de Ion JosanEvenimentele anului 1989 au intrat în istoria lumii moderne datorită schimbărilor profunde declanşate în peisajul social politic (global) al ţărilor aflate sub tutela apăsătoare a comunismului. În general opinia publică asociază această eliberare cu o reînviere a sentimentului naţionalist şi asta mai ales in Europa de Est, promovând ideea că naţionalismul si comunismul ar constitui antagonisme ale spectrului politic incapabile să işi găsească puncte comune. Realitatea deceniilor post-belice ne conduce însă spre o imagine cu mult diferită faţă de ideile general acceptate în raport cu relaţia comunism- naţionalism. Nevoia de legitimare si insinuare în viaţa societăţilor pe care dorea să le conducă, a generat atitudini diverse ale elitei comuniste în raport cu sentimentul naţional. Astfel, comuniştii au ştiut de fiecare dată când a fost nevoie să folosească o retorică naţionalistă şi să dea astfel impresia unei legitimităţi fireşti a structurilor şi viziunilor propuse de către ei. Marxismul în starea lui pură a fost de multe ori insuficient pentru a câştiga simpatia generală a maselor fapt ce a obligat regimurile comuniste la o oarecare flexibilitate ideologică menită să le servească scopurile.
Istoriografia contemporană a elaborat nenumărate lucrări menite să analizeze opera politică a lui Marx si constructul ideologic creat de către acesta. S-a insistat mult pe stabilirea influenţei gândirii lui Marx asupra elitei intelectuale comuniste, asupra receptării si reinterpretărilor ce s-au născut din parcurgerea textelor lui Marx, dar s-a analizat arareori (si de cele mai multe ori poate superficial), procesul de punere în practică al utopiei marxiste. Nu este clar nici până in ziua de azi cât de mult au mai păstrat artizanii revolutiilor comuniste din canoanele de căpătâi ale marxismului, unde, când şi de ce Marx a trebuit completat ori reinterpretat, care erau elementele care făceau marxismul neatractiv maselor şi cum a devenit în cele din urmă acest curent modelator ale societăţilor la scară globală? Toate aceste întrebări ne pun în situaţia de a reanaliza originile şi natura deviaţiilor ideologiei marxiste care de-a lungul istoriei au cunoscut asumări dintre cele mai diverse. Opera lui Marx a născut miscări politice unitare în aparenţă (se revendicau marxiste), dar total diferite ca esenţă. Astfel, analizând natura regimurilor comuniste, distincţia dintre marxismul teoretic şi marxismul practic ni se relevă a fi una tot mai clară. Specificitatea locurilor în care ideile marxismului au ajuns să fie implementate vieţii politice şi sociale au modelat natura idelogică a acestui curent şi l-au segmentat în mai multe scoli de gândire.
În problematica relaţiei comunism-naţionalism este, în primul rând, necesar să recurgem la o abordare mai atentă a textelor lui Marx. Deşi în anul 1845 Karl Marx se referea la problema naţionalităţii în termenii următori: "Naţionalitatea lucrătorului nu este nici franceză, nici engleză, nici germană, ea este forţa de muncă, sclavia liberă. Guvernul său nu este nici francez, nici englez, nici german, el este capitalul". Viziunea sa devine mai nunaţată atunci când face distincţia între o luptă a proletariatului care este naţională “în formă” (ea fiind inevitabilă) şi o luptă ce este naţională “în substanţă” (care trebuie depăşită).[1] Am putea astfel deduce că Marx şi Engels nu urmăreau neapărat o disoluţie a naţiunilor ci una a naţionalismului. Atunci când Marx şi Engels sperau că societatea comunistă va anula antagonismele şi delimitările naţionale se prea poate ca ei să nu se fi referit la abolirea comunităţilor etnice şi lingvistice ci doar la acele aspecte care creau stări conflictuale între naţiuni.[2]
Chiar dacă un grup important de istorici susţine ideea că apropierea lui Marx şi Engels faţă de problema naţională este una de natură circumstanţială, dictată de evenimente istorice specifice, Ephraim Nimni este de părere că cei doi aveau o viziune clară asupra fenomenului, chiar dacă nu există nici un material scris în acest sens.[3] Nimni evidenţiază faptul că viziunea materialist reducţionistă a lui Marx oferea baza schematică unei teorii asupra problemei naţionale. Această schemă se baza pe două elemente fundamentale, modelul de dezvoltare “stat-limbă-naţiune” şi apoi asumarea destinului istoric al unei naţiuni (Marx făcea distincţie între naţiunile istorice şi cele non-istorice cărora le refuza dreptul la autodeterminare).[4]
Astfel, am putea spune că pentru Marx statul-naţiune era un pas istoric necesar, semn al modernizării şi mautirizării unei societăţi care începea să-şi asume un rol istoric angajându-se astfel într-un proces de devenire ce avea să se încheie cu victoria comunismului ca rezultat final al progresului omenirii. Aşadar naţiunea şi identitatea naţională erau fireşti ca manifestări istorice însă trebuiau depăşite în momentul formării şi maturizării proletariatului care urma să înfăptuiască prin revoluţie trecerea spre o societate globală fără clase şi fără distincţii naţionale ori etnice.
Prin lipsa unei abordări sistematice asupra naţionalismul Marx şi Engels lasă moştenire miscării socialiste o adevărată “gaură neagră”[5]. Problema naţională nu este abordată direct în niciuna dintre lucrările celor doi părinţi ai socialismului. Viziunea acestora asupra fenmenului poate fi reconstruită doar pe baza unor fragmente de text ori a unor articole publicate în presa vremii. Acest fapt lăsă la nivel de ipoteză o mare parte a abordărilor istoriografice şi ne face aproape imposibilă conturarea clară a directiei marxiste în problema naţională.[6]
O analiză puţin mai minuţioasă a textelor de presă ale lui Marx şi Egels complică lucrurile şi mai mult. În ciuda principiilor internaţionaliste ale marxismului, atât Marx cât mai ales Engels păstrau tente ale şovinismului german atunci când susţineau unificarea Germaniei în dauna mişcării de auto-determinare a danezilor din Schleswig. Marx declarase că muncitorul nu are naţionalitate însă în timpul războiului franco-prusac Engels chema la luptă muncitorul german. Ei condamnau tentativele Rusiei de a-i rusifica pe polonezi, acuzau brutalitatea colonialismului britanic din China şi India dar în acelaşi timp considerau că S.U.A ar trebui sa cucerască Mexicul şi susţineau intervenţia Franţei în Algeria.[7]
Aceste aspecte ale operei marxiste, relativa lor ambiguitate în problematica naţionalismului, au creat premisele unei evoluţii ideologice ce se va concretiza într-un cameleonism politic rar întâlnit in istoria modernă a lumii. În scrierile lui Marx se puteau găsi justificări pentru o paletă largă de politici, valoarea lor pluri-semantică lăsând libertatea alcătuirii unei metodologii variate de obţinere a puterii. Probabil că nici un alt curent politic nu a reuşit să subsumeze atât de multe fenomene sociale, politice şi culturle luptei sale ideologice.
Prin Lenin marxismul a cunoscut primele sale aplicări practice însă într-o manieră care în multe privinţe se îndepărtează profund de bazele propuse de către Marx îmsuşi. Deşi în lucrarea “Ce e de facut?” Lenin vorbeşte despre Marx şi Engels la timpul prezent, ca şi cum ar fi contemporan cu ei, interpretările sale politice atât teoretice cât mai ales practice se îndepărtează vizibil de scrierile lor. Rusia ţaristă nu avea nimic în comun cu spaţiul în care Marx credea că se va produce revoluţia proletariatului[8]. Teoria marxistă era gândită pentru Europa occidentală şi nu pentru cea de est, iar Rusia lui Lenin urma astfel să ardă etapele spre comunism, ieşind din schema propusă de către Marx. Urmând ideile lui Kautsky, Lenin era de părere că marxismul era mai degrabă un produs intelectual decât o tradiţie a clase muncitoare şi că de aceea el trebuia sa fie adus proletariatului din afara luptei de clasă prin intermediul “elementului extern”, adică avangarda revoluţionară, partidul. Statul în sine, prin intervenţia partidului urmând să devină principala armă a luptei de clasă. Precum în “Principele” lui Machiavelli, partidul stat se constituie ca unică sursă a reânnoirii politice, întruchipare a unei noi “voinţe colective”.[9]
În cartea “Gândire politică de la Machiavelli la Stalin” E.A Rees analizează influenţele ideologice de bază ale lui Lenin şi ale partidului bolşevic evidenţiind şase curente realiste de gândire revoluţionară: Jacobinismul, Blanchismul, gândirea politică germană (în special Hegel, Fichte sau Clausewitz), tradiţia revoluţionară rusească asociată cu nume precum Necheav, Tkachev ori Bakunin, Marx, Nietzche şi realpolitik-ul lui Bismarck. Toate aceste curente de gândire putând fi asociate gândirii politice a lui Machiavelli. E. A Rees consideră că Lenin şi bolşevicii întruchipau tradiţia machiaveliană în cel mai intransigent mod.[10]
Unii istorici consideră că ne este aproape imposibil să îl definim pe Lenin si asta deoarece personalitatea sa politică îmbracă forme mult prea variate. Lenin ne apare reliefat în lucrările istoriografice sub o multitudine de atitudini ce ni-l relevă la început deschis şi optimist făcându-se apoi trecerea spre un Lenin pesimist şi închis. Ne descriu un Lenin ce aparent credea în democraţie şi apoi unul ce insista pentru o puternică centralizare, un Lenin internationalist şi apoi unul patriot[11]. Probabil că fară aceste schimbări extreme ale cromaticii discursului, Lenin nu ar fi reuşit să clădească un sistem bolşevic puternic şi durabil, astfel politici precum “Korenisatsiia” ori NEP-ul nu mai par inexplicabile ci doar etape spre solidificarea unui stat hiper-centralizat agent al terorii şi uniformizarii.
În tot acest proces de acaparare a puterii era inevitabilă abordarea unui subiect precum naţionalismul şi problema nationalităţilor din Imperiul Ţarist. Într-un articol din anul 1913, intitulat “Teze despre chestiunea naţională” Lenin nota “Social-democraţii Rusiei insistă asupra dreptului pe care il au toate naţionalităţile în a-şi forma state separate sau în a-şi alege liber statul din care doresc să facă parte”[12]. Pentru Lenin abordarea problemei naţionale ţinea de distincţia dintre naţiuni oprimate şi naţiuni asupritoare. Mergând aici pe linia gândirii lui Marx, el credea că singurul mod prin care muncitorii pot fi îndepărtaţi de naţionalismul sovin era prin identificarea acestora cu lupta natiunilor oprimate.
Lenin consideră că naţionalismul nu apare doar odată cu dezvoltarea capitalismului şi că în era imperialismului el se intensifică sub dimensiunea universală a acestuia. În acest proces naţionalismul se transformă dialectic într-o forţă anti-capitalistă, iar în colonii el devine un răspuns puternic la adresa exploatării conduse de către puterile capitaliste europene. Pe de altă parte, în cadrul societăţilor imperialiste se dezvoltă un naţionalism şovin ca răspuns la aceste mişcări de eliberare naţională.[13]
Pe baza acestor idei, Lenin concepe o viziune asupra problemei naţionale care să se plieze pe specificul fostului Imperiu Ţarist şi care să îi ofere sprijinul diferitelor comunităţi etnice non-ruse nemulţumite de statutul lor social-politic din timpul Ţarului. Politica naţionalităţilor gândită de către Lenin poate fi asemănată austro-marxismului care a încercat să dea partidului o structură federativă în care pluralismul cultural reprezenta piatra de temelie a organizării politice. Carriere d'Encausse nota că în anul 1912 Lenin reflectase îndelung asupra scrierilor Austro-Marxistilor şi citise numeroase lucrări deapre problema minorităţilor etnice din Rusia ţaristă, în special cele legate de comunitatea evreiescă şi cea ucraineană[14]. Având în vedere aceste abordări, la începutul războilui civil, Lenin a reusşit să se erijeze în aparător al minorităţilor non-ruse ale Imperiului pe care le-a înglobat luptei sale politice.
În aceeasi perioadă in zona Caucazului si a Asiei Centrale, Mir-Said Sultan Galiev pune bazele unei ideologii care sintetiza idei aparent cotradictorii precum nationalismul, comunismul, anarhismul, precum si concepte religioase din Islam. Guliaev dorea să creeze un marxism cu fata islamica, un marxism care să se apropie de populatiile din Rusia a căror traditie era ancorată in Islam si care intelegeau prea putin conceptele marxismului[15]. Galiev era de părere că unitatea şi coeziunea lumii musulmane ar trebui păstrată cu orice preţ, considerând că în zonele preponderent musulmane ar trebui să se insiste pe problema eliberării naţionale de sub colonialism şi mai puţin pe aspectele ce ţineau de revoluţia socială. Aceste abordări ieşite din politica oficială bolşevică l-au transformat într-o persoană incomodă regimului fapt ce a condus către arestarea sa în anul 1923[16].
Apariţia acestui curent ideologic înfăţişa diversitatea spatiului rusesc in care o implementare idelogica monolitica a comunismului era cvasi imposibila. Lenin a inteles aceasta realitate si de aceea a tolerat curente de opinie calculand că doar aşa isi va putea spori influenta in spaţii greu de convertit ideologic.
În anul 1920 sovieticii adopată oficial noua directie in politica internă implementată prin aşa numita 'korenizatsiia', adică “indigenizarea“. Se dorea astfel armonizarea relatiile dintre stat si etnicii non ruşi urmărindu-se atragerea acestora în aparatul politic şi birocratic al statului în ideea că se va reuşi astfel o integrare a lor în noul sistem de valori propus de bolşevism[17]. Practic, sovieticii încercau sporirea autorităţii statului in cadrul diferitelor comunitati etnice până acum greu de controlat. Politica bolşevicilor reuşea foarte abil să impună un adevărat monopol asupra mijloacelor de mobilizare socială. Prin “korenizatsiia” Moscova îşi crea cadrele ce vor reprezenta singura elită locală acceptată ceea ce însemna că toate mijloacele de comunicare, presă, radio erau sub controlul lor exclusiv, fapt ce simplifica până la urmă procesul de ideologizare al acestor zone. Aceste elite erau încurajate să urmeze strategia regimului prin recompense materiale şi statut social fapt ce îi făcea dependenţi de sistem şi sensibili la orice iniţiativă de emergenţă a unor instituţii or modele alternative. Sub faţada unei presupuse federalizari, Moscova construia abil drumul spre centralizare şi uniformizare[18].
Chiar dacă metodelele de implementare ale acestei politici de “acţiune afirmativă” erau neuniforme, scopul rămânea acelaşi. Diferentele socio-culturale materializate in decalajul dintre vest si est au determina Moscova să gândească o strategie specială pentru estul îndepărtat. În această zonă procesul formării unor elite locale avea să fie cum mult îngreunat datorită slabei alfabetizări şi a lipsei unei conştiinţe naţionale.[19]
Un loc special în problematica naţionalităţilor îl ocupau ucrainienii care în anul 1926 compuneau 21,3 % din totalul populaţiei sovietice. Pe lângă acest aspect, comunitatea ucraineană avea elite puternice şi o conştiinţă naţională bine conturată. În aceste condiţii politicile bolsevicilor rusi trebuiau cu atenţie concepute, astfel corespondentul korenisatiei va deveni in Ucraina “ucrainisatsia”. În aceste condiţii anii 20 vor cunoaşte o renaştere culturală a limbii şi literaturii ucrainiene fenomen ce va conduce spre conturarea unui comunism ucrainean cu puternice componente naţionale. Politica oficială a bolşevicilor era să încurajeze înrolarea etnicilor non-ruşi în cadrul partidului iar acest fapt putea fi pus în practică doar cu preţul acordării unor drepturi de autodeterminare acestor comunităţi în cadrul Uniunii Sovietice. Dacă în anul 1922 71% din membrii partidului erau ruşi, treptat, prin politica de indigenizare raportul a început să se schimbe[20].
Stalin, în calitatea sa de comisar pentru problemele naţionalităţilor declara în martie 1921 “Este clar că naţiunea ucraineană există şi că dezvoltarea sa culturală reprezintă o obligaţie a comuniştilor. Este imposibil să te opui istoriei. Esre clar că dacă în anumite oraşe ale Ucrainei elementul rusesc încă predomină, cu trecerea timpului aceste oraşe vor fi inevitabil ucrainizate.”[21] Azi, aceste rânduri par de domeniul fantasticului însă în anul 1922 comuniştii ruşi erau conştienţi de slabiciunea partidului şi de nevoia de a-i întări poziţia chiar şi cu preţul unor compromisuri destul de substanţiale. Se punea în practică o politică gândită în mare parte de către Lenin care va continua şi după moartea acestuia până în momentul câştigării puterii de către Stalin care va modifica dramatic politica generală a partidului.
Tot acest proces de liberalizare instituţionalizată prin “korenisatia” avea totuşi limite pe care Moscova nu avea de gând să le depăşească. Autodeterminarea non rusilor era tolerată doar sub o strictă supraveghere a centrului. Astfel, un personaj precum Vasyl Shakhrai, lider al bolşevicilor din Poltava, devenea un actor politic destul de periculos. Shakhrai dorea un stat Ucrainean independent de Moscova şi nu doar un statut de autonomie sub sovietici. În cartea „Despre situaţia actuală din Ucraina” Shakhrai critică duplicitatea lui Lenin în problematica naţionalităţilor, argumentând că discursul Moscovei, promotor al anti-imperialismului şi al auto-determinării naţionale, ascundea de fapt o politică ce urmărea păstrarea integrităţii teritoriale a fostului Imperiu Ţarist şi statutul proeminent al Rusiei. Pentru acţiunile sale Shakhrai a fost exclus din partid iar în toamna anului 1919 a fost executat[22].
La sfârşitul anilor 20, Stalin reuşeşte să acapareze puterea eliminându-şi rând pe rând adeversarii politici. Acest fapt va conduce către o refigurare a politicilor atât economice cât şi social-culturale. Sub amprenta gravă a viziunii lui Stalin, statul Sovietic îşi va exprima tot mai pregnant caracterul despotic, intruziv, anihilator al multiculturalităţii şi diversităţii. Aparenta discriminare pozitivă a anilor 1923-1929 este treptat înlocuită cu o ideologizare politică cu caracter rusocentrist. Cultura şi figurile eroice ale trecutului rusesc vor fi reabilitate şi remodelate în asemenea manieră încât să se potrivească canoanelor de gândire staliniste. Cercetarea şi scrierea istoriei poporului rus avea să urmeze o serie de scheme prestabilite de interpretare (ideologizată) pe care nu va avea voie să le eludeze.[23]
Având la bază conceptul de “Socialism într-o singură ţară”, Stalin a regândit dimensiunile revoluţiei bolşevice limitând-o la spaţiul Sovietic. Abandonarea caracterului internaţionalist revoluţionar al marxismului avea la bază nu neapărat o mutaţie cu caracter doctrinar cât o conştientizare a limitelor în care puterea putea fi fortificată şi menţinută [24]. Valorizarea şi instrumentalizarea patriotismului/naţionalismului (rus) au permis puterii staliniste să-şi fortifice legitimitatea şi încrederea în rândul populaţiei ruseşti majoritare. Propaganda politică ante-stalinistă se dovedise a fi într-o multitudine de cazuri ineficientă. Linia ideologică a marxismului -în special particularităţile sale materialiste dar şi caracterul său internaţionalist- era neatractivă pentru marile mase. În aceste condiţii, se impunea alcătuirea unui nou discurs cu mare impact mobilizator. Astfel discursul naţionalist, populist era cea mai viabilă alternativă.[25]
Căutând să definim stalinismul, am putea puncta câ el poate fi mai bine înţeles precum un amalgam între teoriile centrale ale marxismului -în special economia planificată şi statul foarte puternic, menit să elimine proprietatea privată şi burghezia- şi patriotismul, pentru prima dată ataşat unui progrm revoluţionar în timpul revoluţiei franceze de către jacobini. Asemeni jacobinilor, Stalin dorea să realizeze o ptuernică centralizare a statului şi o uniformizare lingvistică şi culturală a zonelor controlate.[26] Diversitatea lingvistică a Franţei de sfârşit de secol XIX era pentru jacobinii un pericol la fel de mare precum era pentru Stalin diversitatea spaţiului sovietic de sec. XX. Multiculturalitatea era socotită un obstacol în calea funcţionării statului, slăbindu-i capacitatea de mobilizare socială.
Caracteristicile ideologice ale stalinismului, mai pot fi puse în legătură cu ideile naţional bolşevicilor germani ai anilor 20. Continuatori ai orperelor lui Lassalle, aceştia au construit un nou tip de comunism care revaloriza patriotismul şi evidenţia rolul statului în procesul de dizolvare a claselor sociale. Statul pentru Stalin avea un rol esenţial modelator cu statut de exclusivitate în procesul modificărilor social-culturale [27], socotind că revoluţia trebuie înfăptuită de sus (continuând linia de gândire a lui Lenin pentru care revoluţia putea fi înfăptuită doar din iniţiativa avangardei) prin voinţa statului, cu ajutorului şi sprijinul lui. Procesul de colectivizare ori de industrializare forţată erau efecte ale acestei revoluţii de sus si a voinţei modernizatoare a statului care era angajat într-un proces de creare a unei societăţi noi.[28]
Această societate nouă imaginată de Stalin avea să fie construită pe un fundament rusesc, punând accentul pe natura superioară a culturii ruseşti şi pe rolul ei în dezvoltarea culturii umane. Figurile istoriei ruseşti erau selectiv readuse la lumină cu intenţia de a crea un trecut mitic din care stalinismul să se poată legitima şi afirma ca un continuator al tradiţiei ruseşti. Stalinismul nu era altceva decât încununarea acestor eforturi istorice ale poporului rus şi reprezenta cel mai bun model social posibil. Deşi doar un produs propagandistic această iluzie a reuşit să înşele generaţii întregi obişnuite cu jumătăţi de adevăruri şi realităţi virtuale comode sistemului.
Prin institutionalizarea terorii ca instrument de presiune politică, Stalin devenea continuator al moştenirii politice leniniste. Politica gândită de către Stalin nu ar fi putut fi pusă în practic decât în contextul creat de către Lenin. Politica leninistă a anilor 20 crease falsa impresie a federalizării creând practic un adevărat monopol al mijloacelor de mobilizare socială. Rând pe rând societăţile non ruse vor fi integrate sistemului sovietic care sub Stalin va deveni agent al rusificării.
În tot acest proces problema naţională a fost cu abilitate exploatată. Şi Lenin, dar mai ales Stalin au ştiut ce formă să dea naţionalismului în aşa fel încât să ajute procesului de fortificare şi centralizare a statului sovietic. Ambiguitatea scrierilor lui Marx în ceea ce priveşte problema naţională a lăsat comuniştilor oportunitatea alcăturirii unei game variate de interpretări. Sub Lenin revoluţia a devenit mecanism de eliberare al naţiunilor oprimate iar sub Stalin naţionalismul a devenit o importantă sursă de legitimare a regimurilor comuniste (Romania, Albania, Coreea de Nord etc.).
Note
[1]. John Hoffman, Citizenship Beyond the State, Sage Publications Ltd., London, 2004, p.58
[2]. Michael Lowy, Fatherland or Mother Earth?: Essays on the National Question, Pluto Press, London, 1998, p. 20
[3]. Istorici precum: Horace B. Davis, Michael Lowy, Jacon Talmon, Z.A. Pelczynski sau Georges Haupt, vezi Ephraim Nimni, Marx, Engels and the National Question, în volumul Karl Marx’s Social and Political Thought, Routledge, London,1999, p.167
[4]. Ephraim Nimni, Marxism and Nationalism: Theoretical Origins of a Political Crisis, Pluto Press, London, 1994, p. 17
[5]. Shlomo Avineri, Marxism and Nationalism, Journal of Contemporar History, Vol. 26, No. 3/4, The Impact of Western Nationalisms: Essays Dedicated to Walter Z. Laqueur on the Occasion of His 70th Birthday (Sep., 1991), p.638
[7]. Neil A. Martin, Marxism, Nationalism and Russia, Journal of the History of Ideas, Vol. 29, No. 2 (Apr. - Jun., 1968), pp. 231-252
[9]. Carl Boggs, Jr., Revolutionary Process, Political Strategy, and the Dilemma of Power, Theory and Society, Vol. 4, No. 3 (Autumn, 1977), pp. 359-393
[10]. E.A. Rees, Political Thought from Machiavelli to Stalin: Revolutionary Machiavellism, Palgrave Macmillan, London, 2004, p.94
[11]. Alfred G.Meyer, Leninism. Russian Research Center Studies No. 26, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1957.
[12]. http://www.marxists.org/archive/lenin/works/1913/jun/30.htm
[13]. Shlomo Avineri, op.cit
[14]. Kevin Anderson, Lenin, Hegel the Western Marxism, The University of Illinois Press, Chicago, 1995, p. 138
[15]. Alexandre A. Bennigsen, S. Enders Wimbush, Muslim National Communism in the Soviet Union: A Revolutionary Strategy for the Colonial World, University of Chicago Press, Chicago, 1979, p.44
[16]. Chantal Lemercier-Quelquejay, À propos de Sultan Galiev, Cahiers du monde russe et soviétique, Année 1989, Volume 30, Numéro 3, p. 305 - 307
[17]. Terry Dean Martin, The affirmative action empire: nations and nationalism in the Soviet Union, Cornell University Press, New York, 2001, p. 12
[18]. Philip G. Roeder, Soviet Federalism and Ethnic Mobilization, World Politics, Vol. 43, No. 2 (Jan., 1991), p. 196-232
[19]. Terry Dean Martin, op.cit.,p.125
[20]. Ibidem, p.23
[21]. Yuri Slezkine, The USSR as a Communal Apartment, or How a Socialist State Promoted Ethnic Particularism, Slavic Review, Vol. 53, No.2 (Summer,1994), 414-452
[22] Basil Dmytryshyn, On the Current Situation in the Ukraine by Serhii Mazlakh; Vasyl Shakhrai, Russian Review, Vol. 30, No. 4 (Oct., 1971), p. 413
[23] D. L. Brandenberger şi A. M. Dubrovsky, 'The People Need a Tsar': The Emergence of National Bolshevism as Stalinist Ideology, 1931- 1941, Europe-Asia Studies, Vol. 50, No. 5 (Jul., 1998), pp. 873-892
[24]. Erik van Ree, The political thought of Joseph Stalin; A Study of Twentieth-Century Revolutionary Patriotism, Routledge, London, 2002, pp. 84-94
[25].David Brandenberger, Proletarian Internationalism,"Soviet Patriotism"and the Rise of Russocentric Etatism During the Stalinist 1930s, Left History Press, Vol. 6, No. 2, 1999
[26]. Erik van Ree, op. cit., p. 261
[27]. E.A. Rees, op.cit., p.
[28]. Robert C. Tucker, Stalinism: essays in historical interpretation, Transaction Publisher, New Jersey, 1999, pp. 77-111
Istoriografia contemporană a elaborat nenumărate lucrări menite să analizeze opera politică a lui Marx si constructul ideologic creat de către acesta. S-a insistat mult pe stabilirea influenţei gândirii lui Marx asupra elitei intelectuale comuniste, asupra receptării si reinterpretărilor ce s-au născut din parcurgerea textelor lui Marx, dar s-a analizat arareori (si de cele mai multe ori poate superficial), procesul de punere în practică al utopiei marxiste. Nu este clar nici până in ziua de azi cât de mult au mai păstrat artizanii revolutiilor comuniste din canoanele de căpătâi ale marxismului, unde, când şi de ce Marx a trebuit completat ori reinterpretat, care erau elementele care făceau marxismul neatractiv maselor şi cum a devenit în cele din urmă acest curent modelator ale societăţilor la scară globală? Toate aceste întrebări ne pun în situaţia de a reanaliza originile şi natura deviaţiilor ideologiei marxiste care de-a lungul istoriei au cunoscut asumări dintre cele mai diverse. Opera lui Marx a născut miscări politice unitare în aparenţă (se revendicau marxiste), dar total diferite ca esenţă. Astfel, analizând natura regimurilor comuniste, distincţia dintre marxismul teoretic şi marxismul practic ni se relevă a fi una tot mai clară. Specificitatea locurilor în care ideile marxismului au ajuns să fie implementate vieţii politice şi sociale au modelat natura idelogică a acestui curent şi l-au segmentat în mai multe scoli de gândire.
În problematica relaţiei comunism-naţionalism este, în primul rând, necesar să recurgem la o abordare mai atentă a textelor lui Marx. Deşi în anul 1845 Karl Marx se referea la problema naţionalităţii în termenii următori: "Naţionalitatea lucrătorului nu este nici franceză, nici engleză, nici germană, ea este forţa de muncă, sclavia liberă. Guvernul său nu este nici francez, nici englez, nici german, el este capitalul". Viziunea sa devine mai nunaţată atunci când face distincţia între o luptă a proletariatului care este naţională “în formă” (ea fiind inevitabilă) şi o luptă ce este naţională “în substanţă” (care trebuie depăşită).[1] Am putea astfel deduce că Marx şi Engels nu urmăreau neapărat o disoluţie a naţiunilor ci una a naţionalismului. Atunci când Marx şi Engels sperau că societatea comunistă va anula antagonismele şi delimitările naţionale se prea poate ca ei să nu se fi referit la abolirea comunităţilor etnice şi lingvistice ci doar la acele aspecte care creau stări conflictuale între naţiuni.[2]
Chiar dacă un grup important de istorici susţine ideea că apropierea lui Marx şi Engels faţă de problema naţională este una de natură circumstanţială, dictată de evenimente istorice specifice, Ephraim Nimni este de părere că cei doi aveau o viziune clară asupra fenomenului, chiar dacă nu există nici un material scris în acest sens.[3] Nimni evidenţiază faptul că viziunea materialist reducţionistă a lui Marx oferea baza schematică unei teorii asupra problemei naţionale. Această schemă se baza pe două elemente fundamentale, modelul de dezvoltare “stat-limbă-naţiune” şi apoi asumarea destinului istoric al unei naţiuni (Marx făcea distincţie între naţiunile istorice şi cele non-istorice cărora le refuza dreptul la autodeterminare).[4]
Astfel, am putea spune că pentru Marx statul-naţiune era un pas istoric necesar, semn al modernizării şi mautirizării unei societăţi care începea să-şi asume un rol istoric angajându-se astfel într-un proces de devenire ce avea să se încheie cu victoria comunismului ca rezultat final al progresului omenirii. Aşadar naţiunea şi identitatea naţională erau fireşti ca manifestări istorice însă trebuiau depăşite în momentul formării şi maturizării proletariatului care urma să înfăptuiască prin revoluţie trecerea spre o societate globală fără clase şi fără distincţii naţionale ori etnice.
Prin lipsa unei abordări sistematice asupra naţionalismul Marx şi Engels lasă moştenire miscării socialiste o adevărată “gaură neagră”[5]. Problema naţională nu este abordată direct în niciuna dintre lucrările celor doi părinţi ai socialismului. Viziunea acestora asupra fenmenului poate fi reconstruită doar pe baza unor fragmente de text ori a unor articole publicate în presa vremii. Acest fapt lăsă la nivel de ipoteză o mare parte a abordărilor istoriografice şi ne face aproape imposibilă conturarea clară a directiei marxiste în problema naţională.[6]
O analiză puţin mai minuţioasă a textelor de presă ale lui Marx şi Egels complică lucrurile şi mai mult. În ciuda principiilor internaţionaliste ale marxismului, atât Marx cât mai ales Engels păstrau tente ale şovinismului german atunci când susţineau unificarea Germaniei în dauna mişcării de auto-determinare a danezilor din Schleswig. Marx declarase că muncitorul nu are naţionalitate însă în timpul războiului franco-prusac Engels chema la luptă muncitorul german. Ei condamnau tentativele Rusiei de a-i rusifica pe polonezi, acuzau brutalitatea colonialismului britanic din China şi India dar în acelaşi timp considerau că S.U.A ar trebui sa cucerască Mexicul şi susţineau intervenţia Franţei în Algeria.[7]
Aceste aspecte ale operei marxiste, relativa lor ambiguitate în problematica naţionalismului, au creat premisele unei evoluţii ideologice ce se va concretiza într-un cameleonism politic rar întâlnit in istoria modernă a lumii. În scrierile lui Marx se puteau găsi justificări pentru o paletă largă de politici, valoarea lor pluri-semantică lăsând libertatea alcătuirii unei metodologii variate de obţinere a puterii. Probabil că nici un alt curent politic nu a reuşit să subsumeze atât de multe fenomene sociale, politice şi culturle luptei sale ideologice.
