, întocmai cum procedează oamenii de ştiinţă. Dar acest impuls ţine mai mult de o curiozitate negândită de a aduce la simţuri ceea ce apare ca misterios. Nu vorbim aici în termeni de bine şi de rău, ci în termenii unei distincţii între animalitas şi humanitas. Un câine aude un sunet de crotal, nici zgomotos precum o descărcare electrică din timpul unei furtuni, şi nici insuportabilă precum un scârţâit de cretă pe tablă. Câinelui îi este stârnit interesul. Nu fuge. El identifică şi se apropie de sursa sunetului. Abia după ce este muşcat de crotal, câinele resimte muşcătura ca ceva neobişnuit care îi afectează integritatea corporală şi se îndepărtează, probabil după o reacţie instinctuală de apărare reuşită sau nu de a apuca crotalul, la rândul său, în proprii colţi. Muşcătura îşi face efectul asupra sistemului nervos central şi paralizează câinele, asigurându-i o moarte în agonie. Câinele este omul care a încercat să aducă într-un mod invariabil necunoscutul la simţuri.

Pesemne că analogia este forţată şi că ea va părea astfel cu atât mai mult cu cât o propun în detrimentul unor vaste serii de inferenţe. În schimb, argumentul prin care susţin această analogie porneşte din însăşi limba noastră, asupra căreia în ultimii zeci de ani s-a constituit un mister întocmai precum acelea de care vorbeam mai sus. Misterul limbii nu este de ordin fizic, dar pericolul este cel puţin la fel de mare, privind viaţa omului ca om. Dacă noi dorim ca siluirea cuvintelor operată în speţă în ştiinţele „exacte” să revină la o anume inexhaustibilitate a semnificaţiei, ar fi cazul să ne întoarcem către însuşi terenul limbii ca atare, unde nimic nu este măsurabil, sau atunci când ceva pare a fi deja nu mai vorbim de limbă, ci de gramatică, sintaxă, morfologie, matematică, domenii ele însele înscrise în amorful limbii. Prin urmare, atunci când vrem să îi redăm limbii „funcţia” ei semnificativă, mai bine am face să ne amintim că ea însăşi ne oferă căile de acces către ea şi noi nu vom ajunge la vreun rezultat disecând-o, ci mai degrabă pur şi simplu întorcându-ne privirea către ea şi păstrând tăcerea, adică tăcând şi învăţând:

„Super cucu ţara-ţi învaţă

Duce dracu linişte viaţă” [3]

NOTE:

[1] Martin Heidegger, „The Way to Language” (1959) în On the Way to Language, San Francisco, Harper&Row, 1982, p. 123.

[2] Aurel Codoban, Filosofia ca gen literar, Cluj-Napoca, Idea, 2005.

[3] Ionuţ Ţene, Bal ca-n iad, Cluj-Napoca, Zalmoxis, 1993, p. 12.