Irelevanța dreptei românești – cinci păcate capitale (partea a II-a)

de Horia Ciurtin

Partea întâi poate fi citită aici

Auto-victimizarea dreptei – paranoia alterității

Mai întâi, prin „talibanizarea” sa, dreapta s-a situat extrem de aproape de domeniul ridicolului, un domeniu în care apoi s-a încadrat deplin - spre dezonoarea ei - datorită continuei sale auto-victimizări. Incapacitatea de a-și asuma propriile greșeli a determinat partizanii ei – fie intelectuali, fie simpli membri – să caute mereu un dușman exterior, un etern Altul responsabil pentru eșecurile sale. Lipsa dimensiunii auto-critice și a introspecției oneste a condus dreapta pe drumul unei paranoia condimentate cu un conspiraționism de bâlci.

Gazetari de duzină, fel de fel de „guru” și monahi aflați în răspăr cu adevărata ierarhie ecleziastică, au identificat acest mare dușman în cele mai neverosimile locuri: masonerie, post-marxism, Islam, bizare grupări New Age, Noua Ordine Mondială, tehnocrație etc. Realitatea unora dintre acestea este incontestabilă, după incontestabilă este și ofensiva lor împotriva dreptei, însă elementul fundamental care le scapă proponenților unor astfel de teorii ale conspirației este faptul că adevăratul eșec al dreptei nu este o consecință a actelor de inamiciție (mai mult sau mai puțin fictive), cât mai ales a propriei sale constituții actuale, a diferiților militanți de cel mai jos calibru ce au transformat-o într-un real bâlci politic, după cum nota și Alain de Benoist în a sa „Vu de Droite”: „Stânga nu e puternică decât prin slăbiciunile dreptei, prin îndoielile şi ezitările ei. Desigur, în lumea actuală, nu lipsesc motivele de nemulţumire. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne mărginim la proteste. Cu lamentările ei, dreapta cade într-o greşeală de stânga: aceea care constă în a atribui celorlalţi responsabilitatea propriei sale sorţi. A te plânge nu înseamnă a analiza, ci doar a nu întelege.”

Găsirea unui etern țap ispășitor este un fenomen simptomatic pentru dimensiunea schizoidă a dreptei actuale. Frica de a recunoaște că a eșuat lamentabil, gest care ar permite reconstruirea și repunerea în context a spectrului politic de dreapta, demonstrează faptul că s-a ajuns în clipa de față la un fatalism asumat, un fatalism mult mai profund ce acceptă imposibilitatea de a naște o dreaptă nouă, o dreaptă mai bună. Iar această fobie denotă cea mai josnică formă de „conservatorism”, mai precis acea conservare a decadenței și neputinței, o conservare a ceea ce dreapta are mai prost.

Neînțelegându-se pe sine, datorită îndepărtării de valorile sale fondatoare, dreapta încetează în a-și înțelege și alteritatea. De aici nevoia obsesivă de a identifica mereu un dușman exterior, un Celălalt subversiv care îi dorește pieirea, situație ce aduce aminte mai degrabă de paranoia regimului stalinist decât de măreția celor care îndură cu resemnare orice lovitură ...

Tirania fetișurilor marginale – bolșevizarea dreptei

Vis-a-vis de ofensiva Celuilalt asupra propriilor valori putem observa o reală problemă a dreptei post-decembriste moștenită de la comunism: obsesia pentru formă și formalism în detrimentul esenței. Ipocrizia laudativă devine astfel mult mai apreciată decât o critică onestă, fluturatul unui steag sau lansarea unei cărțulii fără de substanță apare ca o faptă mult mai profundă decât lupta sinceră și dezinteresată în folosul cauzei. Exista marele risc ca dreapta să își creeze o proprie nomenklatură, una spectrală în raport cu politica mainstream, însă cu atât mai virulentă la orice „erezie” depistată în rândurile ei.

Această problemă este agravată și prin introducerea unor fetișuri marginale de către nenumărații cai troieni cripto-comuniști ce au pătruns în rândurile ei. Foști (și actuali) poeți de curte, gazetari de duzină ori diferiți marginali pseudo-culturali cu pretenții de intelectuali doresc a da tonul în dreapta contemporană și, din nefericire, reușesc. Vechiile obsesii (fals) patriotarde vehiculate de aparatul de stat marxist sfârșesc prin a fi adoptate cu mare bucurie de „intelectualitatea” dreptei actuale, fie că vorbim de hipertrofierea unor figuri istorice, fie că optăm – bizar – pentru falsificarea grosolană a datelor istorice în scopul creșterii artificiale a sentimentului național.

De asemenea, după model comunist, dreapta începe să își mistifice peste orice limită acceptabilă personalitățile, dorindu-le intangibile și implacabile în orice domeniu, deși fiecare dintre „aspiranții” la statutul de fetiș cultural ar fi respins cu vigoare inițiativele în acest sens. Este pur și simplu abjectă tendința actuală a dreptei de a-și pune eroii în postura unor noi Lenin care trebuie sanctificați și mumificați întru veșnică pomenire, în piața publică. Astfel, posteritatea nedemnă de figura lor tinde să îi transforme în ființe supra-umane, răpindu-le în acest mod chiar posibilitatea de a constitui un model solid pentru contemporaneitate, căci după cum istoria ne-a învățat în nenumărate rânduri semi-zeii sunt ușor de slăvit, însă aproape imposibil de urmat.

În aceeași manieră se poate observa insistența obsesivă pentru elaborarea și prezentarea unei „doctrine naționaliste”, ca și cum naționalismul nu ar fi un sentiment firesc, înnascut, ci unul care se poate învața cu multă râvnă precum o nouă specie de socialism științific. Dorința de a se gândi mono-bloc, cu obediența unei turme disciplinate, de a se crede fără drept de apel într-o nouă „dogmă de partid” (fie el chiar de dreapta) nu poate decât să stârnească un profund dezgust oricărui individ ce s-a angajat în încleștarea politică din idealism și dăruire.

Dincolo de senil și pueril – către o dreaptă nouă

Trecând peste acești pași ai degenerării dreptei, ai unei „deveniri-întru-irelevanță”, se impune să vedem ce a mai rămas, acum, de apărat printre ruine și pentru ce merită a se relua o aspră luptă, în viitor. Pentru a putea re-construi un autentic pol de dreapta, este necesar un amplu compromis pe tot parcursul spectrului, dublat de o epurare viguroasă a elementelor care au favorizat fiecare dintre cele cinci erori capitale.

În special, dreapta trebuie să procedeze la debarasarea dublei sale dimensiuni marginale – senilă și puerilă. Prima dintre ele, cea a foștilor activiști interbelici, se poate mândri de cele mai multe ori numai cu suferința (admirabilă, bineînțeles) sau prezența într-un context istoric mai mult sau mai puțin favorabil. Tocmai datorită acestei situații trebuie părăsită viziunea cum că autenticitatea dreptei ar lua ființă strict din autoritatea „incontestabilă” în toate domeniile a vechilor oameni de dreapta. Iar faptele din ultimii douăzeci de ani sunt grăitoare în acest sens: dezbinare și excomunicări născute din mințile unor militanți care continuă să se cramponeze de situația politică interbelică, neglijând întru totul noile valențe ale luptei, noii dușmani și noile teritorii în care bătălia ideatică se va duce.

De asemenea, dimensiunea stradal-puerilă a dreptei contemporane a părut să aibă un real succes în rândul adolescenților, însă totul s-a dovedit a fi o construcție din cărți de joc. Nimeni nu și-a pus problema dezvoltării ulterioare, a perioadei în care acești tineri se vor maturiza și nu vor mai dori să facă parte din mișcări stradale. În sine, acest mod de organizare nu este deloc condamnabil, însă nedublat de o amplă structură matură și intelectuală nu poate decât să se prăbușească.

Din acest punct de vedere, o dreaptă autentică nu poate trăi de la un marș la altul, de la un eveniment anti-cip la altul, nu poate trăi mulțumindu-se să fluture steaguri și să împartă fluturași, după cum nu se poate limita nici la scrierea de cărți de duzină, ori organizarea de conferințe academice. Nu. O dreaptă autentică trebuie să mențină mereu sus standardul și să nu uite că menirea ei profundă – și singura importantă – este de a oferi o alternativă radicală la viziunea actuală a societății.

Un pol vitalizat de dreapta are nevoie, în primul rând, de o amplă paletă de reali intelectuali, însă intelectuali activi, implicați direct în confruntarea politică, niște intelectuali dispuși să fie prezenți în primele rânduri, oriunde este necesară prezența lor, iar nu niște indivizi comozi, retrași în căldura posturilor universitare și temători de a rosti adevăruri prea „puternice”. O dreaptă renăscută are nevoie și de un număr considerabil de militanți activi, mereu în mijlocul conflictelor ce macină comunitatea, însă niște militanți convinși de legitimitatea scopului lor, niște luptători în slujba unui ideal, iar nu niște simpli agitatori stradali.

Dacă se dorește ca dreapta să aibă un drept și o șansă la existență în viitorul greu ce se întrevede, ea are nevoie de o reală „schimbare la față”, de o metamorfoză profundă, una care să descătușeze elanul său pierdut în cavalcada istoriei. Dreapta trebuie să își amintească ce vrea cu adevărat, care este țelul ei final, singurul pentru care merită luptat: modificarea paradigmei actuale, iar nu o fugă oarbă după obiective conjuncturale (fie acestea acapararea momentană a puterii, organizarea de evenimente flamboaiante, luptele anti-cip, mutarea capitalei sau proiecte bizare de „constituții naționaliste”).

Pentru ca dreapta să renască, este necesar ca ea să își frângă zdrobitoarea sa irelevanță, să fie o dreaptă care să reînnoade firul rupt cu originile, dar să depășească orice concepție uzată și abuzată de inepția generațiilor succedate între timp. Dreapta trebuie să înceteze idolatria tabloidală pentru kitsch-uri politice, fetișuri marginale, indivizi carismatici de mâna a doua și diletanți intelectuali de tot felul. Nu orice intenție pozitivă îi servește cu adevărat cauza, după cum nici orice genialitate duplicitară nu îi conferă mai multe șanse de succes. Dacă întreaga paletă a militanților înțelege acum care este momentul prielnic, care au fost greșelile trecute și este dispusă să își reasume vechile idealuri ale identității, onoarei și sacrificiului, atunci există într-adevăr o cale pentru ca dreapta să iasă victorioasă din lupta cu sine însăși, din singura luptă care contează cu adevărat ...