de Bogdan Cucu
Nu a fost satisfăcător a spune că toate fiinţează în timp, unde ne-am plasat şi pe noi, ultimii uituci ai Paradisului, ci a fost nevoie să arătăm că şi cunoaşterea exclusiv umană, discursul ca atare, este determinat de timp. Cea mai de preţ cucerire a spiritului a fost să facă din devenire piatra lui Sisif a omului, să-l pună pe acesta din urmă în lanţurile unei suferinţe istorice. Martiri ai propriei incompetenţe, oamenii s-au văzut legaţi în timp şi condamnaţi la progres. Ideea că, într-un fel sau altul, universul se schimbă este baza înţelegerii timpului, impregnat de număr şi de cantitate. Nu poţi spune ce este timpul în stepele Rusiei sau într-un oraş amorţit de provincie, dar în oricare dintre capitale sentimentul renăscut al devenirii devine brusc asociat timpului. Timpul nu este durată, dar durata indică timpul. Durata, atunci când devine insesizabilă, acordă din nou preeminenţă spaţiului, revelând-ul în configuraţia sa originară, la dimensiunile sale plenare.
Părăsind Paradisul, omul şi-a făcut triumfal intrarea în Timp. Înainte de a şti, era condamnat la eternitate, încă o dovadă pentru cât de mult preţuieşte libertatea de alegere în ochii Creatorului. Doar un act prostesc al celui mai vechi strămoş l-a înzestrat pe om cu discernământ. Şi l-a înzestrat cu timp. Discursul şi distincţia sunt incompatibile cu Paradisul. Trimis să-şi exercite noua vocaţie pe pământ, omul a căzut în timp, păstrând cu sine regretul vag pentru primul loc din care a fost izgonit.
Nu am cum să admit că timpul este pură subiectivitate. Durata, poate, este. Dar timpul ca atare este o problemă de cosmogonie, nu de numărare, ca şi suferinţa dealtfel. Produsă în timp şi îndreptată împotriva acestuia, suferinţa marchează realitatea ontologică a timpului. Ar fi greu să credem că universul întreg geme pentru o fantasmă. Semn bun că Paradisul mai are încă ecou, suferinţa merită cultivată până la temperatura delirului, moment la care se produce despărţirea de timp. Să puneam la îndoială autenticitatea acesteia şi să dăm crezare asceţilor orientali înseamnă să abandonăm singura speranţă de izbăvire.
Pus în faţa unei realităţi pisăloage, omul a exilat-o în minte. Proastă idee, că tocmai acolo a găsit cel mai slab punct. Atât timp cât omul avea speranţa că se va putea desprinde de lucruri, timpul rămânea un interes secundar, care nu ne privea decât în timpul petrecerii noastre printre fiinţe. Trimiţându-l în conştiinţă, am binevoit a ne face din cel mai mare duşman cel mai mare pisălog. Masochism absolut al fiinţei, actul acesta l-a legat pe om şi mai strâns în timp.
Dacă omul nu a câştigat nimic intrând în Istorie, a reuşit măcar să se obişnuiască cu noua lui condiţie şi să prospere în vederea aşteptatei reîntoarceri în Paradis. Semntiment tipic uman, eschatologicul anulează timpul nu prin interogaţie, ci prin afirmarea finitudinii inerente lui. Scăpat de corvoada luptei contra timpului, omul s-a dovedit a fi neaşteptat de adaptabil, iar amintirea primei Eternităţi s-a stins încet din mitea lui. Aşa că nu ne apare deloc nepotrivit că în modernitate omul a teoretizat schimbarea produsă în natura lui: îndreptarea către eternitate a fost înlocuită de îndreptarea în timp. Grad final al adaptării umane la real, acceptarea timpului înlăuntrul conştiinţei este semnul evident al dezicerii de primele idealuri.
E incontestabil că de la urletul omului din peşteră până la muzica omului actual a trecut o Istorie. Sunetul a incorporat treptat timpul si l-a inrodus în conştiinţă. Urletul, atunci ca şi acum, străbate secolele prin nelumescul din el. Cine îşi imaginează Creatorul ca pe un tinerel cu vocea suavă nu a citit Vechiul Testament şi nu are nici vocaţia divinului. Dumnezeu urlă, din vocea lui nu mai avem astăzi nimic. Poate doar clopotele, ce prefigurează restauraţia finală. Coborând în lumesc, sunetul a fost altă victorie a umanului. Adaptat noilor condiţii, a devenit măsurabil. Dominaţia crescândă a cantităţii asupra calităţii marcheză coborârea umanului în timp, spre afundurile lumii.
Închis laolaltă cu timpul, omul a devenit incapabil să se gândească la eternitate, singurul lucru care l-ar mai putea scăpa de blestemul de a fi în timp. „Cuceririle spiritului” cu care se laudă cultura modernă nu sunt decât roadele întâlnirii spiritului cu devenirea, act atât de bine înfăţişat de Hegel. O înclinare profundă spre amărăciune ne face să credem că omul şi-a găsit în sfârşit adevărata pasiune, iar dorul după Eternitate e doar apanajul câtorva rataţi respinşi de istorie, întorşi cu spatele spre timp.
Că există popoare cu vocaţia Istoriei, asta este vizibil. Există şi contrariul, popoare care iubesc să se petreacă la marginea Istoriei, amânând la infinit intrarea în devenire. Acolo devine evident în ce fel timpul este exterior conştiinţei, iar lucrurile sunt părăsite de timp. Într-o eternitate amorfă, ce reuşeşte să imite doar slab Eternitatea, aceste popoare aşteaptă Judecata de Apoi. Doar trăind într-un asemenea cadru poţi înţelege de ce Eschatonul nu e numai final (pe care unii se străduiesc în zadar să-l compromită), ci în principal finalitate a existenţei, punct convergent al tuturor acţiunilor.
Temători de moarte şi gonaci prin timp, oamenii moderni au descoperit că antidotul perfect pentru teama ancestrală de devenire este starea static-inconştientă a vitezei. Gândul morţii a devenit proprietatea acelora care posedă timp. Înstrăinarea de timp a omului nu arată că acesta din urmă ar fi scăpat de pisălogul principal, ci doar că timpul s-a înstăpânit peste om, care nu mai are dreptul de a-l lua în posesie. Posesia timpului este un act de putere, o doavadă a trîntei omului cu umanul. Cel ce refuză timpul nu se învinge pe sine în vreun fel; refuză însă a fi om. Amândouă sunt soluţii la fel de valabile, cea de-a doua având extraordinarul avantaj de a nu distruge coerenţa internă a gândirii.
Întors de la marginea fiinţei, Zarathustra nu mai are astăzi nimic de spus. Nebunia pe care o vedem în el ne arată că suntem definitiv pierduţi, iar nu mai puem spera o izbăvire de tara timpului decât prin mila Creatorului, pe care oamenii, în nebunia lor, L-au ucis. „Nu auzim încă nimic din gălăgia cioclilor care îl îngroapă pe Dumnezeu? Nu simţim încă nimic din mirosul putrezirii divine? Şi zeii putrezesc!” Memoria eternităţii se stinge sub povara timpului, iar omul este scutit în sfârşit la a se mai gândi la ea, căci nimeni nu-i cere imposibilul.
Aşadar, încercând să ne ferim de a crede că timpul este o operă a conştiinţei nu spunem că aşa ceva ar fi fals, ci doar că nu e singurul mod de manifestare al conştiinţei. Că există un timp absolut, a cărui luptă cu omul s-a degradat treptat, asta este infinit mai de folos omului a crede decât că timpul este de esenţă umană, ceea ce facă fără sens şi speranţă ideea unei izbăviri a omului de boala de a trăi în lume. Durata în sine îşi are orginea în intelect, dar ce alt rol are ea în afară de cel de instrument? Timpul absolut, pe de altă parte, are semnificaţie pur ontologică. Revolta împotriva lumii este în mod necesar o revoltă împotriva timpului, căci altfel nu avem parte decât de o revoltă de mâna a doua.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu