Sacerdotalis Caelibatus, enciclica Papei Paul VI despre celibatul sacru

de Radu Iliescu

În 24 iunie 1967, Vaticanul a dat un răspuns oficial şi autorizat la una dintre sfidările pe care le formulase modernitatea : trebuie ca preoţii catolici să se căsătorească şi să aibă viaţă de familie, asemeni tuturor celorlalţi creştini ? Textul formulat de Sfântul Părinte este un exemplu clasic de reflecţie sacerdotală, de asumare responsabilă a Tradiţiei şi de respingere calmă, dar categorică, a unei isterii. Este un punct de reper infailibil la care trebuie să ne întoarcem de fiecare dată când ziarele se inflamează în jurul unui scandal sexual ţesut pe drept sau pe nedrept în jurul unui preot. Şi asta pentru că, deşi Biserica Romano-Catolică s-a pronunţat deja, sfidarea persistă, semnul cel mai sigur că avem de-a face un încă una din nebuniile veacului.

Şi cum ar putea fi vorba despre altceva din moment ci ispita începe cu întrebarea : mai trebuie menţinută azi această severă şi sublimă exigenţă pentru cei care intenţionează să acceadă la ordinele majore? Accentul cade, cum uşor ne dăm cu toţii seama, peste « azi ». Pecetea întunecată a celui trecător este invocarea perisabilităţii, singurul mod în care el poate concepe lucrurile. Da, ieri era nevoie, e gata să admită, dar oare « azi » mai este nevoie de nobleţe, de tărie de caracter, de puritate, de înălţare ? este astăzi convenabilă respectarea unei asemenea obligaţii ? n-a venit vremea ca să se rupă legătura care uneşte în Biserică celibatul de preoţie ? n-ar putea să fie facultativă această normă ?

Dacă formularea prea directă nu reuşeşte, ispititorul se întoarce doct, să nu uităm că diavolul e teolog, antrenat în formularea de definiţii şi erudiţie de conferinţă. Atunci când nu contrazice făţiş, se mulţumeşte să formuleze obiecţii. Pietre de poticnire. Noul Testament, în care este conservată doctrina lui Hristos şi a Apostolilor, nu cere celibatul preoţilor, ci îl propune ca supunere liberă la o vocaţie specială. Se ştie că Iisus a avut apostoli căsătoriţi. Şi iarăşi marca lui preferată, argumentul « timpului » : raportul intim pe care Părinţii Bisericii şi scriitorii ecleziastici l-au stabilit în cursul secolelor între vocaţia sacerdoţiului şi virginitatea sacră îşi găseşte originea în mentalitatea şi situatiile istorice diferite de ale noastre. Adică noi, astăzi, suntem altfel. Nu zice cum, deşi ştie prea bine, şi noi ştim cu toţii că suntem mai josnici, mai bicisnici, mai neisprăviţii decât uriaşii pe umerii cărora stăm cocoţaţi. Ne sugerează doar că suntem mai buni, mai deştepţi, mai luminaţi, deci « azi » n-ar mai fi nevoie de rugăciune, de post, de celibat sacerdotal...

În arsenalul celor care contestă instituţia celibatului sacru se află şi « soluţiile » : prin disciplina actuală sunt îndepărtaţi de la sacerdoţiu cei care au vocaţia preoţiei fără s-o aibă pe cea a celibatului. Şi nelipsitul argument al cantităţii, altă marcă a prinţului întunericului : oare nu cumva neliniştitoarea împuţinare numerică a clerului ar putea fi imputată obligaţiei celibatului ? Preoţi mulţi dar slabi, căldicei şi molcuţi, cine are nevoie de ei ? Promisiunea uşorului în locul greului : nu numai că suprimarea celibatului ar evita ocaziile de infidelitate şi dezordinile, dar participarea la viaţa familiei ar face ca preoţii să dea exemplu şi în această privinţă, de la care statutul lor actual îi exclude. Argumentul forte, « cum pot preoţii celibatari să dea sfaturi în problemele familiei creştine », este unul de tip empirico-experimentalist. De ca şi cum n-am putea să avem o imagine clară a oceanului atlantic fără să ajungem să-l vedem, de ca şi cum ar fi nevoie să mănânci toate ouăle stricate din lume ca să ştii preaîndeajuns ce este un ou stricat.

Atunci când prinde tupeu, contestaţia se oţărăşte înspre sensul cel mai înalt al celibatului sacerdotal. Sunt unii care susţin că, fiind într-o situaţie fizică şi psihologică nenaturală, dăunătoare echilibrului personalităţii umane, sacerdotul este lipsit de căldură umană, de comuniune deplină cu viaţa şi destinul celorlalţi creştini, fiind constrâns la o solitudine care e sursă de amărăciune şi josnicie. E o obiecţie monstruoasă, care întoarce firea lucrurilor cu susul în jos, după chipul şi plăcerea marelui confuzionist. « Fizicul » şi « psihologicul » ar fi omul, nu abnegaţia, uitarea de sine, sacrificiul, sublimarea cărnii în veghe şi zbor. Dar are şi dreptate, pentru că « naturalul » e juisare, satisfacere, vânare de vânt şi butoi al Danaidelor... ce-are a face sacerdoţiul cu toată irosirea asta ? Cât despre afirmaţia că « solitudinea e sursă de amărăciune şi josnicie », nu trebuie să fim prea imaginativi ca să ne gândim că opoziţia s-a realizat în raport cu bucuria grotescă a gloatei cuprinsă de beţie într-un carnaval. Acolo, da, hărmălaia şi vermuiala sunt vesele. Cum ar putea concepe cineva iluminarea senină a culegătorului merelor de aur, în crucea nopţii ?

Mai apoi, probă de luciditate infernală, adică de adevăr calp şi meschin, se obiectează că acest angajament rezultă mai puţin dintr-o decizie cu adevărat personală cât dintr-o atitudine pasivă, imputabilă unei formaţiuni inadecvate şi insuficient respectuase la adresa libertăţii umane; în plus, tânărul nu are auto-cunoaşterea şi maturitatea psihofizică necesare în raport cu dificultatea obiectivă şi durata obligaţiei pe care şi-o asumă. Cum am putea nega faptul că aspirantul la preoţie nu se cunoaşte pe sine suficient încât să ştie dacă poate rezista celibatului ? Şi totuşi, aceasta este istoria fiecăruia dintre noi, în faţa fiecărei decizii majore, fie ea legate de carieră, sau de mariaj. Cine poate şti cu adevărat dacă o profesie i se potriveşte, în condiţiile în care nu marile succese la care visează, ci tracasările mărunte, neplăcerile zilnice, corvoada primilor ani, compromisurile din anii de glorie şi oboseala dinainte de pensie sunt textura deasă din care e făcută o carieră ? Cine ne poate garanta că el, sau ea, cu care vrem să ne petrecem viaţa « până când moartea ne va despărţi », este cel care nu se va uita în altă parte la apariţia primului rid, la prima concediere, sau când vom avea pentru prima dată patruzeci de ani ?

Ispititorul are dreptate : aspirantul la preoţie decide în necunoştinţă de cauză. Istoria fiecăruia dintre noi, în marile momente ale vieţii. Nimănui nu i s-a oferit privilegiul de a decide pentru toată viaţa lui la final, în ceasul morţii, atunci când ştie prea bine tot ce poate da. Singura certitudine care nu ne poate fi luată este aceea a riscului. Sfinţenia începe ca-şi-cum, atunci când îţi asumi condiţia sfântului, în păcate fiind. E nerealist, se ştie prea bine, şi nimic nu-l reconfortează mai mult pe vrăjmaş decât să te uiţi în oglindă şi să admiţi că n-ai nicio şansă.

Tuturor acestor contestaţii şi obiecţii, Sfântul Părinte Paul VI le-a răspuns astfel : « Noi considerăm deci că legea celibatului acum în vigoare trebuie şi astăzi, cu fermitate, să fie legată de ministeriul ecleziastic. Ea trebuie să-l susţină pe reprezentantul Bisericii în opţiunea sa exclusivă, definitivă şi totală pentru dragostea unică şi suverană faţă de Hristos, pentru devotamentul faţă de cultul lui Dumnezeu şi servirea Bisericii, şi ea trebuie să califice statutul vieţii sale atât în comunitatea fidelilor cât şi în societatea profană. » Motivele şi argumentele dezvoltă pe rând acest punct de vedere care nu admite nuanţe, care nu cunoaşte « azi » pentru că refuză să se supună hachiţelor ieftine ale vremurilor.

Şi da, este adevărat, virginitatea nu este cerută de natura însăşi a sacerdoţiului, aşa cum o arată practica Bisericii primitive şi tradiţiile Bisericii orientale. Însă nu stricta necesitate a fundamentat această instituţie, nefiind în logica sacrului să se agaţe disperat de condiţiile necesare şi suficiente. Nu un imperativ, ci căutarea excelenţei se află la baza celibatului sacru. Şi asta pentru că nu întrunirea condiţiilor de bază ale vieţii creştine organizează arhetipul preotului, ci mult mai mult şi mai sus, o perfecţiune sfântă, fără de care se poate, dar care ar fi păcat să nu fie cultivată.

Conciliul Vatican II a expus din nou motivele valabilităţii celibatului sacru, grupându-le după trei sensuri : cel christologic, cel ecleziastic şi cel escatologic. Deşi a binecuvântat căsătoria, ridicând-o la nivelul de taină şi de semn al uniunii celor doi cu Biserica, a deschis concomitent calea ataşamentului total faţă de Domnul. Virginitatea christică slujeşte de model sacerdoţiului sacru, semnificând disponibilitatea sa totală faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, iar cei cărora Dumnezeu le încredinţează misiunea de a participa la misiunea hristică, se dedică mai bine dacă sunt liberi de orice legătură de sânge, perfect echilibraţi în iubire, fără preferinţe şi complet dezinteresaţi. Apostolii au fost şi ei celibatari, după îndemnul celui care-i chemase : « Adevărat grăiesc vouă : Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau fraţi, sau părinţi, sau copii, pentru împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu ia, cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică. » (Evanghelia după Luca 18, 29-20).

Sensul ecleziastic al celibatului este cel de abandon complet lui Iisus şi Bisericii. E o punere a carului înaintea boilor, de un semn de sfinţenie personală căruia preotul trebuie să i se supună înainte de a fi sfânt, e o ardere de tot al celui în care arde viaţa – nimic de zis, dar cum ar putea fi abordate decât în răspăr cu pofta lumii cele ce vin de dincolo de lume ? E stingere de sine pentru Biserică : « Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade pe pământ, nu va muri, rămâne singur ; iar dacă va muri, aduce multă roadă. » (Evanghelia după Ioan, 12, 24) Avantaj deloc neglijabil, celibatul îi permite preotului să se dedice în întregime în avantajul tuturor, ceea ce este caritatea perfectă.

În cele din urmă, pentru că Biserica trăieşte dincolo de triada « ieri-azi-mâine », proiecţia celibatului sacru se face pe vectorul escatologic : Iisus a spus că la Învierea de Apoi nu va mai exista bărbat şi femeie. Din această perspectivă, continenţa faţă de dorinţa cărnii reprezintă un semn al celor cereşti.

În viaţa Bisericii, instituţia s-a fundamenta treptat, în lumina modelului central christic. Părinţii şi scriitorii bisericeşti mărturisesc despre asumarea liberă a celibatului sacru. Odată cu începutul secolului IV, Biserica din Occident, a întărit, a dezvoltat şi a sancţionat practica celibatului. Obligaţia a fost sancţionată oficial de către Conciliul de la Trento, şi inserată în Codul de Drept Canonic. Papa Ioan XXIII a reafirmat opinia dintotdeauna a pe această temă : « Suntem mâhniţi... că unii îşi pot imagina că Biserica Catolică va ajunge de bună voie sau în urma presiunilor să renunţe la ceea ce, timp de lungi secole, a fost şi rămâne una dintre gloriile cele mai nobile şi mai pure ale sacerdoţiului. Legea celibatului sacru şi şi grija de a o urma evocă întotdeauna luptele din vremurile cele mai eroice, atunci când Biserica lui Hristos a trebuit să poarte bătălia şi a reuşit să aducă victoria pentru trilogia ei glorioasă, emblemă constantă a victoriei : Biserica lui Hristos liberă, castă şi catolică. »

Interesant este că Sfântul Părinte argumentează subtil şi pornind de la Biserica Orientală, unde legislaţia privind celibatul sacru a fost adoptată la Conciliul de la Trullo din 692. Părinţii Orientali au făcut şi ei apologia virginităţii. Or, chiar dacă preoţii de mir din Orient se căsătoresc, ceea ce contează este faptul că episcopii nu o fac, deci ideea celibatului sacru există şi în această parte a creştinătăţii. Strălucitor punct de vedere, pentru că nu ia în seamă cantitatea (preoţii fiind mai numeroşi decât episcopii), şi urmăreşte ideea, nu aparenţele. Nici o vorbă despre « bisericile » (neo)protestante, a căror experienţă nu interesează şi nu poate interesa vreodată pe Sfântul Părinte, decât eventual cu titlu de exemplu negativ. Tăcerea, în enclicele papale, este şi ea semnificativă.

Nu trebuie crezut nici că abolirea celibatului ar duce la creşterea numărului vocaţiilor pentru sacru. Experienţa Bisericilor unde preoţii se pot căsători demonstrează contrariul acestei teze. Cauzele împuţinării numărului preoţilor rezidă în pierderea sensului sacrului la nivel individual şi familial. Celibatul nu este împotriva naturii, pentru că s-ar opune exigenţelor fizice, psihologice şi afective legitime, cărora ar trebui să li se dea satisfacţie în vederea maturizării depline a omului. Omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu este format doar din carne şi instinct sexual, ci în primul rând din inteligenţă, voinţă, libertate. El are puterea de a-şi domina toate tendinţele fizice, psihologice şi afective.

S-ar putea crede că celibatul sacru nu se acordă cu valorile umane. În realitate, sacrificând dragostea pentru familie în favoarea dragostei pentru Dumnezeu, preotul dă primei un omagiu semnificativ. Motivul intim al celibatului este opţiunea pentru o relaţie personală mai intimă şi mai completă cu misterul lui Hristos şi al Bisericii. Celibatul cere o atentă stăpânire de sine şi o sublimare înţeleaptă a forţelor psihologice pe un plan superior. În acest mod, îl ridică pe om şi contribuie la perfecţiunea sa. Preotul este un om singur, dar singurătatea lui nu este un vid, căci ea este plină de Dumnezeu şi de bogăţia supraabundentă a regatului său. El este separat de lume, dar nu de poporul lui Dumnezeu.

Textul se încheie cu sfaturi care privesc recunoaşterea vocaţiei pentru sacerdoţiu, în lumina exigenţei pentru celibatul preoţilor. Cei care nu promit să se ridice la înălţimea exgenţelor vor trebui să fie îndepărtaţi, în mod delicat dar ferm. Prudenţă pământească : într-un paragraf Sfântul Părinte scrie : « Să nu aşteptăm acolo unde natura n-a pus, să vină Harul să suplinească. » Cei ce se grăbesc să acuze derapajele materialiste sunt rugaţi să se aşeze la loc pe scaune, şi să lase pietrele la locul lor : este vorba despre sensul scolastic al « naturii », aşa cum l-a folosit şi Toma d’Aquino. Acolo unde Dumnezeu n-a dat încă, să nu mizăm că va da în viitor. Eternă, proiectată între Revelaţia logosului şi Restaurarea post-apocaliptică, Biserica ştie concomitent să fie aici şi acum.