de Codruța Porcar
,,Nu ne putem reprezenta o lume care să fie numai a cuvântului, în schimb ne putem reprezenta o lume care să fie numai a tăcerii”. (Max Picard Le monde du silence)
Contextul actual al societăţillor occidentale capătă, din ce în ce mai mult, expresia unei tentative difuze de saturare a spaţiului şi a timpului printr-o neobosită emisie sonoră. În lume răzbate astfel, fără încetare, larma instrumentelor tehnice, a căror utilizare caracterizează viaţa noastră personală ori colectivă. Impetuoasă, această vorbire instituie o comunicare (cea mai rapidă posibilă!) fundamentată numai pe contact, în care conţinutul este secundar, simplu pretext de activare al formelor. „Trebuie să comunicăm” este imperativul formal care defineşte acum spaţiul noilor rituri. O încetinire a mişcării informaţiei ar provoca entropia, cenzura, limitarea, centralitatea, materialitatea, interioritatea. În consecinţă, singura tăcere pe care această utopie a comunicării o cunoaşte este o pană generală a ordinatoarelor, o defecţiune a maşinii şi implicit, o oprire a transmisiunii. Este vorba mai curând, despre o încetare a tehnicităţii decât despre emergenţa unei interiorităţi.
Imperativul de a comunica, de a spune „tot” denunţă tăcerea, tăcere pe care o echivalează cu vidul, cu un abis în sânul discursului. Conform acestui imperativ orice încercare de a reflecta este eradicată, întrucât, comunicarea, realizată întotdeauna în regim de urgenţă, constrânge la vorbă, la mărturisire, oferindu-se pe sine ca unică soluţie de rezolvare a dificultăţilor personale ori sociale. Condamnabil în acest sens, este să comunici prost, ineficient, de neînchipuit fiind să taci. Mai mult decât zgomotul, tăcerea devine pentru homo communicans duşmanul declarat, cel care induce teamă şi nelinişte, căci anulând orice diversitate, ea îl obligă la un dialog cu sine însuşi. Cei care sunt înspăimântaţi de ea, caută cu disperare un sunet ce ar putea umaniza spaţiul, zgomotul exercitând astfel, o funcţie securizantă al cărei principal scop este acela de a reaminti că lumea există în mod necontenit. La fel ca şi muzica, această zgomotire regulată şi fără consecinţe în conţinutul ei, devine un cadru de ambianţă, dând semnalul tangibil al prezenţei durabile a celorlalţi de lângă noi.
Această lume, pe care nenumărate discursuri o explică, riscă să devină, pe zi ce trece, tot mai apăsătoare pentru experienţa limitată a omului comun. Cuvântul, pe care multitudinea mijloacelor de comunicare pretinde că-l eliberează, devine insignifiant din pricina abundenţei de limbaj în care se pierde; proliferarea sa tehnică îl face inaudibil şi interschimbabil, îi descalifică mesajul sau impune o atenţie deosebită pentru a fi înţeles în vacarmul ce-l înconjoară. Ia naştere astfel, o comunicare ce se oferă până la saturaţie, o comunicare ce nu ştie să tacă pentru a se face auzită. Ceea ce rezultă este o vorbire ce nu ţine de ordinul conversaţiei şi care tinde să devină o formă de autism flecar. Acest fapt trădează o situaţie de criză a societăţii actuale, societate a comunicării generalizate: nu se mai vorbeşte niciodată cu atâta pathos despre comunicare, arată Lucien Sfez, decât într-o „societate care nu mai ştie să comunice cu ea însăşi, a cărei coeziune este contestată, ale cărei valori se dezagregă, pe care simboluri prea uzate nu mai reuşesc să le unifice”. De unde rezultă şi paradoxul subliniat de Philippe Breton, al unei societăţi în care indivizii comunică mult şi totuşi, se întâlnesc foarte rar. Ceea ce rămâne în cele din urmă, este melancolia şi amărăciunea celui care comunică, mereu constrâns să reia un mesaj ce nu produce nici un efect, în speranţa că următorul pe care-l va emite va avea în final, vreun răsunet.
Însă, cu cât comunicarea se extinde, cu atât mai mult ea determină necesitatea de a tăcea măcar o clipă, saturaţia vorbirii inducând astfel, fascinaţia pentru tăcere. Aceasta nu mai reprezintă acum un simplu vestigiu arheologic, ci capătă o valoare deosebită: prin forma ei, tăcerea nu are capacitate de semnificare, însă prin conţinut, ea trasează în cadrul discursului figuri pline de sens – aşteptare, complicitate, închidere, deschidere, uimire, tristeţe, etc., astfel încât, ea este încă dintru început şi în limitele cuvintelor care o pun în evidenţă, o formă de discurs aflată în afara limbajului. Tăcerea spune ceea ce cuvintele ar fi poate incapabile să transmită, ele neputând reda importanţa trăirilor. În acest fel, ea capătă o semnificaţie de neconceput în afara uzanţelor culturale ale vorbirii şi în afara circumstanţelor şi conţinutului conversaţiei, precum şi a istoriei personale a interlocutorilor. Atunci când acordul asupra semnificaţiei este împărtăşit, tăcerea asigură trecerea liniştită a cuvântului de la un individ la altul, căci, în orice conversaţie, ea se împleteşte cu cuvintele, creând astfel respiraţia pe firul sensului între cuvântul rostit şi gândirea difuză. În plus, să nu uităm: conţinutul logico-verbal al discursului utilizat nu reprezintă esenţialul în cadrul conversaţiei, ritmul, intonaţia, postura, gesturile, distanţa păstrată faţă de celălalt contribuind şi ele, în mod decisiv, la circulaţia sensului.
