Comunicare şi politică

de Codruța Porcar

În epoca actuală a noilor tehnologii şi a dominaţiei mass-media nimic nu se mai întâmplă în viaţa socială fără comunicare, aceasta devenind absolut centrală pentru teoria socială. În acest context, a comunica înseamnă a pune în comun, iar societatea este, prin excelenţă, locul de întâlnire al oamenilor. Societatea, ca unitate politică, poate exista prin întrebuinţarea cuvântului şi a puterii lui de pacificare a relaţiei sociale. Ajungem astfel, în situaţia deloc facilă de a explica felul în care se legitimează spaţiul de articulaţie dintre comunicare şi politică. Un prim punct de plecare ar fi acela că noua disciplină – comunicarea politică, se prezintă sub forma unui bricolaj de teorii, tehnici şi practici corespunzătoare poziţiilor de putere. De o atenţie aparte se bucură şi procesele care extind dimensiunea publică a acţiunii politice, într-un spaţiu public din ce în ce mai individualizat, precum şi efectele de rigoare ale acestor procese: pe de o parte, mai multă tehnică – de proiectare şi mediatizare a acţiunii politice, iar pe de altă parte, o vizibilitate mai sporită a politicului în spaţiul public, lucru ce implică – ar zice unii- mai multă performanţă comunicaţională şi mai puţină reprezentativitate socială. Cât priveşte tehnicile şi ritualurile specifice comunicării politice, acestea sunt direct influenţate de faptul că această disciplină se prezintă sub forma unui câmp interdisciplinar privilegiat, în care semiologi, filosofi, lingvişti şi antropologi colaborează cu analişti politici, consilieri de imagine, consilieri de comunicare, cu scopul de a construi şi gestiona realitatea politică.

Faptul că expresia „comunicare politică”, aşa cum este ea întrebuinţată în discursurile de tip politic, jurnalistic şi ştiinţific este imprecisă, nu ar trebui să ne surprindă. Incertitudinea conceptuală legată, pe de o parte, de comunicare şi pe de altă parte de politică, lasă un apreciabil spaţiu de manevră semantică în acţiunea de combinare a acestora. În aceste condiţii, comunicarea politică apare ca un domeniu greu de definit, întrucât, aşa cum afirmă şi J. Gerslé, aceasta „se sprijină pe concepte supraîncărcate de sens, ale căror relaţii nu pot fi decât problematice şi ale căror manifestări sunt multidimensionale”. Pentru o bună perioadă de timp, comunicarea politică a fost redusă fie la comunicarea electorală, fie la marketing politic, adică la un ansamblu de tehnici, practici şi strategii de comunicare, de manipulare şi de persuasiune, utilizate cu scopul de „a vinde” oamenii politici în acelaşi fel în care sunt vândute produsele, prin seducerea unui cumpărător-alegător. În ultimii ani însă, s-a dezvoltat o întreagă literatură de specialitate, care a extins în mod considerabil aria de cercetare a comunicării politice, în încercarea de a desluşi rădăcinile recente ale proaspetei discipline. Aceasta, cu intenţia de a schiţa un tablou analitic de ansamblu, care îmbină cu supleţe elemente de teoria comunicării, cu cele de sociologie şi de ştiinţa politicului. Comunicarea politică se constituie astfel, ca un ansamblu de teorii, tehnici şi practici specifice comunicării, dar care în acelaşi timp, desemnează strategii şi conduite specifice politicii, practici care variază în funcţie de poziţiile de putere şi de situaţiile prin care au trecut actorii reali ai vieţii politice.

