de Bogdan Cucu
În încercarea sa de a depăşi fatalismul şi determinismul cultural al lui Oswald Spengler şi urmaşilor săi, Constantin Noica refuză să conceapă cultura europeană ca pe un bolnav aproape de sfârşit. Cartea sa de eseuri „De Dignitate Europae”, publicată postum, este o mărturie a încercării filosofului de a privi onest evoluţia culturii.
Ineficienţa morfologiei culturii propusă de Frobenius şi Spengler nu înseamnă că este irecuperabilă, arată Noica. Refuzând să vadă originea tuturor manifestărilor culturale într-o structură spaţială, aşa cum şi Blaga a încercat să arate pentru fenomenul cultural românesc (fapt pe care Noica îl consideră lipsit de importanţă majoră), filosoful propune drept mijloc de analiză al culturii analogia cu structurile morfologice ale gramaticii[1]. Aşadar avem de a face cu un nou sens al morfologiei culturii, unul care să explice de ce Europa nu a încremenit într-un model, ci a reuşit mereu să facă tranziţia spre instanţe noi, în conformitate cu nevoile spiritului. Această idee a lui Noica argumentează convingător de ce cultura europeană nu are un sfârşit în genul celui intuit de Spengler. Absenţa unui canon este permisivă pentru spirit, al cărui joc liber în spaţiul culturii este continuu generator de noi modele. Iată de ce analiza istorică pe care o face Noica se impune ca o metodă de cercetare adecvată în contextul dat.
Totuşi modelul din „De Dignitate Europae” urmează aceeaşi linie evolutivă pe care o regăsim în intreaga filosofie modernă. Ideea unei evoluţii graduale a spiritului în istorie, aşa cum a fost formulată iniţial de Hegel, găseşte la Noica o largă receptivitate. O astfel de viziune nu poate decât să intre în contradicţie cu determinismul spenglerian, care insistă asupra aspectului ciclic al istoriei. O idee prin excelenţă tradiţională, a cărei primă şi genială expunere o găsim în conceptul hindus de Manvantara, ciclicitatea istoriei îşi face intrarea în spaţiul european prin Nietzsche. Intuiţia că specificul culturii europene este involuţia constituie baza ideilor spengleriene din Declinul Occidentului, care de altfel nu face decât să reinterpreteze această idee tradiţională de care vorbim, înlocuind aspectul spiritual cu o concepţie pur vitalistă, insuficientă pentru orice demers tradiţional[2]. Demersul lui Noica este ca atare necesar pentru a repara un neajuns major al concepţiei spengleriene, deşi nu face apel la tradiţie.
Fundamental pentru Noica este modul în care priveşte cursul istoriei culturii în trecere de la substanţialitate la particular prin determinaţii şi apoi la raportul între individualităţi[3]. Urmând analogia cu morfologia gramaticii, Noica asociază Evului Mediu substantivul, evidenţiind primul stadiul al evoluţiei Eului în cultură[4]. Aplecată spre Universal, cultura medievală nu distinge individualul. Iată de ce „cearta universaliilor” este reprezentativă pentru această paradigmă culturală. Eul retras în anonimat este idealul medieval, un anonimat supra-individual, care nu suprimă importanţa calitativă a persoanei, aşa cum arată Rene Guenon[5]. Depărtarea de idealul substanţialităţii este un pas istoric al cărui sens Noica nu îl comentează, fiind interesat de cursul istoriei dat ca atare, nu de interpretarea lui. Trecerea de la substantiv la adjectiv este atât un pas de trecere de la Universal către Individual, cât şi de la Individual la Determinaţie. Pasiunea cu care renascentiştii înzestrează omul cu adjective (adică determinaţii) dă, după Noica, spiritul epocii. Este o primă încercare în istoria culturii de a evidenţia Eul, dar mai ales Eul în cadrul speciei. Eterogenitatea caracterizează Renaşterea după cum omogenitatea era specifică culturii medievale. Prin individualizarea actului cultural se face trecerea de la calitate la cantitate, cu termenii inţeleşi în accepţiunea lui Rene Guenon, pe linie aristotelică[6.] Totusi, esenţială pentru Renaştere rămâne determinaţia de natură calitativă. Trecerea spre epoca adverbului este văzută de Noica ca o aplecare spre modalitate[7]. Epoca Reformei şi secolul Luminilor nu aduc nimic nou, ci doar prezintă ceea ce s-a spus într-o manieră originală, care deseori alunecă în pedagogie fadă, ca la Rousseau, ori în moralism. Încă apăsată de greutatea substanţialitătii medievale, această perioadă a culturii trăieste prin realizările culturale ale epocii pe care o privesc uneori cu dispreţ, dar în orice caz cu reţinere. Descartes este încă scolastic ca mentalitate, dar lipsit de universalitatea pătrunderii acestora. Accentul pus pe metodă în această perioadă este identificabil, arată Noica, cu aceeaşi pasiune pentru modalitate[8]. Trecerea spre “domnia cantităţii”, aşa cum o vedea Guenon, este cu atât mai pregnantă în epoca adverbului, lipsită de substanţialitate şi orientată spre empirism şi mecanicism ca reacţii metodice la spiritul medieval.
