de Stefan Musat
Fragedul capitalism de joasă anvergură, varianta mioritică, reiterează dramaticul traseu către nicăieri al societăţilor de consum, puternic industrializate, din Europa occidentală postbelică. Un plan Marshall care căuta în Europa o piaţă de desfacere şi un cobai pentru un nou episod capitalist au condus la previzibila alienare şi, totodată, la revolta şaizecistă, cu intervenţii stângiste puternic şi corect formulate în Franţa şi Germania. Chiar dacă “Arhipelagul Gulag” iese în ’73 din închisoarea sovietică, azilul consumerist nu putea să îngăduie periclitarea establishment-ului socialisto – anarhic, mai ales în spaţiul public şi ideatic francez. Pentru că dacă şi această soluţie se dovedea neviabilă…atunci ce era fezabil pentru gestionarea ceţăţii?
România anilor 2000 urmează cu paşi repezi traseul anterior schiţat. Exclus să ne trezim cu studenţii în stradă pentru aşa idealuri, dar să nu mire pe nimeni pornirile socialiste – parte din ele justificate. Cu o Uniune Europeană al cărei statut este încă incert, România trebuie să suporte zarurile aruncate ale falsei integrări în familia europeană. În definitiv, acolo unde sunt impuse (sau create) instituţii sociale pseudo-democratice, dublate de o economie cu accente oligarhice (nici măcar pre-capitalistă) care provoacă discrepanţe sociale uriaşe, nu te poţi aştepta la solidaritate. Nici măcar la nivel de reacţie inversă, adică a conştiinţelor care încă mai visează romantic la un bine comun sau dreptate socială. Mai mult, bietul mioritic va fi nevoit să se ali(e)nieze standardelor europene…
Repudierea violentă a intervenţiei la nivel politic, în special din partea tinerilor – sau a tinerei generaţii, dacă am ţine morţiş să anexăm lexicul interbelic – este doar un element ce provine dintr-o atitudine mult mai complexă şi din ce în ce mai prezentă, pe care am să o denumesc minimalism. Cu un pic de îndrăzneală şi fară pretenţii ştiinţifice am să schiţez câteva idei legate de acest subiect, majoritatea parvenite pe calea observaţiilor personale. Pe scurt, minimalismul reprezintă tendinţa de a respinge în bloc valorile societăţii de consum, a junglei industriale, a mirajului democraţiei şi a avansării pe scara socială cu orice preţ, în numele unei pretinse superiorităţi intelectuale şi morale. În virtutea acestei superiorităţi, este arborată o anume recuzită, atitudinală cât şi legată de obiect(e). Această recuzită minimalistă se revendică din două filoane: una ce provine din angoasa lucidităţii şi alta ce este empatică la influenţele occidentale. Prima presupune, deci, o raportare inversă faţă de norma percepută ca fiind comun acceptată, iar cea de a doua reprezintă o modă trecătoare, fiind doar mania superficialităţii. Evident, interesantă este doar prima variantă.
Cu siguranţă că aceia care au sperat la o aproape imaculată atmosferă morală post ‘89, în baza unei educaţii religioase sau civice relativ riguroase, au tot dreptul să fie dezamăgiţi de perpetua mocirlă cotidiană. Vizibilă fiind inutilitatea actului votării, asta demonstrând prin extensie stupidititatea democraţiei, refugiul în inactivitatea civică este cât se poate de firesc. Pasivitatea în privinţă treburilor cetăţii este o reacţie normală faţă de un organism social îmbâcsit de putreziciune şi o reacţie visceral apatică faţă de oligarhiile propagatoare de consumerism. Nu poate fi blamat cel căruia îi sunt trântite în nas toate uşile, în mod repetat, de sictir faţă de politică. Intervenţia de acest gen solicită răbdare, ori capacitatea întreţinerii acesteia s-a pierdut odată cu prima delapidare majoră nouzecistă. De atunci, asistăm la o accelerare a insanităţii şi a răsturnării oricărui criteriu onest de selecţie. În fapt, nici măcar pentru furie nu mai există resurse. Întrebarea care merită pusă e: să fie aceasta o formă de răspuns a intelectualului în devenire faţă de ariditatea traiului hedonist?
Ce-i drept, nu se poate înlătura din discuţie factorul cosmpolit, pentru că trendul de nişă autohton, de respingere a oricărui ideal preponderent material – sau a unei vieţi ghidate de contractualismul mercantil – este dublat de modele culturale infiltrate pe filieră occidentală, ce conţin un puternic ingredient de socialism marketizat. Nu neapărat cu simpatie, dar nici cu nemulţumire crâncenă întâmpin această scindare, ci mai degrabă cu distanţă şi răceală. Este adevărat că luciditatea unei minţi care dicerne dintre mizerie şi cinste, dintre parvenit şi onest nu trebuie racordată unei orientări politice. Dar există o formă de revoltă care este la modă, a unei ipocrizii de Ipod care nu conţine nici un sâmbure real de suferinţă. Sau oare să fie vorba de o apatie prost înţeleasă şi prost aplicată? O blazare care dă bine publicului, dar care este mai goală de sens decât însăşi lucrurile pe care le înfierează. Pesemne un alt episod absurd din eternul serial al formelor fără fond…
Pentru că există şi o altă faţetă a problemei, aceea a minimalismului ca stil de viaţă, expresie a celei mai avansate tendinţe consumeriste. Multe cuvinte nu sunt de adăugat aici: recuzita acestui tip de minimalism include saluturi scurte, zâmbete corporatiste, culori puţine şi mate, haine vintage, bmp peste 80 şi excursii în locuri nefrecventate de mase. Deci o simplitate făţarnică, de suprafaţă. Departe de angoasa lucidităţii şi de cruzimea unei amieze la Carrefour, forţat la contemplarea circului public.
Cu siguranţă nu se poate construi pe efemer sau pe imediat. Ori acest meniu de- gata este servit la masa comportamentelor social acceptate şi tocmai de aceea o parte din acei tineri lucizi au tot dreptul să se refugieze în refuzul conştient al unei vieţi care nu oferă nici un sens înalt. De ce trebuie cineva, în definitiv, să-şi petreacă jumătate de zi într-un cubicle? În nici un caz nu este vorba de un respingerea muncii ca atare, ci e vorba de tăgăduirea efortului şi a mecanismelor sociale ce opresează individul, îndobitocindu-l. Asta pentru că lenea, în realitate, nu există. Există doar o serie de întrebări care încep cu “De ce?” ale căror răspunsuri plutesc încă undeva în eter…
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu