Dreptul natural

de Ioana Păsculeţ

Pozitivism şi naturalism

”Dreptul – creaţie a omului” sau ”dreptul – creaţie a unui principiu superior”? Aşa se poate sintetiza cel mai bine disputa juriştilor cu privire la sursa dreptului, dispută în cadrul căreia aceştia se grupează în jurul a două mari concepţii: concepţia pozitivistă şi concepţia dreptului natural.

Dar dacă tabăra pozitiviştilor este unită de ideea că dreptul este o creaţie a omului, în vreme ce tabăra naturaliştilor o vede ca pe o creaţie a ceva ce e dincolo de om, nu trebuie să ne facem totuşi iluzia unei prea mari omogenităţi în interiorul uneia sau alteia dintre ele, întrucât fiecare în parte cuprinde un număr indefinit de nuanţe, de încercări de explicare a viziunii sale.

Și totuşi, cine câştigă în această dispută? Sistemele moderne de drept, cel puţin cele occidentale, dau dreptate într-o proporţie covârşitoare şcolii pozitiviste, admiţând doar pe ici, pe colo, intervenţii ale unor principii naturaliste, şi acestea pervertite. De altfel, dacă privim de aproape lumea modernă, nici nu ne vom mira că e aşa.

René Guénon a observat deja că toate ştiinţele moderne sunt complet desacralizate, mărginindu-se să se ocupe doar de diferite aplicaţii practice şi ignorând, astfel, în mod complet principiile superioare din care acestea provin. Dreptul nu putea, bineînţeles, să facă abstracţie: dacă privim, spre exemplu, modul cum acesta este predat în facultăţi, observăm că unica preocupare este studiul unei multitudini de norme juridice – de aplicaţii ale unor principii, aşadar – fără nicio preocupare reală pentru principii în sine. Or, ce este mai potrivit acestei situaţii decât felul de a vedea lucrurile pe care îl au pozitiviştii: căci a spune că voinţa oamenilor este sursa dreptului înseamnă, până la urmă, să spui că acesta nu are nicio sursă sau, cel puţin, nu una demnă de a fi luată în seamă.

Gâlceava naturaliştilor: drept natural clasic sau ius-naturalism?

Am zis deja, mai sus, că niciuna dintre cele două şcoli nu sunt unitare. Astfel, în cadrul naturalismului se disting două curente: dreptul natural clasic, care are la bază concepţia antică şi medievală, şi ius-naturalismul, apărut în secolul al XVII-lea . La rândul său, acest ius-naturalism este dezbinat, lucru care de altfel nu trebuie să ne mire la o creaţie modernă.

Dacă şcoala clasică este de acord că sursa dreptului este, în final, Principiul Suprem, şcoala ius-naturalistă o caută în cele mai diferite locuri. Spre exemplu, pentru Grotius această sursă va fi raţiunea umană, dreptul natural existând independent de Dumnezeu. Mai târziu, aşa-zişii ”filozofi ai stării naturale” fac trecerea de la drept privit în sens obiectiv la drept privind în sens subiectiv, vorbind nu despre drept natural, ci despre drepturi naturale ale oamenilor: Hobbes consideră că principalul drept natural e cel la securitate, Locke privilegiază dreptul de proprietate, iar Rousseau se îndreaptă către dreptul la libertate. De aici se va ajunge la conceptul de ”drepturi ale omului” vehiculat astăzi extrem de mult, acesta fiind adaosul de care vorbeam mai înainte, adaos pe care naturalismul l-a adus dreptului pozitivist modern.

În realitate, dacă privim mai îndeaproape ius-naturaliştii, vom observa că ei nu pot fi numiţi reprezentanţi ai dreptului natural decât printr-un abuz de limbaj. Sursa dreptului pentru ei este, în final, tot fiinţa umană, ceea ce îi apropie mai degrabă de pozitivişti, ai căror precursori sunt de fapt. Prin urmare, adevăratul drept natural trebuie circumscris strict viziunii antice şi medievale, adică şcolii clasice.

Câteva elemente ale viziunii clasice

Primele informaţii care ni s-au păstrat despre dreptul natural le găsim în scrierile lui Platon. Bineînţeles, acest fapt i-a făcut pe cercetătorii moderni să considere că însuşi dreptul natural s-a născut odată cu opera lui Platon, fără a sesiza ironia încercării de a căuta data naşterii unui concept care prin însăşi definiţia lui există de când există omenirea. Tot de dreptul natural s-au mai ocupat Aristotel, Sfântul Augustin şi Sfântul Toma D’Aquino.

Ideea de la care porneşte dreptul natural este aceea că există o esenţă a omului şi accidente care o pot perverti: spre exemplu, dacă un om face un gest neloial, acesta este un accident, omul rămâne loial pentru că aceasta este esenţa sa. Tocmai în această esenţă rezidă dreptul natural. Dreptul trebuie să fie, în viziunea naturalistă, bazat pe măsură: există o determinare anterioară a ceea ce revine fiecăruia, o măsură a ceea ce fiecare datorează celuialt. Scopul său este acela de a realiza binele comun, înţeles ca ansamblul condiţiilor care permit fiecăruia să îşi obţină împlinirea personală.

Toma d’Aquino vorbeşte, în Summa Theologica, despre existenţa a trei tipuri de legi, ierarhizate. Prima dintre ele este legea divină sau eternă. Aceasta există deoarece întregul Univers este guvernat de raţiunea divină, astfel cum şi o comunitate umană este guvernată de un conducător, revenind prin urmare şi raţiunii divine necesitatea de a stabili un drept.

Cu o scară mai jos găsim legea naturală. Întrucât toate lucrurile sunt supuse providenţei divine şi sunt “măsurate” de legea eternă, este evident că toate lucrurile iau ceva din legea eternă. Or, creaturile raţionale sunt supuse legii divine în cea mai mare măsură, iar partea pe care o iau ele din această lege eternă este tocmai legea naturală. Exact la această lege se referă şi Biblia. Mulţi zic “Cine ne va arăta nouă cele bune?”. Dar s-a însemnat peste noi lumina feţei Tale, Doamne. (Psalmi 4:6): lumina raţiunii naturale, cu ajutorul căreia distingem ce e rău şi ce e bine, aceasta fiind funcţia dreptului natural, nu este altceva decât amprenta luminii divine. Mai mult, această lege există şi la cei ce nu sunt creştini: Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia neavând lege, îşi sunt loruşi lege. Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără. (Romani 2:14-15).

În fine, pe ultima scară se află legea umană. La fel cum din principii naturale indemonstrabile tragem concluzii în diferite ştiinţe, folosindu-ne de raţiunea speculativă, concluzii ce nu sunt înscrise în noi în mod natural, tot aşa, din perceptele legii naturale trebuie să ajungem la aplicaţii particulare, acestea reprezentând legea umană.

Dar cine face, în definitiv, această lege umană? Deoarece legea trebuie să tindă, aşa cum am văzut, la realizarea binelui comun, iar a realiza binele comun ţine de toţi oamenii sau de cineva care este conducătorul tuturor, aceştia sunt cei care pot face legea. Pentru a discerne ceea ce e just în crearea unei legi este nevoie de o anumită afinitate a raţiunii primită de la divinitate, pe care Toma d’Aquino o numeşte prudenţă.

Din cele de mai sus se vede clar că, în final, singura concepţie care poate fundamenta un sistem juridic este cea potrivit căreia dreptul – ca toate celelalte ştiinţe – derivă în mod direct din principiu. Faptul că astăzi simpli oameni se văd capabili să îl creeze nu duce decât pur şi simplu la apariţia unor monstruozităţi de care, din păcate, peisajul juridic este plin până la refuz.