Însă a fost nevoie de mult timp pentru ca în cultură să se producă apariţia Eului, a sinelui individual şi auto-reflexiv. Acest lucru, crede Noica, se produce abia atunci când primatul operei asupra autorului dispare iar importanta judecatii se ridică până la cea a gândului[9]. Ca atare, spune el, apariţia individualului în cultură se succedă apariţiei persoanei întâi plural. Totuşi Noica apelează la o judecată a bunului simţ când spune că “fără experienţa singularităţii insului, persoana întâi plural nu are adâncime, valoare spirituală, sens (fără indivizi conştienţi, individul rămâne gloată)”[10]. Nu vedem în ce sens crede el că “noi” are adâncime atunci când este potenţat de o individualitate. De asemenea nu este clar de ce Noica neagă Evului Mediu faptul de a fi avut individualităţi marcante. Gloata aşa cum o înţelege el capătă valoare spirituală tocmai în Evul Mediu, era revelaţiilor mesianice prin excelenţă. Cruciadele sunt un exemplu firesc în acest sens. Totuşi Noica este clar când spune că autenticul “noi” apare după revelarea noii individualităţi axate pe om şi nu pe creaţie. Acestă trecere de la individual înapoi la general, expresia unei unităţi sintetice, este expresia unei “închideri care se deschide”, aşa cum a fost şi perioada renascentistă a adjectivului. De la preocuparea pentru substanţă până la cea pentru om s-a realizat un pas pentru a întoarce sensul culturii spre uman. Preocuparea pentru biografic, pentru semnificativul din aspectele unei existenţe particulare, duce interesul culturii mai adânc spre individual, sens pe care cultura europeană îl va depăşi prin reîntoarcerea la generalul uman. Secolul Luminilor şi Revoluţia Franceză arată cum se pot construi idealuri general umane pentru uzul mulţimilor. Nu vedem în ce măsură vede Noica în revoluţionarii francezi exponenţi ai lui “noi”.
Trecerea de la general la individual şi înapoi la general a arătat de ce cultura europeană este capabilă să depăşească orice impas de natură ideatică. Ideea închiderii care se deschide este esenţială pentru modul lui Noica de a privi lucrurile. Totuşi, ne întrebăm dacă generalul care este obiectul culturii la finalul secolului XVIII mai are vreo legătură cu cel al culturii medievale. Noica nu pare să observe în ce măsură idealurile Iluminismului sunt artificiale şi antitradiţionale. Dacă masele se ridicau, în Evul Mediu, sub impulsul unei idei înzestrare cu transcendenţă care făcea individualul insignifiant, epoca revoluţiilor desacralizează ideea şi, brusc, individualul capătă importanţă. Disoluţia puterii odată cu renunţarea la dreptul divin (de fapt o idee artificială care să înlocuiască legitimitatea de natură transcendentă acordată regalităţii în perioada pre-renascentistă) şi creşterea în importanţă a ideologiilor şi a grupărilor politice sunt expresii ale ascensiunii individualului. Generalitatea ideologiei este inferioară generalităţii ideii. Iar generalul ideii este imperfect, inferior divinului. Acestă pierdere arată de fapt declinul culturii europene, întemeiată la fiecare nouă afirmare pe negarea oricăror principii (adică, în fond, pe un principiu negativ), aşa cum arata Guenon[11]. Este ceea ce nu observă, ori înţelege mai vag, Noica.
Când arată că în cultura europeană modernă eul nu mai este forţat să acţioneze subversiv, Noica dă ca exemplu cultura greacă, unde manifestarea individualului nu putea fi decât în opoziţie cu legile şi normele de orice natură[12]. Socrate şi Alcibiade sunt daţi ca exemple în acest sens. Ideea Unului multiplu arată cum în orizontul cultural european individul este creator de cultură, adică de lege şi normă. În acest fel Noica neagă orice suport transcendent şi tradiţional acestei culturi, care îndreptăţeşte din nou ideea lui Guenon legată de principiile negative ale civilizaţiei europene. Disoluţia principiului în principii este înţeleasă ca un fenomen tipic acestui spaţiu cultural. Prin Unul multiplu, Noica justifică sensul special al acestei disoluţii. Întrucât Unul este acum individul, el este într-o poziţie instabilă şi contestabilă. Aşa pare că se manifestă cultura europeană, prin creaţia continuă care curăţă în urma ei norme şi standarde, impunând geniul şi frumosul drept idei cu sens nedefinit, dar creatoare de cultură, de devenire culturală mai precis.
Noica, în apologia spiritului culturii şi civilizaţiei europene, exaltă tocmai această idee a instabilităţii principiilor. Absenţa Prinicpiului urmează Evului Mediu, probabil cea mai injust judecată perioadă din cultura europeană. Multipla trecere de la general la individual epuizează orice sens calitativ. Cantitatea ca prinicpiu al individuaţiei (aşa cum o evidenţiază Guenon pe linie tomistă, pornind de la materia signata secundum quantitate)[13]pare a se regăsi în toate formele civilizaţiei europene atunci când forma este epuizată de rădăcinile sale tradiţionale. Când Noica vorbeste despre stadiul actual al culturii ca despre un stadiu al conjuncţiei el are în vedere tocmai tendinţa de a număra, de a face rapoarte pur cantitative între individualităţi[14]. Totuşi, el crede că acelaşi prinicpiu al închiderii care se deschide va înlătura rapoartele în favoarea raporturilor. Dar se prea poate ca aşa ceva să nu mai fie realizabil.
Note
[1]Constantin Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 91
[2]Oswald Spengler, The Decline of the West, Ed. Oxford University Press US, 1991, p. 73
[3]Constantin Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 71
[4]op. cit., pag 96
[5]Rene Guenon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Ed. Humanitas, 2008, p.77
[6]Constantin Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 103
[7]op. cit., pag 129
[8]op. cit., p. 132
[9]op. cit., p. 139
[10]op. cit., p. 138
[11]Rene Guenon, East and West, Ed. Sophia Perennis, 2001, p.11
[12]Constantin Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 148
[13]Rene Guenon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Ed. Humanitas, 2008, p. 26
[14]Constantin Noica, op. cit., p. 93
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu