“Dreapta” italiană – între anarhie şi oportunism

de Horia Ciurtin

În peninsula italică, o postmodernă cutie a Pandorei pare a fi fost deschisă. Ineficienţa poliţiei, dublată de radicalismul discursului politic şi rata crescută a infracţionalităţii, a aprins un butoi de pulbere care fusese aruncat sub preşul uitării în anii '80, după masacrul de la Bologna: problema ciudatului anarhism de extremă dreapta. Un hibrid ideologic, împrumutând elemente din cele mai divergente doctrine, lipsit de o reală organizare, fermecat temporar de câte un lider carismatic şi mai mult sau mai puţin inteligent, cvasi-anarhismul extremei drepte pare a fi reiterat pe fondul confruntării cu criminalitatea de origine română din Italia.

Rădăcinile acestui fenomen pot fi căutate în ferventa perioadă a anilor '70, când diferite grupări ce susţineau afilierea la polul radical al dreptei politice au încercat o apropiere puternică de extrema stângă din peninsulă, sub umbrela atotcuprinzătoare a mişcării Terza Posizione. Constituită în 1978 sub comanda lui Giuseppe Dimitri şi coordonată ideologic de personaje precum Roberto Fiore şi Gabriele Adinolfi, gruparea a atras în scurt timp un număr de membri cu cele mai diverse afiliaţii doctrinare. Astfel se poate explica şi conexiunile ulterioare cu organizaţia teroristă Nuclei Armati Rivoluzionari, responsabilă pentru masacrul din 1980 de la gara din Bologna.

Deşi, sub ghidarea ideatică atentă a lui Roberto Fiore, Terza Posizione a încercat mereu să se legitimeze, auto-proclamându-se ca discipolă a gândirii filosofului Julius Evola, puţine dintre acţiunile şi bazele sale motivaţionale pot fi găsite în concordanţă cu rafinamentul şi profunzimea gânditorului tradiţionalist. Naţionalismul mărunt, aproape isteric, viziunea corporatist-socială (de inspiraţie peroniană), lipsa de coerenţă şi trăire spirituală autentică, calitatea îndoielnică a membrilor precum şi viziunea îngustă asupra tradiţiilor, prin care Terza Posizione s-a remarcat, nu ar fi reuşit să smulgă decât un zâmbet ironic din partea lui Julius Evola. Dar totuşi, numele răposatului filosof a rămas - în cel mai nefericit mod cu putinţă - legat de strădaniile naive de legitimare ale lui Roberto Fiore.

Obsesia pentru lupta anti-sistem, împotriva puterii statale, a determinat o serie de membri să se implice în acte de real anarho-terorism, colaborând în acest sens cu Nuclei Armati Rivoluzionari, dar – curios – şi cu loja-fantomă renegată a masoneriei italiene, Propaganda Due. Întreaga serie de acţiuni a culminat cu participarea unor membri la masacrul de la Bologna din anul 1980, când 85 de persoane au fost ucise şi peste 200 rănite. Este greu de înţeles, din punct de vedere al logicii naţionaliste, care ar fi putut fi motivaţia unui asemenea act brutal răsfrânt asupra compatrioţilor.

Imediat după atentat, doi dintre liderii mişcării – Roberto Fiore şi Massimo Morsello – au părăsit Italia pentru Marea Britanie, eludând sistemul judiciar din peninsulă care îi condamnase pentru "asociere la o grupare subversivă înarmată". Câteva surse din Regatul Unit indică faptul că Fiore ar fi fost în solda serviciului britanic de informaţii în tot acest timp de după repatriere pentru a nu fi extrădat. Adăpostit şi de Michael Walker, abilul editor al revistei The Scorpion, Fiore l-a cunoscut pe Nick Griffin - personaj deosebit de influent pe scena dreptei radicale englezeşti - cu care va colabora ulterior la aşa-zisa International Third Position, mişcare doctrinară a dreptei care dorea depăşirea dihotomiei capitalism-socialism. Scopuri relativ legitime, însă dezastruos (ne)atinse datorită incapacităţii de sinteză teoretică a membrilor săi, dublate de o totală ineficienţă pragmatică. Ceea ce ar fi trebuit să fie un vector al sintezei, s-a dovedit în cele din urmă a fi doar un cocktail ideologic înfiorător, un eclectism diletant, care pe deasupra susţinea regimurile unor personaje precum colonelul Gaddafi (al cărui invitat Griffin a fost, împreună cu Derek Holland), ayatollah Khomeini. Nu este astfel de mirare că adevăratul succes al International Third Position, a avut loc doar după ce atât Fiore, cât şi Griffin au părăsit funcţiile de coordonatori ideologici ai platformei, iar mişcarea şi-a permis o dezvoltare reală în planul dreptei radicale.

Marea realizare a lui Roberto Fiore a avut loc în anul 1986 când a înfiinţat compania Meeting Point (rebotezată ulterior Easy London), de ajutorare şi plasare a studenţilor străini în Londra, care în scurt timp a adus profituri enorme de până la 16 milioane euro. Zvonurile au continuat însă despre Roberto Fiore şi asocierea acestuia cu serviciul britanic de informaţii, care i-a permis – curios – unui individ asociat la grave acte de violenţă armată să umble şi să facă afaceri nestingherit pe teritoriul Angliei.

Întors cu asemenea sume de bani în patrie, Fiore a fondat mişcarea politică Forza Nuova, una dintre cele trei partide politice influente în dreapta radicală a Italiei. Totuşi, comparativ, Lega Nord - o altă formaţiune din acest plan - are un program politico-economic coerent, militând pentru federalizare, largă autonomie regional-fiscală şi menţinerea tradiţiilor locale ale Italiei pe o linie similară cu Nouvelle Droite a gânditorului Alain de Benoist şi susţine imigraţia din ţările creştine pentru păstrarea valorilor europene. Faţă de conservatorismul autentic (chiar dacă uneori recalcitrant) al Lega Nord, mişcarea lui Roberto Fiore a încercat o abordare mult mai revoluţionară, însă lipsită de orice coerenţă şi actualitate doctrinară.

După cum era de aşteptat, Noua Dreaptă Italiană (coordonată de Marco Tarchi), reprezentantă a Noii Drepte Europene (pe linia lui Alain de Benoist) în Italia a respins “acuzaţiile” de asociere cu Forza Nuova, menţinându-se precaută în sfera metapoliticii, dincolo de planul concret al acţiunii electoral-stradale. Astfel, mişcarea lui Roberto Fiore a ratat una dintre ultimele ei şanse de a se înscrie în şcoala nouă de gândire şi manifestare a dreptei contemporane.

Pusă în faţa faptului împlinit, Forza Nuova a trebuit să îşi găsească noi moduri de pătrundere pe scena dreptei italiene. Astfel s-a recurs la cea mai simplistă şi reducţionistă abordare cu putinţă: anti-masonerie, anti-imigraţie, naţionalism mărunt, programe sociale rudimentare, refuzul asumării greşelilor italiene, completate de o atitudine cvasi-anarhistă a nesupunerii în faţa autorităţilor statale. În acest context este uşor de înţeles cum mişcarea a intrat în coaliţia condusă de Alessandra Mussolini, Alternativa Sociale, care în 2004 a câştigat un loc în Parlamentul European – loc ce avea să îi revină ulterior lui Roberto Fiore.

În ciuda aparentei onorabilităţi dobândite prin re-estetizarea mişcprii, trecutul anarho-terorist al unora dintre aceşti militanţi pare mereu să iasă la iveală, aducând aminte de evenimentele nefericite din 1980 de la Bologna. Astfel, se poate reţine cazul din 1999 când un membru al organizaţiei conduse de Roberto Fiore, Forza Nuova, a fost arestat de poliţie după plasarea unei bombe ce viza un cinematograf din Roma, plin cu spectatori.

Formată în principal şi cu foarte puţine excepţii din capete rase, galerii de fotbal, intelectuali de mâna a treia, naţionalişti dezorientaţi, angrenaţi cu toţii în retorica submediocră a lui Roberto Fiore, căutând ţapi ispăşitori pentru greşelile de politică socio-economică ale propriului popor, Forza Nuova este principalul exponent al valului anti-românesc din peninsulă. Iar dacă până în clipa de faţă membrii mişcării păreau a face o distincţie netă între factorul criminogen al celor care sunt o minoritate pentru noi şi populaţia română majoritară, discursul actual pare a se îndrepta monobloc, fără discernământ, împotriva întregii naţiuni.

Această situaţie umilitoare ne face să ne gândim de ce oare organizaţiile naţionaliste autohtone persistă în legăturile de amiciţie cu Forza Nuova acum când cocktailurile Molotov au început să zboare din mâinile furioase ale militanţilor, magazinele şi maşinile româneşti sunt vandalizate, concetăţenii din peninsulă ne sunt în pragul linşajului (atât mediatic, cât şi concret).

În mod cert, defunctul maestru al tradiţionalismului italian – Julius Evola, nu ar putea decât să îşi întoarcă dispreţuitor faţa privind modul în care epigonii conduşi de Roberto Fiore au reuşit să delegitimeze întreaga sa luptă ideologică şi să transforme dreapta din peninsulă într-o platformă propagandistică a unui lumpen isterizat, într-un fenomen al maselor ce percep naţionalismul la nivelul simplei materialităţi utile. În acest sens, Forza Nuova pare a reactiva metodele anarhismului revoluţionar, atât de străin dreptei autentice, un mod de acţiune haotic, stradal şi incoerent care riscă sa evolueze într-o dezordine generalizată, cu consecinţe dezastruoase pentru românii din Italia, dar şi pentru propriul popor.

După un trecut presărat cu acte infracţionale mai grave decât ale oricăruia dintre pretinşii români condamnaţi în peninsulă, oportunismul unui demagog cuprins de mania propriei admiraţii nejustificate devine de-a dreptul ridicol în momentul în care doreşte să ofere unui întreg popor lecţii de etică şi combatere a criminalităţii. În ciuda evidentei failibilităţi a sistemului poliţienesc şi judiciar din Italia, românii par a fi o comunitate utilă din punct de vedere politic de fiecare dată când o astfel de pseudo-dreaptă simte că alegerile se apropie, iar propriul program este atât de inconsistent încât nu este capabilă să dobândească un mandat decât prin populism ieftin şi coborârea în agora propagandei neonorabile.

Pe această linie a demagogiei şi speculării slăbiciunilor electoratului, dacă cererile nerealiste ale lui Roberto Fiore vor primi curs, singurul efect real va fi legitimarea pretenţiilor stângii din peninsulă, militantă pentru un welfare state sau socialism de tip soft, în condiţiile în care criza economică bate la uşă, iar Italia nu este capabilă să se descurce fără muncitorii români. Cu atât mai mult, aruncând întreaga vină pe seama emigranţilor, Roberto Fiore şi a sa Forza Nuova tergiversează procesul de responsabilizare a cetăţenilor şi autorităţilor italiene care au tolerat situaţia de fapt atâta timp cât se dovedea rentabilă, însă o aruncă sub covor rapid în momentul în care devine neproductivă.

Cândva, anii trecuţi, Walter Veltroni declara că la 1 ianuarie 2007 iadul s-a dezlănţuit în peninsulă, iar Fiore pare să susţină această idee. Problema mare a pseudo-dreptei este refuzul de a constata că iadul îşi deschisese treptat porţile, din ce în ce mai mult, cu fiecare tolerare a propriei criminalităţi, a corupţiei, a muncii (extrem de profitabile) la negru şi a birocraţiei inimaginabile. Câteva acte de violenţă anarhică împotriva comunităţii româneşti sau chiar expluzarea himerică nu vor reuşi nicidecum să rezolve adevăratele probleme ale Italiei, ci doar – eventual – să atragă atenţia pentru o perioadă scurtă, până când acest simulacru oportunist de dreaptă îşi asigură nişte locuri călduţe la nivelul instituţiilor naţionale şi europene.

Referinţe bibliografice

1. Tamir Bar-On, Where Have All the Fascist Gone?, editura Ashgate, Hampshire, 2007;
2. Richard Thurlow, Fascism in Britain – From Oswald Mosley’s Blackshirts to the National Front, editura I.B. Tauris, Londra, 2006;
3. Nicholas Goodrick-Clarke, Black Sun: Aryan Cults, Esoteric Nazism and the Politics of Identity, editura New York University Press, New York, 2003;
4. Bogdan Stanciu, Este posibilă o altfel de Europă?, în revista Lumea, nr. 6 (183)/2008;
5. Franco Sacchi, The Italian New Right, în revista Telos, nr. 98-99;
6. Mark Wegierski, The New Right in Europe, în revista Telos, nr. 98-99;
7. Horia Ciurtin, Noua Dreaptă Europeană – cearta cu modernitatea, în revista Lumea, nr. 7(184)/2008;

Articol publicat în Revista Lumea.