de Ioana Păsculeţ
Acest articol se vrea a fi o reacție la problemele care bântuie societatea românească actuală, sub forma mai știu eu cărui stângist cu codiță ce apare la televizor lovindu-se cu pumnii în piept și cerând să se pună capăt îndoctrinării religioase din școli sau a acelor ”democrați” care cer oprirea subvențiilor acordate de către stat Bisericii. Pe scurt, un răspuns la ampla campanie de ”laicizare” ce se desfășoară sub ochii noștri în ultimii ani. Articolul de față nu exprimă, însă, concepția mea privitoare la relația care trebuie să existe între stat și Biserică într-o societate normală, ci se mulțumește să privească problema pragmatic.
Aş începe cu o observaţie terminologică: atunci când îţi propui să ştergi cu buretele tot ceea ce a însemnat Biserica şi sistemul impus de aceasta pentru stat, este impropriu să utilizezi termenul de "laicizare". "Laic" nu se poate defini decât prin opoziţie cu "cleric", între aceste concepte neexistând de fapt antagonism ci complementaritate şi amândouă înscriindu-se în modul de a privi lumea al Bisericii Ortodoxe. E ca şi cum aş cere distrugerea unui sistem comunist şi înlocuirea lui cu unul "burghezo-moşieresc". Această utilizare a conceptelor create de oponentul ideologic este ea însăşi de natură a ridica întrebări cu privire la posibilitatea unei reale separări.
Dar să trecem la subiect. Două sunt, în viziunea pro-laicizantă cea mai comună, consecinţele ce ar rezulta din separarea totală a statului de Biserică. Una ar fi tratarea Bisericii ca pe orice altă instituţie de drept privat, iar cealaltă excluderea religiei ca disciplină din şcoli. O să le iau pe rând.
Biserica devenită o instituţie ca oricare alta, un fel de "prestator de servicii", ar semnifica încetarea oricărei subvenţionări din partea statului şi retragerea oricăror privilegii conferite clerului. Perfect de acord, dar cu anumite condiţii. Banii pe care statul încetează să îi dea Bisericii să reprezinte o reducere a impozitelor, nu bani cheltuiţi de stat pe altceva. Pe scurt, lasă-mi mie banii în buzunar, şi văd eu cui am chef să îi dau, poate tot Bisericii.
Pe de altă parte, această schimbare trebuie să fie însoţită de o schimbare mai largă în întreg sistemul de impozite. În viziunea mea, astăzi problema stă în felul următor: statul ia bani de la un popor într-o proporţie covârşitoare ortodox şi, o parte, îi dă Bisericii. Fără să întrebe pe nimeni dacă e de acord, evident. Şi cică nu e bine, pentru că o minoritate nu e de acord şi basta.
Perfect, doar n-oi susţine taman eu dictatura majorităţii. Dar dacă statul a ascultat minoritatea care nu a fost de acord cu subvenţionarea Bisericii, atunci musai va trebui să înceapă să asculte şi minorităţile care, să zicem, nu sunt de acord cu subvenţionarea diferitelor instituţii şi campanii anti-discriminare. Sau diferitelor categorii "defavorizate social". Sau, sau, sau... Şi atunci să nu mai îmi ia nici aceşti bani, şi văd eu unde vreau să-i dau. Poate tot Bisericii, că şi aşa a rămas fără subvenţii, nu? Şi poate dacă va începe să depindă de donaţiile credincioşilor, Biserica va fi încurajată să se implice mai mult în diverse activităţi sociale.
Problema cu religia predată în şcoli e, în esenţă, cam aceeaşi. O minoritate spune că nu e bine să le impui copiilor lor ce să creadă. Perfect! Da uite o chestie: eu nu cred şi pace că omul a evoluat din maimuţă. Şi mi-ar plăcea grozav ca ai mei copiii să nu fie îndoctrinaţi cu asemenea inepţii. Tot aşa cum nu aş vrea, de exemplu, să fie îndoctrinaţi cu măgării corecte politic. Deci, ori nu scoatem religia din şcoli, ori o scoatem, dar împreună cu cele de mai sus, care nu convin unei alte minorităţi. Ori, mai simplu, ca să nu ne mai dăm în cap, liberalizăm învăţământul şi mă laşi să-mi educ copilul acasă sau la o şcoală particulară.
Orice soluţie unilaterală ar însemna disoluţia mult-lăudatei democraţii într-o "dictatură a majorităţii minorităţilor", cum zicea Mircea Platon undeva. Orice soluţie unilaterală ar însemna discriminare. De ce îmi spune mie ceva că o asemenea discrimnare a "retrograzilor" va fi totuşi permisă în această societate care veghează cât se poate de atent la ceea ce avem voie să fim liberi să exprimăm?



1 comentarii:
La fel de bine poti sa nu crezi in quasari, electromagnetism, fotosinteza sau atractie universala. Nu te opreste nimeni.
Poti sa nu crezi in metoda stiintifica de observare, cercetare, teoretizare, modelare si experimentare.
Poti sa nu crezi in nimic. Sau intr-un singur lucru, oricat de absurd, controversat, inconsistent si inconsecvent se dovedeste a fi. Si sa ai pretentii de genul cerul-si-pamantul.
Are vreun sens pentru tine ca individ? Intotdeauna se gaseste un sens, creierul e o masinarie de gasit raspunsuri, chiar daca se dovedesc a nu fi cele corecte. Are vreun sens pentru societatea in care se afla individul? Poate avea. Nu obligatoriu si nu in orice conditii.
Trimiteţi un comentariu