Potrivit Constituţiei, România este un stat de drept (2), în care „libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile” (3). Nimeni nu are dreptul să atenteze la libertatea sau la siguranţa unui terţ fără a fi supus rigorilor legii, reprezentând sancţiuni de natură penală în conformitate cu crima sau dauna produsă. Treaba este cât se poate de simplă. Dacă este comisă o infracţiune sau un atentat la integritatea fizică a unei persoane, făptuitorul nu se poate sustrage executării pedepsei.
Ce se întâmplă în situaţia în care conjunctura, un act impulsiv şi nepremeditat sau chiar firea umană creează complicaţii care determină ca rândurile de mai sus să nu reflecte întrutotul realitatea? Să fie de vină teoria, care deformează într-atât de mult starea de fapt, încât aplicarea sa în practică ar genera o confuzie deliberat întreţinută între victimă şi criminal? Pentru acurateţe, voi face referire la un caz din ce în ce mai convenţional, pe care televiziunea, această excelentă sursă de (dez)informare, îl expune cu o frecvenţă a cărei ţintă este să producă groază.
Aşadar, un „cetăţean simplu”, muncitor şi plătitor de taxe, fără nicio altă distracţie decât talk-show-urile televizate, având doar grija zilei de mâine a sa şi a familiei sale, este atacat, pe drumul spre casă, de un necunoscut. Scenariul este aproape consacrat: atacatorul îl ameninţă că, în cazul în care nu îi va oferi „de bună voie” banii, telefonul şi, eventual, bijuteriile aflate în posesia sa, va face uz fie de pumni, fie de vreun instrument vătămător care îi „conferă” ad-hoc un drept de viaţă şi de moarte (situaţia din urmă este cea mai extremă, dar nici ameninţarea cu bătaia nu este ceva de dorit). „Cetăţeanul simplu” nu are decât două alternative: să cedeze cerinţelor atacatorului sau să se apere. În ceea ce priveşte această a doua postură, defensiva poate fi o acţiune realizată cu mâinile goale sau folosind o armă neletală, cum ar fi, de exemplu, sprayul paralizant, a cărei deţinere a devenit o adevărată modă astăzi. Presupunem, în continuare, că „cetăţeanul simplu” posedă aşa ceva, îl utilizează asupra celui care îi ameninţa siguranţa personală şi izbândeşte, în cele din urmă, să dea bir cu fugiţii nevătămat. Repercusiuni deloc dezirabile pentru „cetăţeanul simplu” care nu a intenţionat decât să se apere pot apărea în clipa în care utilizează respectiva armă neletală fără autorizaţie.
Actul legislativ este fără echivoc. În conformitate cu Legea nr. 295/2004 cu modificările şi completările ulterioare, orice persoană fizică, majoră, poate procura arme neletale, „după obţinerea autorizaţiei de procurare” şi „după notificarea prealabilă a organelor” abilitate (4). Pasul următor, în vederea achiziţionării unei arme neletale, este eliberarea certificatului de deţinător, „în termen de 5 zile de la data procurării”, acesta conferindu-i proprietarului „dreptul de deţinere, port şi folosire” (5). Legea permite uzul unei astfel de arme, în situaţii de legitimă apărare şi în condiţiile în care posesorul are asupra sa şi certificatul de deţinător. În caz contrar, sancţiunile sunt destul de usturătoare (6).
Aşadar, un cetăţean care face uz, în legitimă apărare sau într-o situaţie de extremă necesitate, de o armă neletală precum sprayul paralizant, fără a avea autorizaţie, riscă să primească o amendă mai mare decât un salariu mediu pe economie. Făcând apel la raţiune, nu poate fi contestată necesitatea aplicării unor sancţiuni într-un astfel de caz. O atitudine prea permisivă în ceea ce priveşte posesia armelor, fie ele neletale, ar fi dăunătoare societăţii. În situaţia expusă anterior, în care cel care face apel la o armă neletală pentru a se apăra, utilizând-o în afara cadrului legal, victima devine, în ochii opiniei publice, criminalul. Acum îşi face loc „anarho-tirania”, pe care a teoretizat-o şi exemplificat-o paleoconservatorul Samuel Francis.
Îndrăznind să îşi facă singură dreptate, cu o armă neletală pe care a cumpărat-o la un preţ derizoriu şi în posesia căreia se afla, ce-i drept, ilegal, persoana care a fost atacată devine atacatoarea. Puţin contează că integritatea fizică îi era ameninţată direct, atâta vreme cât nu avea certificat de deţinător al sprayului lacrimogen sau al oricărei alte arme neletale pe care a utilizat-o. Aflat în situaţia de a suporta o amendă exorbitantă, „cetăţeanul simplu” este obligat să plătească organelor abilitate o sumă care ar fi acoperit, poate, necesarul timp de o lună al familiei sale.
Statul preferă să aibă „grijă” de cetăţenii cinstiţi, care îşi văd de treaba lor, dar încearcă să se apere atunci când se află în faţa unui pericol iminent, şi să închidă ochii la sălbăticiile sau nelegiuirile comise de nişte declasaţi care ar trebui, în mod normal, să inspire milă. Deplorabilul creşte în clipa în care cei care ar trebui să asigure securitatea cetăţeanului sunt, la rândul lor, în panică şi speriaţi pentru propria viaţă, fie se află într-o odioasă complicitate cu respectivii. În orice situaţie, cel care are de suferit este acelaşi „cetăţean simplu”.
Oamenii sunt supravegheaţi şi manipulaţi în numele războiului global împotriva terorismului. Sunt în stare să renunţe la propria libertate, pentru a se supune mitului infailibil al securităţii. Ar accepta acte de identitate cu cip, ar spune „da” interceptărilor comunicaţiilor electronice, pentru că nimic nu este, ar spune unii, mai important decât siguranţa. Dar ce se întâmplă în clipa în care pericolul este aproape la fiecare pas? Dau vina doar pe ghinion sau se răzvrătesc împotriva firii? Procedând astfel, ar însemna fie să se resemneze, fie să acţioneze necugetat (şi să fie sancţionaţi cu amenzi din cale-afară de piperate).
Există pericole care pot fi evitate, iar rolul autorităţilor este fundamental. Mutându-şi privirea de la cetăţenii cinstiţi, prezumaţi drept infractori, către adevăraţii răufăcători, sistemul va înceta a mai fi anarho-tiranic. De vreme ce siguranţa reală a cetăţenilor oraşelor lumii se diminuează, dar, paradoxal, creşte numărul camerelor de luat vederi pe străzi şi în cartiere, anarho-tirania predicată de Samuel Francis va continua. La un moment dat, prea puţin va mai conta. Oamenii vor fi atât de absorbiţi în staţiile de metrou şi în hypermarketuri de monitoarele uriaşe care oferă informaţii atât de demne de atenţie, încât mitul progresist şi fals al securităţii personale va deveni o altă lege a naturii.
Note:
(1) – Samuel FRANCIS, „Mass Immigration + Feckless Feds = Tyranny”, 21 aprilie 2003, www.vdare.com.
(2) – Constituţia României, Titlul I, art. 1, alin. (3), www.ccr.ro.
(3) – Ibid., Titlul II, capitolul II, art. 23, alin. (1).
(4) – „Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor” – actualizată la 21.07.2008, modificată prin Ordonanţa de Guvern nr. 26/2008, secţiunea a 5-a, art. 58, alin. (1) – (7), www.cdep.ro.
(5) – Ibid., art. 59, alin. (1) – (4).
(6) – Ibid., art. 133, alin. (1). Amenda variază între 500 şi 2000 de lei, în funcţie de gravitatea infracţiunii.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu