de Bogdan Duca
Cum bine observa filosoful francez Pierre Manent, politica modernă occidentală, cu toate păcatele şi avantajele ei, este produsul unui conflict teologico-politic: conflictul occidental dintre Biserică şi Imperiu. Acest conflict a existat, sub alte forme, şi în Orientul creştin, unde Imperiul Roman de Răsărit a încercat un alt model teologico-politic, cel al bicefaliei puterii şi al armoniei dintre Biserică şi Stat.
Trei modele
Imperiul era o realitate ce preceda acest conflict teologico-politic. Visul imperial, „ideologia” imperiului se definiseră cu aproape patru secole înainte de apariţia Creştinismului, o dată cu visul dominaţiei culturii elenistice asupra lumii cunoscute. Roma preluase această moştenire, visul imperial al romanilor fiind acela de a acorda lumii civilizaţie şi prosperitate într-o „pax romana”, binecuvântată de zei, condusă de împărat şi apărată de legiunile romane.
Relativul succes al Imperiului Roman a făcut ca acest vis să nu apună după prăbuşirea Romei. Imperiul Roman a rezistat în Orient până la 1453, iar diverse naţiuni europene au încercat apoi să îşi revendice moştenirea şi autoritatea imperială. Aşa s-au născut false imperii, precum Imperiul Roman de naţiune germană, Imperiul Rus, Imperiul Habsburgic sau Imperiul German. Alţii însă nu şi-au revendicat această moştenire, reuşind să construiască autentice (deşi efemere) imperii: Imperiul Colonial Britanic şi colonialismul francez.
A existat şi o a treia „formulă” de imperiu, cea mai apropiată de modelul teologic al ereziilor hiliaste creştine: Comunismul şi cel de-al III-lea Reich german. Acestea nu invocau atât autoritatea imperială a romanilor, cât un destin istoric imuabil ce trebuia să ducă la apariţia lor.
Niciuna din aceste variaţii politice moderne pe tema Imperiului nu a putut egala însă visul imperial, moştenit de romani de la elenişti, iar apoi transformat radical de întâlnirea cu Creştinismul.
Ulimul Imperiu
Imperiul Roman necreştin era în multe privinţe asemănător cu visul actual al Europei unite: un stat multicultural, dar cu o singură conştiinţă civică, o legislaţie unitară şi o administraţie centralizată. Toate religiile erau acceptate atâta timp cât orice bun cetăţean al imperiului admitea principiul teologico-politic al sursei divine a autorităţii imperiale.
Imperiul Roman creştin, în schimb, aşa cum a fost el conceput de către Împăraţii şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii de după Constantin cel Mare, şi-a construit o cu totul altă viziune teologico-politică: Imperiul ca imago Coeli. Autoritatea imperială nu mai avea drept scop instaurarea unei păci politice justificate teologic pe pământ, ci devenea o aservire a politicului faţă de teologie: puterea politică trebuia să facilieze tranziţia lumii din istoria propriu-zisă înspre momentul Parusiei, al sfârşitului lumii. De aceea slujbele Bisericii devin liturghii, cuvântul grec „leitourgia” însemnând nici mai mult nici mai puţin decât „serviciu public”.
Oficiile liturgice din Imperiul Roman de Răsărit, păstrate în Bisericile Ortodoxe, sunt argumente vii ale îmbinării teologiei cu politicul în Imperiu. Să dăm numai exemplul aşa numitelor „Uşi împărăteşti”, principala intrare în Altar, poarta prin care nu poate trece nimeni, în afară de preot şi… în vechime, de împărat.
Un alt simbol puternic este cel al acvilei bicefale, în acelaşi timp stemă a creştinismului răsăritean şi al Imperiului Roman de Răsărit. Simbol al unităţii organice dintre Biserică şi Stat.
Poate cea mai importantă caracteristică (deşi, în mod cert, cea mai ignorată) a proiectului teologico-politic al Imperiului Roman creştinat este tocmai lipsa proiectului. Teologia istoriei fundamentată de Părinţii orientali era cea conform căreia istoria de după Înviere nu mai este nimic altceva decât un timp de graţie, jocul „în prelungiri” decise de Arbitru al unei istorii care, în esenţă, e deja încheiată. De aceea Imperiul Roman de Răsărit nu mai visa la cucerirea lumii decât din raţiuni soteriologice: să se profite de timpul acesta de graţie pentru pregătirea spre mântuire a cât mai multor oameni.