Contextul actual al societăţillor occidentale capătă, din ce în ce mai mult, expresia unei tentative difuze de saturare a spaţiului şi a timpului printr-o neobosită emisie sonoră. În lume răzbate astfel, fără încetare, larma instrumentelor tehnice, a căror utilizare caracterizează viaţa noastră personală ori colectivă. Impetuoasă, această vorbire instituie o comunicare (cea mai rapidă posibilă!) fundamentată numai pe contact, în care conţinutul este secundar, simplu pretext de activare al formelor. „Trebuie să comunicăm” este imperativul formal care defineşte acum spaţiul noilor rituri. O încetinire a mişcării informaţiei ar provoca entropia, cenzura, limitarea, centralitatea, materialitatea, interioritatea. În consecinţă, singura tăcere pe care această utopie a comunicării o cunoaşte este o pană generală a ordinatoarelor, o defecţiune a maşinii şi implicit, o oprire a transmisiunii. Este vorba mai curând, despre o încetare a tehnicităţii decât despre emergenţa unei interiorităţi.
Imperativul de a comunica, de a spune „tot” denunţă tăcerea, tăcere pe care o echivalează cu vidul, cu un abis în sânul discursului. Conform acestui imperativ orice încercare de a reflecta este eradicată, întrucât, comunicarea, realizată întotdeauna în regim de urgenţă, constrânge la vorbă, la mărturisire, oferindu-se pe sine ca unică soluţie de rezolvare a dificultăţilor personale ori sociale. Condamnabil în acest sens, este să comunici prost, ineficient, de neînchipuit fiind să taci. Mai mult decât zgomotul, tăcerea devine pentru homo communicans duşmanul declarat, cel care induce teamă şi nelinişte, căci anulând orice diversitate, ea îl obligă la un dialog cu sine însuşi. Cei care sunt înspăimântaţi de ea, caută cu disperare un sunet ce ar putea umaniza spaţiul, zgomotul exercitând astfel, o funcţie securizantă al cărei principal scop este acela de a reaminti că lumea există în mod necontenit. La fel ca şi muzica, această zgomotire regulată şi fără consecinţe în conţinutul ei, devine un cadru de ambianţă, dând semnalul tangibil al prezenţei durabile a celorlalţi de lângă noi.
Această lume, pe care nenumărate discursuri o explică, riscă să devină, pe zi ce trece, tot mai apăsătoare pentru experienţa limitată a omului comun. Cuvântul, pe care multitudinea mijloacelor de comunicare pretinde că-l eliberează, devine insignifiant din pricina abundenţei de limbaj în care se pierde; proliferarea sa tehnică îl face inaudibil şi interschimbabil, îi descalifică mesajul sau impune o atenţie deosebită pentru a fi înţeles în vacarmul ce-l înconjoară. Ia naştere astfel, o comunicare ce se oferă până la saturaţie, o comunicare ce nu ştie să tacă pentru a se face auzită. Ceea ce rezultă este o vorbire ce nu ţine de ordinul conversaţiei şi care tinde să devină o formă de autism flecar. Acest fapt trădează o situaţie de criză a societăţii actuale, societate a comunicării generalizate: nu se mai vorbeşte niciodată cu atâta pathos despre comunicare, arată Lucien Sfez, decât într-o „societate care nu mai ştie să comunice cu ea însăşi, a cărei coeziune este contestată, ale cărei valori se dezagregă, pe care simboluri prea uzate nu mai reuşesc să le unifice”. De unde rezultă şi paradoxul subliniat de Philippe Breton, al unei societăţi în care indivizii comunică mult şi totuşi, se întâlnesc foarte rar. Ceea ce rămâne în cele din urmă, este melancolia şi amărăciunea celui care comunică, mereu constrâns să reia un mesaj ce nu produce nici un efect, în speranţa că următorul pe care-l va emite va avea în final, vreun răsunet.
Însă, cu cât comunicarea se extinde, cu atât mai mult ea determină necesitatea de a tăcea măcar o clipă, saturaţia vorbirii inducând astfel, fascinaţia pentru tăcere. Aceasta nu mai reprezintă acum un simplu vestigiu arheologic, ci capătă o valoare deosebită: prin forma ei, tăcerea nu are capacitate de semnificare, însă prin conţinut, ea trasează în cadrul discursului figuri pline de sens – aşteptare, complicitate, închidere, deschidere, uimire, tristeţe, etc., astfel încât, ea este încă dintru început şi în limitele cuvintelor care o pun în evidenţă, o formă de discurs aflată în afara limbajului. Tăcerea spune ceea ce cuvintele ar fi poate incapabile să transmită, ele neputând reda importanţa trăirilor. În acest fel, ea capătă o semnificaţie de neconceput în afara uzanţelor culturale ale vorbirii şi în afara circumstanţelor şi conţinutului conversaţiei, precum şi a istoriei personale a interlocutorilor. Atunci când acordul asupra semnificaţiei este împărtăşit, tăcerea asigură trecerea liniştită a cuvântului de la un individ la altul, căci, în orice conversaţie, ea se împleteşte cu cuvintele, creând astfel respiraţia pe firul sensului între cuvântul rostit şi gândirea difuză. În plus, să nu uităm: conţinutul logico-verbal al discursului utilizat nu reprezintă esenţialul în cadrul conversaţiei, ritmul, intonaţia, postura, gesturile, distanţa păstrată faţă de celălalt contribuind şi ele, în mod decisiv, la circulaţia sensului.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu