Câteva reflecţii asupra unei polemici aşteptate

de Dragoș Moldoveanu

O campanie de diabolizare destinată a delimita definitiv cele două tabere – cei buni şi cei răi – a luat avânt în ultimele zile în spaţiul culturalo-virtual autohton. Miza acestei campanii sistematice, care nu face rabat de la atacuri la persoană şi etichete halucinante de-o parte şi de alta, o constituie definiţia şi definirea dreptei româneşti. Cei buni sunt, fără putinţă de tăgadă, aşa-zişii neoconservatori, cei care au făcut front comun cu Vladimir Tismăneanu, „victimă” a acuzelor proferate de către Mircea Platon (co-autor, alături de Ovidiu Hurduzeu, al cărţii A treia forţă: România profundă), şi Ilie Catrinoiu, un tânăr cu convingeri de dreapta. Aceştia din urmă compun fără doar şi poate tabăra celor răi, exponenţii conservatorismului în formula sa profund tradiţionalistă, cei care au cutezat a spune opiniei publice că „împăratul” este, de fapt, gol.

Două articole apărute aproape simultan au presărat sare pe rana deja deschisă de ceva vreme. Este vorba despre articolul profesorului american Paul Gottfried, apărut pe site-ul prestigioasei publicaţii Takimag, şi intitulat Neocons on the Danube, şi de cel al lui Mircea Platon, publicat în Ziarul de Iaşi, cu titlul S-a dat drumul la Eminescu?.

Numitorul comun îl constituie persoana politologului Vladimir Tismăneanu, iar poziţia lui Gottfried şi Platon, tranşantă şi demitizatoare, a deranjat din cale-afară. Această tulburare a liniştii mediului intelectual românesc a atins cote paroxistice în clipa în care Ilie Catrinoiu, pe blogul personal, utilizează o formulă nefericită, hiper-sensibilă şi susceptibilă de a stârni resentimente şi diabolizări. Inchizitorii de serviciu s-au autosesizat şi, de aici până la acuze de „antisemitism rezidual şi retorică justificativă în favoarea crimei organizate” (potrivit lui Mihail Neamţu), nu a fost decât un pas. Campania de diabolizare îşi avea suportul ideal. Inamicul a fost identificat. Puţin mai conta, în această fază a campaniei, pretextul iniţial, articolul lui Gottfried, dacă articolul cu pricina spune sau nu adevărul. Noua ţintă era Ilie Catrinoiu, împroşcat cu noroi şi aşezat în faţa plutonului de execuţie asemenea unui criminal de război. Prea puţin intimidat de cuvintele deloc măgulitoare venite dinspre tabăra celor buni, Catrinoiu nu dispare în ceaţă, ci oferă noi replici, care mai de care mai tăioase şi virulente.

Rechizitoriul nu ar fi fost complet dacă infractorul nr. 1, pe numele său Mircea Platon, nu ar fi revenit în atenţia publicului. Acest „duşman al poporului” trebuie aruncat la lada de gunoi a istoriei, iar „vina” sa este că nu este slugarnic şi dirijabil din spatele scenei. Eroarea ireparabilă pe care a comis-o Platon în articolele sale, care nu pot fi învinuite de niciun „rasism” real sau inventat, constă în surparea piedestalului pe care a urcat elita intelectuală auto-proclamată a României de azi. Obrăznicia acestui domn este cu atât mai mare cu cât nu exprimă niciun regret faţă de actele întreprinse în deplină cunoştinţă de cauză. Nu se pocăieşte în faţa opiniei publice. Din contră. El acţionează într-un dispreţ total faţă de tabuurile şi idiosincraziile momentului.

Campania de diabolizare va continua şi a devenit ineluctabilă. Tot ceea ce contravine moralei de circumstanţă trebuie să se volatilizeze, cu sau fără voia noastră. Cu gravitate, regretatul Vladimir Volkoff scria: “Adevărul nu contează, la limită nici măcar nu există. Există numai ceea ce sunt făcuţi oamenii să creadă sau, şi mai bine, ceea ce sunt făcuţi să creadă că cred“.