Românii şi avortul

de Ioana Păsculeţ

Într-o ţară în care mai mult de 80% din populaţie se declară ortodoxă ar trebui să pară surprinzătoare viziunea ”modernă” pe care omul de rând o are asupra avortului. Dacă în alte ţări cu o mare proporţie de oameni religioşi şi conservatori, cum ar fi Irlanda, avortul a fost şi a rămas interzis chiar în ciuda dezbaterilor aprinse ce s-au purtat pe marginea acestei probleme, în România legislaţia post-revoluţionară este extrem de permisivă, iar acest lucru nu pare să îi deranjeze pe mulţi.

Trebuie să recunoaştem că situaţia este paradoxală. Imediat după 1989 românii au acceptat cu uşurinţă o situaţie complet anti-tradiţională şi care nici măcar nu apucase să ne fie impusă ca ”democratică” de către alte state. Să însemne acest lucru că mult dezbătuta Românie profundă nu există în realitate? Greu de crezut: dacă privim spre alte categorii de drepturi de ultimă generaţie, cum ar fi dreptul la căsătorie al homosexualilor, vedem că societatea noastră şi-a păstrat în mare măsură normalitatea şi a rămas reticentă în această privinţă. Care să fie atunci explicaţia?

Cred că cel mai uşor o vom găsi dacă privim atent istoricul reglementării avortului în ţara noastră. Ultimul cod penal pe care România l-a avut înaintea instaurării regimului comunist a fost cel cunoscut sub numele de Codul penal Carol al II-lea. Aici avortul era incriminat ca infracţiune, existând totuşi anumite derogări pe motive de sănătate. Primii ani după venirea la putere a comuniştilor acest cod penal a fost menţinut. Totuşi, reglementarea care interzicea avortul nu putea rezista prea mult mâniei proletare a celor care doreau libertatea pe care un regim ”burghezo-moşieresc” nu le-o putea acorda: astfel, în 1957, pe calea unui decret-lege, avortul era dezincriminat.

Merită să ne oprim aici şi să observăm, încă o dată, lipsa de fineţe cu care comuniştii au putut opera: dacă în statele occidentale procesul de dezincriminare parţială a avortului a fost unul tensionat, animat de sute de dezbateri, în România el s-a petrecut cu bruscheţe, trecând aproape neobservat. Rezultatul a fost însă dezastruos: din cinci femei însărcinate numai una singură năştea, restul apelând la avorturi.

Nouă ani mai târziu, problema suferă un reviriment la fel de brusc: pentru ”stimularea cerşterii natalităţii populaţiei, întărirea familiei şi îmbunătăţirea continuă a ocrotirii mamei şi copilului” avortul este reincriminat prin Decretul 770/1966. Cât de preocupat era Ceauşescu de ocrotirea copilului ne-o dezvăluie însă un articol al acestui decret, care prevedea că femeile care au deja patru copii pot avorta. Transpare cu uşurinţă, aşadar, scopul real al incriminării – acela de a avea un stat puternic pur şi simplu prin creşterea numărului de cetăţeni.

Reincriminarea avortului – chiar dacă pe moment şi-a atins scopul, numărul de naşteri dublându-se – a dovedit, din păcate, şi cât de greu este să iei înapoi un ”drept”, fie el şi anormal, o dată ce l-ai dat cuiva. Începe în 1966 epoca aşa numiţilor ”decreţei”, copii nedoriţi dar care nu au putut fi avortaţi, dar şi epoca avorturilor ilegale, făcute pe masa din bucătărie, care au dus la moartea a mii de femei. Dar cea mai nefastă influenţă a avut-o acest act asupra gândirii românilor: în loc să vadă în avort o crimă ei au perceput, din contră, răpirea ”dreptului” la avort pe care îl avuseseră anterior ca pe o nouă atrocitate a regimului, demnă de a sta pe acelaşi plan cu lipsa alimentelor sau ameninţarea închisorii politice.

Aşa se explică şi fervoarea cu care, în 1990, la scurt timp după revoluţie şi într-un mod iresponsabil, avortul a fost total dezincriminat. Acest lucru însemna practic că se poate avorta în absolut orice moment al sarcinii, iar consecinţele au fost, bineînţeles, monstruoase: un milion de avorturi într-un singur an. Situaţia face un pas spre normalitate abia în 1996, când avortul reintră în codul penal, întreruperea sarcinii fiind permisă ”doar” în primele 14 săptămâni.

Privind retrospectiv, înţelegem mai bine de ce situaţia paradoxală la care mă referam la început există totuşi: scuturându-se de comunism românii au înlăturat şi puţinele lucruri principial bune pe care acest regim le impusese. În cartea ”A treia forţă: România profundă” Ovidiu Hurduzeu remarca ”febra consumistă” în care românii au intrat după căderea comunismului pentru a recupera perioada de privaţiuni la care au fost supuşi timp de aproape 50 de ani. La rândul meu, nu pot să nu remarc că – oricât de rău a fost acel consumism – e totuşi trist că el nu s-a redus la bunuri materiale, ci a trecut şi la vieţi omeneşti.