De asemenea, evenimentele istorice marcante din viaţa imperiului deveneau hagiografie. Constantinopolul, asediat de mai multe ori în istoria sa, scapă nu datorită curajului apărătorilor săi şi nici datorită grosimii zidurilor, ci datorită diferitelor icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, căreia i se dedicau ulterior Imne-Acatist de mulţumire pentru biruinţa dobândită.
Aceasta nu înseamnă că bizantinii nu ar fi fost oameni curajoşi. Dovadă este faptul că, în faţa evidenţei sfârşitului tragic al propriului lor Imperiu, au refuzat atât compromisul teologic ce i-ar fi salvat politic (conciliul de la Ferrara-Florenţa), cât şi o pace dezonorantă. Fără ajutorul militar al lui Dumnezeu, Cel care le salvase de atâtea ori Imperiul, dar încredinţaţi de dragostea Lui şi de efemeritatea oricărui lucru din istoria pământească, locuitorii ultimului Imperiu autentic au preferat să moară pe zidurile acestuia sau să le transfere în frescele bizantine, precum cele de la Voroneţ, unde judecata finală a lumii nu este străină de prăbuşirea Imperiului creştin.
Ce am câştigat şi ce am pierdut
Politica modernă apare odată cu prăbuşirea acestui Imperiu, la 1453, dar şi cu erodarea războiului fără de armistiţiu dintre Biserică şi visul imperial din Occident.
Câştigătorii conflictului teologico-politic au fost „pragmaticii”. În faţa neputinţei Papilor de a îşi asuma singuri puterea lumească şi puterea divină, se ridică prima filosofie politică ce ignorând teologicul şi se dedică „binelui comun”: gândirea lui Machiavelli.
În faţa neputinţei Împăraţilor germani de a îşi asuma autoritatea vechilor imperatori, se ridică burghezia, puterea economică şi politică a burgurilor.
Evident că s-au câştigat multe de pe urma acestei mari transformări a politicului. Renaşterea şi reconstrucţia democraţiei pe alte fundamente este poate cea mai importantă realizare. Dar, o dată cu moartea Imperiului creştin, politicul a început să piardă, încet, dar sigur, credinţa în Dumnezeu, asumarea valorilor de bine şi de rău, ca şi dimensiunea profund etică a politicului.
Când au încercat să recupereze aceste lipsuri, gânditorii modernităţii au inventat utopia şi ideologia. Iar consecinţele acestor caracteristici ale politicului modern pot fi „contabilizate” doar rememorând Gulagul şi Holocaustul.
Reflectând asupra politicului modern, papa Pius al XII-lea spunea: „În aceste secole din urmă s-a încercat să se realizeze dezintegrarea morală, intelectuală şi socială a uniăţii organismului tainic al lui Hristos. S-a dorit natură fără har, raţiune fără credinţă, libertate fără autoritate şi uneori chiar autoritate fără libertate. Avem un duşman care a luat o înfăţişare tot mai concretă, cu o lipsă de prejudecăţi ce ne lasă înmărmuriţi. Hristos da, Biserica nu. Apoi, Dumnezeu da, Hristos nu. Şi, în cele din urmă, strigătul nefericit: Dumnezeu a murit; ba, mai mult, nici măcar nu a existat vreodată. Şi iată, de aici consecinţa tentativei de edificare a unei lumi pe fundamente pe care noi nu ezităm să le indicăm drept principale responsabile pentru ameninţarea care stă asupra omenirii: o economie fără Dumnezeu şi o politică fără Dumnezeu.”
Articol preluat cu permisiunea autorului.
Trei modele
Imperiul era o realitate ce preceda acest conflict teologico-politic. Visul imperial, „ideologia” imperiului se definiseră cu aproape patru secole înainte de apariţia Creştinismului, o dată cu visul dominaţiei culturii elenistice asupra lumii cunoscute. Roma preluase această moştenire, visul imperial al romanilor fiind acela de a acorda lumii civilizaţie şi prosperitate într-o „pax romana”, binecuvântată de zei, condusă de împărat şi apărată de legiunile romane.
Relativul succes al Imperiului Roman a făcut ca acest vis să nu apună după prăbuşirea Romei. Imperiul Roman a rezistat în Orient până la 1453, iar diverse naţiuni europene au încercat apoi să îşi revendice moştenirea şi autoritatea imperială. Aşa s-au născut false imperii, precum Imperiul Roman de naţiune germană, Imperiul Rus, Imperiul Habsburgic sau Imperiul German. Alţii însă nu şi-au revendicat această moştenire, reuşind să construiască autentice (deşi efemere) imperii: Imperiul Colonial Britanic şi colonialismul francez.
A existat şi o a treia „formulă” de imperiu, cea mai apropiată de modelul teologic al ereziilor hiliaste creştine: Comunismul şi cel de-al III-lea Reich german. Acestea nu invocau atât autoritatea imperială a romanilor, cât un destin istoric imuabil ce trebuia să ducă la apariţia lor.
Niciuna din aceste variaţii politice moderne pe tema Imperiului nu a putut egala însă visul imperial, moştenit de romani de la elenişti, iar apoi transformat radical de întâlnirea cu Creştinismul.
Ulimul Imperiu
Imperiul Roman necreştin era în multe privinţe asemănător cu visul actual al Europei unite: un stat multicultural, dar cu o singură conştiinţă civică, o legislaţie unitară şi o administraţie centralizată. Toate religiile erau acceptate atâta timp cât orice bun cetăţean al imperiului admitea principiul teologico-politic al sursei divine a autorităţii imperiale.
Imperiul Roman creştin, în schimb, aşa cum a fost el conceput de către Împăraţii şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii de după Constantin cel Mare, şi-a construit o cu totul altă viziune teologico-politică: Imperiul ca imago Coeli. Autoritatea imperială nu mai avea drept scop instaurarea unei păci politice justificate teologic pe pământ, ci devenea o aservire a politicului faţă de teologie: puterea politică trebuia să facilieze tranziţia lumii din istoria propriu-zisă înspre momentul Parusiei, al sfârşitului lumii. De aceea slujbele Bisericii devin liturghii, cuvântul grec „leitourgia” însemnând nici mai mult nici mai puţin decât „serviciu public”.
Oficiile liturgice din Imperiul Roman de Răsărit, păstrate în Bisericile Ortodoxe, sunt argumente vii ale îmbinării teologiei cu politicul în Imperiu. Să dăm numai exemplul aşa numitelor „Uşi împărăteşti”, principala intrare în Altar, poarta prin care nu poate trece nimeni, în afară de preot şi… în vechime, de împărat.
Un alt simbol puternic este cel al acvilei bicefale, în acelaşi timp stemă a creştinismului răsăritean şi al Imperiului Roman de Răsărit. Simbol al unităţii organice dintre Biserică şi Stat.
Poate cea mai importantă caracteristică (deşi, în mod cert, cea mai ignorată) a proiectului teologico-politic al Imperiului Roman creştinat este tocmai lipsa proiectului. Teologia istoriei fundamentată de Părinţii orientali era cea conform căreia istoria de după Înviere nu mai este nimic altceva decât un timp de graţie, jocul „în prelungiri” decise de Arbitru al unei istorii care, în esenţă, e deja încheiată. De aceea Imperiul Roman de Răsărit nu mai visa la cucerirea lumii decât din raţiuni soteriologice: să se profite de timpul acesta de graţie pentru pregătirea spre mântuire a cât mai multor oameni.
De asemenea, evenimentele istorice marcante din viaţa imperiului deveneau hagiografie. Constantinopolul, asediat de mai multe ori în istoria sa, scapă nu datorită curajului apărătorilor săi şi nici datorită grosimii zidurilor, ci datorită diferitelor icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, căreia i se dedicau ulterior Imne-Acatist de mulţumire pentru biruinţa dobândită.
Aceasta nu înseamnă că bizantinii nu ar fi fost oameni curajoşi. Dovadă este faptul că, în faţa evidenţei sfârşitului tragic al propriului lor Imperiu, au refuzat atât compromisul teologic ce i-ar fi salvat politic (conciliul de la Ferrara-Florenţa), cât şi o pace dezonorantă. Fără ajutorul militar al lui Dumnezeu, Cel care le salvase de atâtea ori Imperiul, dar încredinţaţi de dragostea Lui şi de efemeritatea oricărui lucru din istoria pământească, locuitorii ultimului Imperiu autentic au preferat să moară pe zidurile acestuia sau să le transfere în frescele bizantine, precum cele de la Voroneţ, unde judecata finală a lumii nu este străină de prăbuşirea Imperiului creştin.
Ce am câştigat şi ce am pierdut
Politica modernă apare odată cu prăbuşirea acestui Imperiu, la 1453, dar şi cu erodarea războiului fără de armistiţiu dintre Biserică şi visul imperial din Occident.
Câştigătorii conflictului teologico-politic au fost „pragmaticii”. În faţa neputinţei Papilor de a îşi asuma singuri puterea lumească şi puterea divină, se ridică prima filosofie politică ce ignorând teologicul şi se dedică „binelui comun”: gândirea lui Machiavelli.
În faţa neputinţei Împăraţilor germani de a îşi asuma autoritatea vechilor imperatori, se ridică burghezia, puterea economică şi politică a burgurilor.
Evident că s-au câştigat multe de pe urma acestei mari transformări a politicului. Renaşterea şi reconstrucţia democraţiei pe alte fundamente este poate cea mai importantă realizare. Dar, o dată cu moartea Imperiului creştin, politicul a început să piardă, încet, dar sigur, credinţa în Dumnezeu, asumarea valorilor de bine şi de rău, ca şi dimensiunea profund etică a politicului.
Când au încercat să recupereze aceste lipsuri, gânditorii modernităţii au inventat utopia şi ideologia. Iar consecinţele acestor caracteristici ale politicului modern pot fi „contabilizate” doar rememorând Gulagul şi Holocaustul.
Reflectând asupra politicului modern, papa Pius al XII-lea spunea: „În aceste secole din urmă s-a încercat să se realizeze dezintegrarea morală, intelectuală şi socială a uniăţii organismului tainic al lui Hristos. S-a dorit natură fără har, raţiune fără credinţă, libertate fără autoritate şi uneori chiar autoritate fără libertate. Avem un duşman care a luat o înfăţişare tot mai concretă, cu o lipsă de prejudecăţi ce ne lasă înmărmuriţi. Hristos da, Biserica nu. Apoi, Dumnezeu da, Hristos nu. Şi, în cele din urmă, strigătul nefericit: Dumnezeu a murit; ba, mai mult, nici măcar nu a existat vreodată. Şi iată, de aici consecinţa tentativei de edificare a unei lumi pe fundamente pe care noi nu ezităm să le indicăm drept principale responsabile pentru ameninţarea care stă asupra omenirii: o economie fără Dumnezeu şi o politică fără Dumnezeu.”
Articol preluat cu permisiunea autorului.
2 comentarii:
Foarte bun articolul :)
PS: La Ferrara Florența, împăratul, episocpi și patriarhul chiar au acceptat unirea. Noroc că la Constantinopol, le-a mai venit mintea la cap:)
Am inteles in ce fel Comunismul si al III-lea Reich au invertit ideea de Imperiu, dar inca ma intreb in ce masura Sfantul Imperiu Roman este un fals Imperiu. Tocmai ca n-as fi de acord ca Imperiul Britanic sa fie considerat autentic Imperiu, lipsit cum era de orice dimensiune sacrala. Iar daca ne aminitim de conflictul intre Papalitate si Sfantul Imperiu Roman apare vizibil in ce masura acesta din urma reprezenta o dubla identitate politica si religioasa care il puneau pe pozitii contrare cu interesele nelegitime ale Papalitatii in ceea ce priveste dominatia politica.
Trimiteţi un comentariu