Irelevanța dreptei românești – cinci păcate capitale (partea I)

de Horia Ciurtin

Cândva, dreapta românească putea fi considerată o autentică perspectivă alternativă în raport cu viziunea predominantă a epocii. Dreapta avea capacitatea de a fi cu adevărat „reacționară”, mai precis de a putea răspunde eficient și radical fiecărei provocări survenite din greșelile constitutive ale societății contemporane. În prezent, însă, dreapta apare ca o mare pierdere de Sens, ca un corp inert aflat în derivă, un trup irelevant aruncat pe orbita unei societăți care nu mai permite nici o contestație reală. Moartea și atomizarea unei lumi se reflectă cu atât mai mult în domeniul politic cu cât acesta are menirea intrinsecă de a reflecta cu profunzime relațiile din interiorul fiecărei comunități, modul acesteia de a percepe organizarea și destinul ei final.

În acest context, frângerea esențială a dreptei putea fi prevăzută cu exactitate, însă aproape nimeni nu bănuia ce valențe avea să primească această de-cădere în desuet. Din alternativă la degenerare, dreapta apare astăzi ca un veritabil simptom al acestei boli, o formă parazitară ce urmează îndeaproape generalizatul Eschaton social. Vina pentru acest trist parcurs este de cele mai multe ori plasată în contextul nefavorabil, în domeniul stângii sau chiar al centrului liberal depolitizant, pierzându-se mereu din vedere că cea mai mare contribuție la această transformare întru absurd o poartă însăși forțele de dreapta. Astfel, fenomenul cel mai ușor de observat în evoluția dreptei românești postbelice, dar mai ales post-decembriste, este o autofagie, o autodevorare a structurilor și ideilor directoare ale acesteia din interior.

Erorile apărute la marginea dreaptă a spectrului politic post-decembrist sunt multiple și imposibil de analizat sub lupa politologiei „detașate” care nu face nici cel mai mic efort în înțelegerea valorilor real asumate de către această facțiune și chiar mai greu de observat cu precizie de către inamicii săi care pleacă ab initio de la o premisă contradictorie. Astfel, sarcina grea a reliefării greșelilor săvârșite de actuala dreaptă rămâne de datoria partizanilor săi, o datorie neasumată până acum dintr-o aversiune nejustificată pentru auto-critică și onestitate intelectuală. Dreapta este datoare să își scrie propria sa „Spovedanie pentru învinși”, o critică la fel de virulentă precum cea pe care Panait Istrati o făcea tovarășilor săi marxiști, o critică menită să o exorcizeze de toți demonii pervertirii și decadenței.

Foarte succint vom încerca să prezentăm o serie de erori esențiale, însă fără a constitui o listă limitativă, ci mai degrabă una ilustrativ-exemplificativă pentru sfera ineptă în care dreapta contemporană se învârte haotic. Din acest punct de vedere, pe fundalul pierderii unei direcții reale, se pot observa cinci caracteristici – luate în ordine evolutivă – care necesită un puternic reproș pentru deplorabila stare în care dreapta de azi s-a afundat: „blazarea” dreptei intelectuale, „feudalizarea” dreptei, „talibanizarea” dreptei, „auto-victimizarea” dreptei și obsesia ei pentru diverse „fetișuri” marginale.

Blazarea dreptei intelectuale – sciziunea verticală

Un prim pas în pierderea sensului a fost constituit în abandonarea dreptei de către intelectualitatea ei. Confruntați cu multiplele eșecuri survenite pe scena politică de tip clasic, intelectualii au fost sufocați de blazarea ce i-a determinat să se retragă din orice mișcare de tip activ, din orice confruntare cu sistemul. Fără a fi învățat lecția pe care elita de stânga a oferit-o cu măiestrie - mai precis replierea în domeniul luptei metapolitice, continuarea războiului ideatic în domenii indirect politice - gânditorii dreptei au alunecat într-o izolare „de salon”, o continuă retorică inutilă inter pares, o retragere în turnul de fildeș al pasivității universitare comode.

Într-un anumit sens, dreapta intelectuală a eșuat lamentabil în a urma sfatul unuia dintre cei mai iluștri reprezentanți ai săi, Julius Evola, care susținea necesitatea transformării fiecărui individ într-un „soldat politic” implicat total în confruntarea pe care partizanii „reacționari” ai dreptei trebuie să o poarte mereu. Din presupușii „soldați politici”, intelectualii au reușit să devină doar „mercenari” supuși ai sistemului, aflați la marginile sale, dar totuși în raza sa de acțiune și pe statul său de plată, producând o contestație pur formală, lipsită de orice pathos și voință, o contestație într-atât de anemică încât a folosit doar la justificarea mai intensă a stării de fapt.

Neimplicarea și părăsirea mișcărilor active a avut consecințe dezastruoase pentru ambele sfere ale dreptei, determinând o puternică sciziune între acestea, o dușmănie mocnită ce - pe bun drept - a izbucnit cu virulență atunci când intelectualii s-au conformat sistemului și au lăsat restul militanților fără nici o elită conducătoare. Astfel, dreapta s-a trezit împărțită în două tabere, martoră a unei diviziuni pe verticală ce a separat iremediabil elita conducătoare de marea masă a aderenților, lăsându-i pe aceștia din urmă fără nici un suport doctrinar și constrângându-i să găsească noi moduri de organizare. Este de la sine înțeles că din această clipă, lupta dreptei a încetat aproape definitiv de a fi una ideatică, de a încerca să constituie o alternativă radicală de viziune, transformându-se într-o simplă hârjoneală de stradă, un șir neîntrerupt de marșuri și scandări populiste a unor sloganuri fără nici o consistență.

Această primă eroare s-a dovedit, pe termen lung, și cea mai distructivă în ceea ce privește coeziunea spectrului politic de dreapta. Reala „decapitare” la care ea a fost supusă a dezlănțuit ulterior un șir de consecințe care s-au agravat treptat până la actuala sa dezintegrare ideatică și structurală. Marele păcat al intelectualității, cel de a fi renunțat brusc la orice acțiune și implicare directă, de a fi cedat din lașitate și comoditate, a depășit cu mult în intensitate orice lovitură pe care oponenții ar fi încercat să o aplice. Disprețul nejustificat al presupusei „elite” pentru politica activă a determinat prin ricoșeu ca membri mișcărilor de bază să piardă cu totul din vedere orice scop superior agitării de steaguri, i-a determinat să renunțe la însuși țelul final al dreptei: modificarea paradigmei dominante.

Feudalizarea dreptei – atomizarea orizontală

În acest mod, după părăsirea dreptei de către realele sale elite, resturile neorganizate ale marilor mișcări au început să se fărâmițeze cu atât mai tare în mici feude, grupuri și grupuscule a căror conducere a fost acum uzurpată de diferiți intelectuali de mâna a doua care au ales calea cea mai facilă pentru succesul în această „dreaptă a străzii”: retorică populistă, pseudo-argumente demne de semi-doctismul teoriei conspiraționiste, trezirea celor mai gregare instincte ale masei de militanți.

Mișcări în care odinioară existase cea mai strânsă unitate devin în acest context o multitudine eterogenă de grupuri de interese, fiecare cu micul său lider, pretinzând monopolul asupra „adevăratei” esențe a dreptei, fapt ce dezlănțuie o reală luptă fratricidă în cadrul întregului spectru politic. Este de la sine înțeles că această criză a atomizării pe orizontală, între grupuscule conduse de eșalonul doi al intelectualității, a fost favorizată de inconștiența ambelor tabere, atât prin aroganța elitei blazate, cât și prin incapacitatea mișcării de masă de a coordona eficient structurile sale ample.

Totuși, fenomenul acestei sciziuni de partizanate mărunte nu este specific doar părții „de jos” a verticalei, ci și celei de sus. Este extrem de ușor de observat modul în care și intelectualitatea de dreapta a ajuns să se fragmenteze și apoi să se coaguleze în micuțe think-tank-uri mai mult sau mai puțin depărtate de centrul comod al gândirii mainstream. Astfel, dreapta se găsește pusă în situația de a fi divizată atât vertical, cât și orizontal, fiind incapabilă de orice compromis care i-ar putea aduce o unitate cât de vremelnică.

Firește că nu se pune problema „unificării” sau „armonizării” forțate a dreptei într-o structură monolitică, însă atomizarea ei radicală o blochează într-o stare de paralizie politică, răpindu-i capacitatea de repliere și reacție la orice provocare exterioară atâta timp cât forțele sale sunt măcinate în contextul luptei interne între nenumărați cai troieni și facțiuni fictive. O nivelare și conglomerare a dreptei într-un bloc unic ar fi la fel de dăunătoare, având în vedere că elementul său forte a constat mereu în diversitatea căilor propuse, însă marea eroare actuală constă nu în multitudinea acestora, ci în secesiunea lor violentă, în ignorarea finalității comune, în exacerbarea orgoliilor individuale.

Talibanizarea dreptei – de la teologia politică la politica teologică

Structura „feudală” a spectrului politic de dreapta a favorizat, în mod cert, atât de frecventele „schisme”, excomunicări reciproce și acuze de „erezie” politică. Totodată, această modalitate haotică de constituire a transformat modul tradițional în care sfera politică și cea religioasă interacționau în cadrul dreptei. Treptat, pe fondul atomizării totale, s-a făcut trecerea de la teologia politică, în care cele două domenii ale vieții omenești erau ierarhizate foarte strict - coborând de la principiile pure ale teologiei spre contingentul organizării concrete -, la o politică teologică în care ambele domenii sunt anulate și amestecate monstruos într-un cocktail eschatologic, o manie schizofrenică ce confundă previziuni apocaliptice cu acțiuni pseudo-politice.

Supusă unui real proces de „talibanizare”, dreapta alunecă încet spre un fundamentalism religios perpetuat de nenumărați „cruciați” fervenți care nu cunosc cu exactitate nici măcăr fundamentele credinței atât de ostentativ afișate. Fanatismul lor, indiferent de forma în care se manifestă, are mai mult în comun cu dimensiunea schizoidă a neoprotestanților de peste Ocean decât cu cu calmul și puritatea contemplativă a ortodoxiei clasice.

Un alt semn al declinului autenticei spiritualități în favoarea unor idei pseudo-teologice fixe se poate observa în apropierea acestor indivizi de filiera gnostică a creștinismului slav, de obsesiile eschatologice a pustnicilor ruși, producându-se pe această cale o ruptură profundă de esența bizantină a teologiei ortodoxe, precum și de substratul „păgân” autohton ce a conviețuit simbiotic și firesc până în clipa de față cu creștinismul românesc.

Pozând în apărători ai „dreptei credințe”, majoritatea acestor apologeți triviali suferă de o reală lipsă de cultură teologică, de o insuficientă înțelegere a preceptelor tradiționale, fapt ce duce la declinul generalizat al unei politici „ortodoxe”. În locul ascensiunii către principiile de bază ale spiritualității, neo-cruciații actuali aleg partea cea mai spectaculoasă și facilă a acesteia, marșând pe detalii lipsite de orice importanță, dar care sunt însă augmentate până la refuz. Viziuni grotești care - să luăm un simplu exemplu recent - mută problema spinoasă a cipurilor biometrice din sfera criticii juridico-sociale în tărâmul tenebros al unei tehnofobii apocaliptice sunt dublate de multe alte acțiuni care au ca unic rezultat bagatelizarea credinței prin aruncarea ei în noroiul încleștărilor politice.

Eleganța calmă a ortodoxiei clasice este dată uitării și înlocuită cu vociferările de agora, cu kitschul bigot al diferitelor resentimente cât se poate de „laice”. De la detașarea contemplativă a sacerdoților bizantini care chiar în momentul cuceririi cetății lor de către musulmanii lui Mehmet al II-lea țineau o amplă dezbatere teologică privitoare la sexul îngerilor s-a ajuns la implicarea spiritualității ortodoxe până și în cele mai anodine domenii ale vieții, domenii care din pudoare și respect față de calea tradiției ar fi reclamat o abținere viguroasă de la confundarea celor două sfere.

Nu se pune, în acest fel, problema absurdă a rupturii politicii de teologie, însă acestea trebuie delimitate net, ierarhizate cu precizie și respectate în virtutea funcțiunilor pe care fiecare este chemată să le îndeplinească în comunitate (sau deasupra ei). Marea eroare este aici confuzia totală a celor două planuri, frângerea paradigmei tradiționale asupra ordonării castelor și a sferelor lor de acțiune, o confuzie care este probabil la fel de „deviantă” precum nesfârșitele „demonisme” apocaliptice pe care vajnicii neo-cruciați le văd ascunse după fiecare chip și formă.

Partea a II-a a articolului de față va fi publicată în cursul acestei săptămâni