Ce îl deranjează pe domnul Pleşu

de Lucian Vasile

În ultima zi a lui 2008, domnul Andrei Pleşu publică în Adevărul un articol intitulat „Două feluri de necredinţă”. Asumându-şi într-un fel rolul de fin observator al tarelor din societatea românească, fostul ministru al culturii de la începutul anilor 90 face o scurtă introducere în care realizează o radiografie a modului românilor de azi de a trăi Crăciunul şi Paştele. Recunoaşte din start că este „mai puţin riguros”, criticând pe cei care critică la rândul lor pe aceia care trăiesc într-un mod lipsit de substanţă cele două sărbători creştine – „Oamenii se înscriu, benign, în alt ritm al timpului, şi o fac altfel decât în fiecare duminică sau la câte o onomastică”. Spre surprinderea unora dintre cititorii articolului său, domnul Pleşu consideră că trăirea acelor momente altfel decât în rutina cotidiană este, totuşi, o cale de lăudat. Propune o cale de mijloc, atât de dragă elitei intelectuale româneşti de azi. În fond, domnia sa dă impresia că vede perioada sărbătorilor ca pe un concediu destinat îmbunătăţirii interioare, la finalul căruia putem reveni fără problemă la mârlănismul interior cotidiană, pentru a reveni la următoarea sărbătoare la un nou concediu, drumul continuând la nesfârşit ca un slalom cu o Dacie 1310 printre gropile de pe Calea Victoriei. Aşa că pentru dânsul soluţiile sunt fie această şerpuire, fie obişnuitul trai „fără chef”. Soluţia radicală a încercări continue de apropriere faţă de modelul de viaţă creştin dispare subit dintre opţiunile omului modern.

Apoi domnul Pleşu face o analiză pertinentă (cu care recunosc că simpatizez) a activiştilor mileniului trei, a tinerilor care caută să militeze pentru ceva, cu toate că uneori nu ştiu nici ei exact de ce. Este vorba de generaţia marşului pe loc sau, în cel mai bun caz, a alergării în cerc. Poate mai corect şi mai concis, domnul Andrei Pleşu îi numea „apostoli sângeroşi ai „toleranţei”, mistici ai ştiinţei, soldaţi emotivi ai raţiunii şi ai „luminilor”, ei se cred oamenii mileniului următor, deşi abia dacă au depăşit franjurile secolului al optsprezecelea”. Totuşi, am două observaţii la aceste afirmaţii ale dânsului. În primul rând, acei tineri sunt cei care promovează calea de mijloc, a non-extremelor, pe care, culmea, şi domnul Pleşu o susţinea în privinţa modului de a trăi şi pe care vom vedea la final că o susţine, în fapt, în cadrul întregului articol. În al doilea rând, aceştia nu sunt, în sistemul de galantar pe care domnia sa îl propune în textul mai sus menţionat, o extremă a societăţii, ci mai degrabă sunt folosiţi ca o contragreutate la problema cu care se confruntă domnul Pleşu.

Şi aici intrăm în esenţa articolul apărut în ziarul Adevărul, în ultima zi a lui 2008: acea „extremă opusă”, reprezentată de cineva (interesant este că nu este folosit niciunul din cuvinte precum „intelectual”, „scriitor”, „actor”, ci domnul Pleşu preferă să folosească, referindu-se la persoana în cauză, sintagme precum „sfătoşenie şugubeaţă”, „semidoctism” sau „subtonul de impostură”) care apare în faţa societăţii de azi ca un altfel de intelectual. Oricine poate sesiza că acea „extremă” este, de fapt, domnul Dan Puric. Interesant este discursul domnului Pleşu la adresa domnului Puric. Încă de la prima referire este aplicată eticheta de „extremă” – în fond, a vorbi azi (cum altfel decât „patetic”?) de subiecte incorect politice precum „neam”, „credinţa omului simplu” şi „Iisus Hristos” nu este decât o formă de radicalism, de extremism intelectual. Acest extremism intelectual dă impresia că, în concepţia domnului Pleşu, autoexilează pe promotorul discursului din tagma intelectualilor români, „confiscată” de altfel de oameni precum Pleşu, Liiceanu, Patapievici, etc. Faptul că domnul Puric vorbeşte de însăşi fiinţa neamului românesc, de „noi care nu ne dăm bătuţi, noi care doinim, jelim şi învingem, noi” îl „frapează” pe domnul Pleşu, amintind de concepţia de animal frumos, dar total lipsit de capacitatea de a reacţiona la orice fel de agresiune, propusă de intelectualul-scriitor Mircea Cărtărescu (vezi Ovidiu Hurduzeu – Mircea Cărtărescu sau sindromul stângist al scârbei de ţară). Ceea ce deranjează pe intelectualul european Andrei Pleşu este îndemnul românesc al intelectualului creştin Dan Puric adresat românului de rând de a-şi fi mândrul din nou de fiinţa sa specifică; iar această direcţie intră în contradicţie cu calea neosocialistă pavată cu stele galbene pe cer albastru a pierderii specificului, a fiinţei şi a religiei în blenderul vajnicei lumi noi.

Dar nu aceasta este marea hibă a lui Dan Puric (şi a oricărui intelectual creştin, român şi conştient de acest de aceste două trăsături ale sale). Problema domnului Andrei Pleşu este apariţia acestei alternative la eternele figuri intelectuale post-decembriste. Pe undeva, pe lângă această nesiguranţă a reacţiei românilor la schimbările ce se petrec pe scena culturală a României, poate fi şi invidia, pentru că, să nu uităm, nu am părăsit spaţiul mioritic. Dan Puric este singurul intelectual român care umple sălile pe oriunde se duce. Cartea lui Dan Puric a fost nu citită (nu are nicio relevanţă tirajul sau numărul de vânzări), ci asimilată de un număr mult mai mare de români decât cei care au asimilat diverse apeluri către amoebe.

Starea domnului Pleşu este relevată de finalul articolului său, în care întreabă într-un mod retoric dacă nu e de preferat „cheful cinstit al cetăţeanului de rând” în detrimentul unui manipulator semidoct. Domnul Andrei Pleşu vrea în continuare pe acelaşi român de mijloc, „moderat”, „european” şi care l-a acceptat pe domnia sa ca un exponent al clasei intelectuale româneşti, sau mai bine spus, al elitei culturale române. Dar, din pacate pentru dânsul, la această clasă de intelectuali apare o alternativă. Iar a arunca cu noroi în reprezentanţii ei (având, indirect, aceeaşi atitudine şi faţă de românii care îi preţuiesc pe aceste noi personalităţi de pe scena culturală română) nu este un mod elegant şi nici onorant de a reacţiona.