Despre noi și ale noastre

de Lucian Vasile

Una din principalele îndeletniciri ale promotorilor postmodernismului este criticarea, relativizarea și minimalizarea până la extincție a specificului național. Până la abolirea completă a specificului unei națiuni și înglobarea comunității într-o super-entitate a tuturor, dar de fapt a nimănui, unul dintre primii pași este defăimarea calităților generale ale unui popor. Un soi de divide et impera la nivel cultural, ideologic si de viziune. Ideea care este inoculată la nivelul societății românești este cea conform căreia românul este în general deștept, dar fără mari invenții aduse pe plan european, cultivat, dar fără un aport semnificativ la cultura continentală, ospitalier, dar mereu pus pe furtișag, binecrescut, dar se dovedește total necivilizat, și așa mai departe. De aceea s-a ajuns azi la ideea că suntem ”români, dar...”.

A fi român nu înseamnă nimic nelalocul său sau ceva greșit. Românul este la fel ca germanul, italianul, francezul, polonezul, bulgarul sau croatul. Românul nu este nici superior (așa cum a încercat propaganda național-comunistă să creeze acest mit), nici inferior (așa cum se chinuie pionii vajnicei lumi noi să ne convingă). Românul este așa cum a fost lăsat el să fie, cum bune și cu rele. Totuși, în douazeci de ani plini de pesimism, frustări și deznădejdi, s-a accentuat ideea cum că românul în general a rămas cu partea goală din pahar, în timp ce ceilalți cu jumătatea plină. Totul este doar o problemă de viziune.

Bineînțeles că sunt aspecte în care sunt unele națiuni fac un lucru mai bine. Fără îndoială că muncitorii nemții construiesc mult mai repede și mai bine autostrăzi decât muncitorii români. Destul de probabil că oamenii legii din Anglia au o verticalitate mult mai pronunțată decât omologii lor din România. Și la fel de bine, polonezii au un simț practic mult mai dezvoltat decât românii în ceea ce privește absorbția și folosirea banilor europeni. Dar asta nu îi fac pe ei, per total, superiori, iar pe noi, inferiori. Sunt doar aspecte în care ei stau mai bine, la fel cum și noi avem aspecte în care ne situăm pe o poziție mai bună decât ei.

Spre exemplu, se tot afirmă despre români că sunt necivilizați, iar unul dintre trademark-urile acestei conduite este obiceiul de a înjura (de parcă noi am fi singurul popor care scapă vorbe de duh). În secolul XVIII, când Transilvania era sub administrare habsburgică, autoritățile austriece au dat dispoziții clare ca orice român care mai înjură pe stradă să fie amendat. Curată dovadă de proastă creștere ar spune unii. Poate. Dar la fel de bine, obiceiul românesc de a înjura a însemnat un mijloc de salvare, de ridicare a moralului. Ca exemplu stă o experiența care mi-a fost relatată de un fost deținut politic. Pentru a rezista draconicului program de muncă de la Canal, deținuții aveau nevoie ca de aer de un moral bun. Într-o zi, când se întorcea de la săpat, grupul de condamnați, supravegheat îndeaproape de securiști, s-a oprit la o linie de cale ferată deoarece trecea un tren cu echipament militar. Pe unul din vagoane stătea un soldat în termen care, datorită vitezei mici a trenului, i-a întrebat pe deținuți ce-i cu ei. Unul dintre securisti a replicat imediat țipând la soldat că este interzisă discuția cu muncitorii. Soldatul, fără să stea prea mult pe gânduri, a replicat: ”ce vrei mă, du-te-n .... mă-tii”. Ei bine, acea înjurătură, le-a ridicat moralul deținuților timp de multe zile. Același comportament poate să fie văzut atât ca un aspect negativ, cât și ca un fapt de bun augur.

Un alt punct slab al românilor ca națiune, este lipsa unei vaste și timpurii culturi. Într-adevăr, sunt unele aspecte în care cultura română este mai săracă. Dar una din temele preferate ale detractorilor și care revine obsesiv în discuțiile pe această temă este diferența dintre arhitectura medievală occidentală și cea medievală românească. Inevitabil, bisericile construite de domnii moldoveni și munteni sunt considerate inferioare catedralelor apusene. Dar frumosul nu stă exclusiv în masivitatea, grandoarea și decorațiile bisericilor catolice. Frumosul poate fi găsit și în picturile ușor naive din mânăstirile sătești construite în secolul XVI-XVII în spațiul românesc sau în sculpturile de mici dimensiuni realizate de meșterii populari. Frumosul românesc nu poate fi comparat cu cel maghiar, spre exemplu, la fel cum și reciproca este valabilă, pentru că niciunul nu este inferior sau superior celuilalt.

Poate și mai blamată este mentalitatea pur românească având ca idee de bază ”merge și așa”. Într-adevăr, este supărătoare delasarea muncitorilor și meseriașilor români (firește, cu unele excepții), treaba niciodată făcută ca la carte fiind specifică acestuit popor. Faptul că românul se mulțumește și cu jumătăți de măsură este considerat a fi o hibă a caracterului colectiv. Dar nu trebuie absolutizată această perspectivă, pentru că nu întotdeauna un lucru catalogat drept negativ, chiar este asemenea. Un exemplu care contrazice viziunea generală este dat de situația prizonierilor din Gulagul sovietic. Un fost soldat român, care a trăit acele orori din lagărele siberiene, povestea că primii care mureau erau nemții, incapabili să se adapteze la condițiile vitrege și să se mulțumească cu porții mici de mâncare, lipsă de căldură, ș.a.m.d. În schimb, românii, acei vinovați de acceptarea lui ”merge și așa”, rezistau acelui regim crud și dezumanizant, în timp ce alții cedau fizic. Iarăși, catalogarea unei trăsături de caracter a unui popor poate fi doar o problemă de perspectivă și de circumstanțe.

În concluzie, poporul român nu este o sumă de defecte, la fel cum nu este nici o sumă de calități, ci o simbioză a celor două. Nu trebuie căzut în niciuna din extremele absolutizării, pentru că nu există doar negru și alb. Defectele pot fi și virtuți, la fel cum și calitățile se pot transforma în neajunsuri. Imaginea unei națiuni este dată nu doar de starea ei însăși, ci și de viziunea celui care realizează catalogarea. Când vom putea privi obiectiv ființa românească, atunci vom avea o imagine mai clară a ceea ce suntem noi, ca entitate națională. Și poate atunci, ne vom accepta trăsăturile noastre colective, așa cum sunt ele, nici ”bune” și nici ”rele”. Ci doar ”ale noastre”.