Dacă împărtăşim ideea potrivit căreia comunicarea reprezintă elementul dinamic al sistemului politic, atunci contribuţia sa la activitatea politică este inevitabilă. Rezultantă a integrării publicităţii, sondajelor şi televiziunii, comunicarea politică dominantă mediatizată implică o serie de mutaţii cu privire la selecţia actorilor politici şi gestionarea cotidiană a puterii. Astfel, activitatea politică se bazează pe utilizarea limbajului, fie că vrem să convingem, ori să intimidăm, recursul la limbaj se prezintă ca o alternativă la violenţă. Limbajul are în acest sens, o virtute pacificatoare în relaţiile sociale, permiţând aflarea unui acord sau a unui compromis între actorii politici. Dar limbajul poate însemna mai mult decât un simplu stoc de cuvinte, el devenind un instrument şi o emblemă a puterii. În acest sens afirma M. Foucault că puterea asupra limbii reprezintă una dintre cele mai importante dimensiuni ale puterii. Liderii politici se vor confrunta deci cu dilema discursului „potrivit” în raport cu grupul electoral pe care îl vizează. Inegalităţile de acces la cunoaştere şi limbaj se prelungesc în inegalităţi de achiziţie a competenţei politice şi implicit, a performanţei politice, cu alte cuvinte a şanselor de exercitare a puterii. Ca un corolar al relaţiei dintre limbaj şi putere, am putea aminti de distincţia dintre puterea din discurs şi puterea din spatele discursului; prima se referă la discurs ca un loc în care apare dominaţia, relaţiile de putere fiind puse în scenă, în timp ce a doua identifică discursul însuşi ca ţintă de dominaţie şi hegemonie. Neîndoielnic, relaţia dintre limbaj şi putere a fascinat în mod constant minţile gânditorilor din toate timpurile: cum anume, printr-un simplu discurs, se poate acţiona asupra maselor obţinându-se astfel, transformări spectaculoase în planul acţiunii? Controlul exercitat prin intermediul cuvântului, forţa acţională ce se ascunde în spatele său, dar şi performanţa pe care acesta o impune receptorului reprezintă o veche temă de meditaţie, cunoaşterea fiind în general, asociată puterii sau chiar dominaţiei.

Un rol decisiv în politică este jucat şi de televiziune întrucât conceperea şi derularea unei acţiuni politice depinde din ce în ce mai mult de mediatizarea televizuală, de specializarea comunicării politice – fiecare gest al omului politic fiind „proiectat” şi „calculat” în funcţie de intervenţia consultanţilor politici, de spectacularizarea informaţiei politice, susţinută de practici de marketing politic şi de publicitate, bazate pe informaţia senzaţională şi pe divertisment, oamenii politici devenind astfel, „produse de vânzare”. Influenţa mediatizării politicului asupra mesajelor politice a fost evidenţiată la toate nivelurile, iar faptul că eficacitatea discursului depinde de autoritatea actorului politic, de ceremonialul de enunţare, precum şi de ponderea pe care alţi actori o dau discursului în chestiune, nu mai constituie pentru nimeni o noutate. Analizând gesturile pe care le fac politicienii în „arena politică”, Peter Collett observă că discursul acestora are o puternică dominantă dramaturgică –ceea ce se cere actorului politic este să înveţe cât mai multe roluri pentru a fi capabil să improvizeze, să se descurce în orice situaţie. Procesul discursiv nu este niciodată izolat sau izolabil de contextul său: el se bazează întotdeauna pe un discurs prealabil, fapt cu atât mai important în discursul politic cu cât acesta se interpretează ca un răspuns sau reacţie la un enunţ precedent. Astfel, politicianul lucrează în mod permanenent pentru ameliorarea inteligibilităţii sale, ajustându-şi tacticile explicative (de obicei metafore) la nivelul de cunoştinţe al publicului. În politică aparenţa este totul. Este la fel de important pentru un politician să convingă alte persoane că are anumite principii după care se ghidează în viaţă, pe cât este să ascundă faptul că e pregătit în orice moment să renunţe la aceste principii, dacă acest gest i-ar aduce putere, bani sau renume. Dacă luăm în considerare acest lucru, atunci importanţa efectelor discursive ale manipulării în cadrul comunicării politice devine de necontestat. De altfel, Collett susţine cǎ, în urma sondajelor efectuate despre integritatea diferitelor profesii, politicienii „ies de regulă aproape pe ultimele locuri, de obicei deasupra vânzătorilor de maşini folosite”.

Reţinem în final că mediatizarea vieţii politice este un fenomen fundamental al contemporaneităţii, cu incidente deloc neglijabile asupra acţiunii şi deciziei politice, ca şi a strategiilor de comunicare, existând întotdeauna riscul reducerii în ultimă instanţă, a politicului la una dintre formele de comunicare.

Articol publicat în revista Tribuna