Prin Lenin marxismul a cunoscut primele sale aplicări practice însă într-o manieră care în multe privinţe se îndepărtează profund de bazele propuse de către Marx îmsuşi. Deşi în lucrarea “Ce e de facut?” Lenin vorbeşte despre Marx şi Engels la timpul prezent, ca şi cum ar fi contemporan cu ei, interpretările sale politice atât teoretice cât mai ales practice se îndepărtează vizibil de scrierile lor. Rusia ţaristă nu avea nimic în comun cu spaţiul în care Marx credea că se va produce revoluţia proletariatului[8]. Teoria marxistă era gândită pentru Europa occidentală şi nu pentru cea de est, iar Rusia lui Lenin urma astfel să ardă etapele spre comunism, ieşind din schema propusă de către Marx. Urmând ideile lui Kautsky, Lenin era de părere că marxismul era mai degrabă un produs intelectual decât o tradiţie a clase muncitoare şi că de aceea el trebuia sa fie adus proletariatului din afara luptei de clasă prin intermediul “elementului extern”, adică avangarda revoluţionară, partidul. Statul în sine, prin intervenţia partidului urmând să devină principala armă a luptei de clasă. Precum în “Principele” lui Machiavelli, partidul stat se constituie ca unică sursă a reânnoirii politice, întruchipare a unei noi “voinţe colective”.[9]
În cartea “Gândire politică de la Machiavelli la Stalin” E.A Rees analizează influenţele ideologice de bază ale lui Lenin şi ale partidului bolşevic evidenţiind şase curente realiste de gândire revoluţionară: Jacobinismul, Blanchismul, gândirea politică germană (în special Hegel, Fichte sau Clausewitz), tradiţia revoluţionară rusească asociată cu nume precum Necheav, Tkachev ori Bakunin, Marx, Nietzche şi realpolitik-ul lui Bismarck. Toate aceste curente de gândire putând fi asociate gândirii politice a lui Machiavelli. E. A Rees consideră că Lenin şi bolşevicii întruchipau tradiţia machiaveliană în cel mai intransigent mod.[10]
Unii istorici consideră că ne este aproape imposibil să îl definim pe Lenin si asta deoarece personalitatea sa politică îmbracă forme mult prea variate. Lenin ne apare reliefat în lucrările istoriografice sub o multitudine de atitudini ce ni-l relevă la început deschis şi optimist făcându-se apoi trecerea spre un Lenin pesimist şi închis. Ne descriu un Lenin ce aparent credea în democraţie şi apoi unul ce insista pentru o puternică centralizare, un Lenin internationalist şi apoi unul patriot[11]. Probabil că fară aceste schimbări extreme ale cromaticii discursului, Lenin nu ar fi reuşit să clădească un sistem bolşevic puternic şi durabil, astfel politici precum “Korenisatsiia” ori NEP-ul nu mai par inexplicabile ci doar etape spre solidificarea unui stat hiper-centralizat agent al terorii şi uniformizarii.
În tot acest proces de acaparare a puterii era inevitabilă abordarea unui subiect precum naţionalismul şi problema nationalităţilor din Imperiul Ţarist. Într-un articol din anul 1913, intitulat “Teze despre chestiunea naţională” Lenin nota “Social-democraţii Rusiei insistă asupra dreptului pe care il au toate naţionalităţile în a-şi forma state separate sau în a-şi alege liber statul din care doresc să facă parte”[12]. Pentru Lenin abordarea problemei naţionale ţinea de distincţia dintre naţiuni oprimate şi naţiuni asupritoare. Mergând aici pe linia gândirii lui Marx, el credea că singurul mod prin care muncitorii pot fi îndepărtaţi de naţionalismul sovin era prin identificarea acestora cu lupta natiunilor oprimate.
Lenin consideră că naţionalismul nu apare doar odată cu dezvoltarea capitalismului şi că în era imperialismului el se intensifică sub dimensiunea universală a acestuia. În acest proces naţionalismul se transformă dialectic într-o forţă anti-capitalistă, iar în colonii el devine un răspuns puternic la adresa exploatării conduse de către puterile capitaliste europene. Pe de altă parte, în cadrul societăţilor imperialiste se dezvoltă un naţionalism şovin ca răspuns la aceste mişcări de eliberare naţională.[13]
Pe baza acestor idei, Lenin concepe o viziune asupra problemei naţionale care să se plieze pe specificul fostului Imperiu Ţarist şi care să îi ofere sprijinul diferitelor comunităţi etnice non-ruse nemulţumite de statutul lor social-politic din timpul Ţarului. Politica naţionalităţilor gândită de către Lenin poate fi asemănată austro-marxismului care a încercat să dea partidului o structură federativă în care pluralismul cultural reprezenta piatra de temelie a organizării politice. Carriere d'Encausse nota că în anul 1912 Lenin reflectase îndelung asupra scrierilor Austro-Marxistilor şi citise numeroase lucrări deapre problema minorităţilor etnice din Rusia ţaristă, în special cele legate de comunitatea evreiescă şi cea ucraineană[14]. Având în vedere aceste abordări, la începutul războilui civil, Lenin a reusşit să se erijeze în aparător al minorităţilor non-ruse ale Imperiului pe care le-a înglobat luptei sale politice.
În aceeasi perioadă in zona Caucazului si a Asiei Centrale, Mir-Said Sultan Galiev pune bazele unei ideologii care sintetiza idei aparent cotradictorii precum nationalismul, comunismul, anarhismul, precum si concepte religioase din Islam. Guliaev dorea să creeze un marxism cu fata islamica, un marxism care să se apropie de populatiile din Rusia a căror traditie era ancorată in Islam si care intelegeau prea putin conceptele marxismului[15]. Galiev era de părere că unitatea şi coeziunea lumii musulmane ar trebui păstrată cu orice preţ, considerând că în zonele preponderent musulmane ar trebui să se insiste pe problema eliberării naţionale de sub colonialism şi mai puţin pe aspectele ce ţineau de revoluţia socială. Aceste abordări ieşite din politica oficială bolşevică l-au transformat într-o persoană incomodă regimului fapt ce a condus către arestarea sa în anul 1923[16].
Apariţia acestui curent ideologic înfăţişa diversitatea spatiului rusesc in care o implementare idelogica monolitica a comunismului era cvasi imposibila. Lenin a inteles aceasta realitate si de aceea a tolerat curente de opinie calculand că doar aşa isi va putea spori influenta in spaţii greu de convertit ideologic.
În anul 1920 sovieticii adopată oficial noua directie in politica internă implementată prin aşa numita 'korenizatsiia', adică “indigenizarea“. Se dorea astfel armonizarea relatiile dintre stat si etnicii non ruşi urmărindu-se atragerea acestora în aparatul politic şi birocratic al statului în ideea că se va reuşi astfel o integrare a lor în noul sistem de valori propus de bolşevism[17]. Practic, sovieticii încercau sporirea autorităţii statului in cadrul diferitelor comunitati etnice până acum greu de controlat. Politica bolşevicilor reuşea foarte abil să impună un adevărat monopol asupra mijloacelor de mobilizare socială. Prin “korenizatsiia” Moscova îşi crea cadrele ce vor reprezenta singura elită locală acceptată ceea ce însemna că toate mijloacele de comunicare, presă, radio erau sub controlul lor exclusiv, fapt ce simplifica până la urmă procesul de ideologizare al acestor zone. Aceste elite erau încurajate să urmeze strategia regimului prin recompense materiale şi statut social fapt ce îi făcea dependenţi de sistem şi sensibili la orice iniţiativă de emergenţă a unor instituţii or modele alternative. Sub faţada unei presupuse federalizari, Moscova construia abil drumul spre centralizare şi uniformizare[18].
Chiar dacă metodelele de implementare ale acestei politici de “acţiune afirmativă” erau neuniforme, scopul rămânea acelaşi. Diferentele socio-culturale materializate in decalajul dintre vest si est au determina Moscova să gândească o strategie specială pentru estul îndepărtat. În această zonă procesul formării unor elite locale avea să fie cum mult îngreunat datorită slabei alfabetizări şi a lipsei unei conştiinţe naţionale.[19]
Un loc special în problematica naţionalităţilor îl ocupau ucrainienii care în anul 1926 compuneau 21,3 % din totalul populaţiei sovietice. Pe lângă acest aspect, comunitatea ucraineană avea elite puternice şi o conştiinţă naţională bine conturată. În aceste condiţii politicile bolsevicilor rusi trebuiau cu atenţie concepute, astfel corespondentul korenisatiei va deveni in Ucraina “ucrainisatsia”. În aceste condiţii anii 20 vor cunoaşte o renaştere culturală a limbii şi literaturii ucrainiene fenomen ce va conduce spre conturarea unui comunism ucrainean cu puternice componente naţionale. Politica oficială a bolşevicilor era să încurajeze înrolarea etnicilor non-ruşi în cadrul partidului iar acest fapt putea fi pus în practică doar cu preţul acordării unor drepturi de autodeterminare acestor comunităţi în cadrul Uniunii Sovietice. Dacă în anul 1922 71% din membrii partidului erau ruşi, treptat, prin politica de indigenizare raportul a început să se schimbe[20].
Stalin, în calitatea sa de comisar pentru problemele naţionalităţilor declara în martie 1921 “Este clar că naţiunea ucraineană există şi că dezvoltarea sa culturală reprezintă o obligaţie a comuniştilor. Este imposibil să te opui istoriei. Esre clar că dacă în anumite oraşe ale Ucrainei elementul rusesc încă predomină, cu trecerea timpului aceste oraşe vor fi inevitabil ucrainizate.”[21] Azi, aceste rânduri par de domeniul fantasticului însă în anul 1922 comuniştii ruşi erau conştienţi de slabiciunea partidului şi de nevoia de a-i întări poziţia chiar şi cu preţul unor compromisuri destul de substanţiale. Se punea în practică o politică gândită în mare parte de către Lenin care va continua şi după moartea acestuia până în momentul câştigării puterii de către Stalin care va modifica dramatic politica generală a partidului.
Tot acest proces de liberalizare instituţionalizată prin “korenisatia” avea totuşi limite pe care Moscova nu avea de gând să le depăşească. Autodeterminarea non rusilor era tolerată doar sub o strictă supraveghere a centrului. Astfel, un personaj precum Vasyl Shakhrai, lider al bolşevicilor din Poltava, devenea un actor politic destul de periculos. Shakhrai dorea un stat Ucrainean independent de Moscova şi nu doar un statut de autonomie sub sovietici. În cartea „Despre situaţia actuală din Ucraina” Shakhrai critică duplicitatea lui Lenin în problematica naţionalităţilor, argumentând că discursul Moscovei, promotor al anti-imperialismului şi al auto-determinării naţionale, ascundea de fapt o politică ce urmărea păstrarea integrităţii teritoriale a fostului Imperiu Ţarist şi statutul proeminent al Rusiei. Pentru acţiunile sale Shakhrai a fost exclus din partid iar în toamna anului 1919 a fost executat[22].
La sfârşitul anilor 20, Stalin reuşeşte să acapareze puterea eliminându-şi rând pe rând adeversarii politici. Acest fapt va conduce către o refigurare a politicilor atât economice cât şi social-culturale. Sub amprenta gravă a viziunii lui Stalin, statul Sovietic îşi va exprima tot mai pregnant caracterul despotic, intruziv, anihilator al multiculturalităţii şi diversităţii. Aparenta discriminare pozitivă a anilor 1923-1929 este treptat înlocuită cu o ideologizare politică cu caracter rusocentrist. Cultura şi figurile eroice ale trecutului rusesc vor fi reabilitate şi remodelate în asemenea manieră încât să se potrivească canoanelor de gândire staliniste. Cercetarea şi scrierea istoriei poporului rus avea să urmeze o serie de scheme prestabilite de interpretare (ideologizată) pe care nu va avea voie să le eludeze.[23]
Având la bază conceptul de “Socialism într-o singură ţară”, Stalin a regândit dimensiunile revoluţiei bolşevice limitând-o la spaţiul Sovietic. Abandonarea caracterului internaţionalist revoluţionar al marxismului avea la bază nu neapărat o mutaţie cu caracter doctrinar cât o conştientizare a limitelor în care puterea putea fi fortificată şi menţinută [24]. Valorizarea şi instrumentalizarea patriotismului/naţionalismului (rus) au permis puterii staliniste să-şi fortifice legitimitatea şi încrederea în rândul populaţiei ruseşti majoritare. Propaganda politică ante-stalinistă se dovedise a fi într-o multitudine de cazuri ineficientă. Linia ideologică a marxismului -în special particularităţile sale materialiste dar şi caracterul său internaţionalist- era neatractivă pentru marile mase. În aceste condiţii, se impunea alcătuirea unui nou discurs cu mare impact mobilizator. Astfel discursul naţionalist, populist era cea mai viabilă alternativă.[25]
Căutând să definim stalinismul, am putea puncta câ el poate fi mai bine înţeles precum un amalgam între teoriile centrale ale marxismului -în special economia planificată şi statul foarte puternic, menit să elimine proprietatea privată şi burghezia- şi patriotismul, pentru prima dată ataşat unui progrm revoluţionar în timpul revoluţiei franceze de către jacobini. Asemeni jacobinilor, Stalin dorea să realizeze o ptuernică centralizare a statului şi o uniformizare lingvistică şi culturală a zonelor controlate.[26] Diversitatea lingvistică a Franţei de sfârşit de secol XIX era pentru jacobinii un pericol la fel de mare precum era pentru Stalin diversitatea spaţiului sovietic de sec. XX. Multiculturalitatea era socotită un obstacol în calea funcţionării statului, slăbindu-i capacitatea de mobilizare socială.
Caracteristicile ideologice ale stalinismului, mai pot fi puse în legătură cu ideile naţional bolşevicilor germani ai anilor 20. Continuatori ai orperelor lui Lassalle, aceştia au construit un nou tip de comunism care revaloriza patriotismul şi evidenţia rolul statului în procesul de dizolvare a claselor sociale. Statul pentru Stalin avea un rol esenţial modelator cu statut de exclusivitate în procesul modificărilor social-culturale [27], socotind că revoluţia trebuie înfăptuită de sus (continuând linia de gândire a lui Lenin pentru care revoluţia putea fi înfăptuită doar din iniţiativa avangardei) prin voinţa statului, cu ajutorului şi sprijinul lui. Procesul de colectivizare ori de industrializare forţată erau efecte ale acestei revoluţii de sus si a voinţei modernizatoare a statului care era angajat într-un proces de creare a unei societăţi noi.[28]
Această societate nouă imaginată de Stalin avea să fie construită pe un fundament rusesc, punând accentul pe natura superioară a culturii ruseşti şi pe rolul ei în dezvoltarea culturii umane. Figurile istoriei ruseşti erau selectiv readuse la lumină cu intenţia de a crea un trecut mitic din care stalinismul să se poată legitima şi afirma ca un continuator al tradiţiei ruseşti. Stalinismul nu era altceva decât încununarea acestor eforturi istorice ale poporului rus şi reprezenta cel mai bun model social posibil. Deşi doar un produs propagandistic această iluzie a reuşit să înşele generaţii întregi obişnuite cu jumătăţi de adevăruri şi realităţi virtuale comode sistemului.
Prin institutionalizarea terorii ca instrument de presiune politică, Stalin devenea continuator al moştenirii politice leniniste. Politica gândită de către Stalin nu ar fi putut fi pusă în practic decât în contextul creat de către Lenin. Politica leninistă a anilor 20 crease falsa impresie a federalizării creând practic un adevărat monopol al mijloacelor de mobilizare socială. Rând pe rând societăţile non ruse vor fi integrate sistemului sovietic care sub Stalin va deveni agent al rusificării.
În tot acest proces problema naţională a fost cu abilitate exploatată. Şi Lenin, dar mai ales Stalin au ştiut ce formă să dea naţionalismului în aşa fel încât să ajute procesului de fortificare şi centralizare a statului sovietic. Ambiguitatea scrierilor lui Marx în ceea ce priveşte problema naţională a lăsat comuniştilor oportunitatea alcăturirii unei game variate de interpretări. Sub Lenin revoluţia a devenit mecanism de eliberare al naţiunilor oprimate iar sub Stalin naţionalismul a devenit o importantă sursă de legitimare a regimurilor comuniste (Romania, Albania, Coreea de Nord etc.).
Note
[1]. John Hoffman, Citizenship Beyond the State, Sage Publications Ltd., London, 2004, p.58
[2]. Michael Lowy, Fatherland or Mother Earth?: Essays on the National Question, Pluto Press, London, 1998, p. 20
[3]. Istorici precum: Horace B. Davis, Michael Lowy, Jacon Talmon, Z.A. Pelczynski sau Georges Haupt, vezi Ephraim Nimni, Marx, Engels and the National Question, în volumul Karl Marx’s Social and Political Thought, Routledge, London,1999, p.167
[4]. Ephraim Nimni, Marxism and Nationalism: Theoretical Origins of a Political Crisis, Pluto Press, London, 1994, p. 17
[5]. Shlomo Avineri, Marxism and Nationalism, Journal of Contemporar History, Vol. 26, No. 3/4, The Impact of Western Nationalisms: Essays Dedicated to Walter Z. Laqueur on the Occasion of His 70th Birthday (Sep., 1991), p.638
[7]. Neil A. Martin, Marxism, Nationalism and Russia, Journal of the History of Ideas, Vol. 29, No. 2 (Apr. - Jun., 1968), pp. 231-252
[9]. Carl Boggs, Jr., Revolutionary Process, Political Strategy, and the Dilemma of Power, Theory and Society, Vol. 4, No. 3 (Autumn, 1977), pp. 359-393
[10]. E.A. Rees, Political Thought from Machiavelli to Stalin: Revolutionary Machiavellism, Palgrave Macmillan, London, 2004, p.94
[11]. Alfred G.Meyer, Leninism. Russian Research Center Studies No. 26, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1957.
[12]. http://www.marxists.org/archive/lenin/works/1913/jun/30.htm
[13]. Shlomo Avineri, op.cit
[14]. Kevin Anderson, Lenin, Hegel the Western Marxism, The University of Illinois Press, Chicago, 1995, p. 138
[15]. Alexandre A. Bennigsen, S. Enders Wimbush, Muslim National Communism in the Soviet Union: A Revolutionary Strategy for the Colonial World, University of Chicago Press, Chicago, 1979, p.44
[16]. Chantal Lemercier-Quelquejay, À propos de Sultan Galiev, Cahiers du monde russe et soviétique, Année 1989, Volume 30, Numéro 3, p. 305 - 307
[17]. Terry Dean Martin, The affirmative action empire: nations and nationalism in the Soviet Union, Cornell University Press, New York, 2001, p. 12
[18]. Philip G. Roeder, Soviet Federalism and Ethnic Mobilization, World Politics, Vol. 43, No. 2 (Jan., 1991), p. 196-232
[19]. Terry Dean Martin, op.cit.,p.125
[20]. Ibidem, p.23
[21]. Yuri Slezkine, The USSR as a Communal Apartment, or How a Socialist State Promoted Ethnic Particularism, Slavic Review, Vol. 53, No.2 (Summer,1994), 414-452
[22] Basil Dmytryshyn, On the Current Situation in the Ukraine by Serhii Mazlakh; Vasyl Shakhrai, Russian Review, Vol. 30, No. 4 (Oct., 1971), p. 413
[23] D. L. Brandenberger şi A. M. Dubrovsky, 'The People Need a Tsar': The Emergence of National Bolshevism as Stalinist Ideology, 1931- 1941, Europe-Asia Studies, Vol. 50, No. 5 (Jul., 1998), pp. 873-892
[24]. Erik van Ree, The political thought of Joseph Stalin; A Study of Twentieth-Century Revolutionary Patriotism, Routledge, London, 2002, pp. 84-94
[25].David Brandenberger, Proletarian Internationalism,"Soviet Patriotism"and the Rise of Russocentric Etatism During the Stalinist 1930s, Left History Press, Vol. 6, No. 2, 1999
[26]. Erik van Ree, op. cit., p. 261
[27]. E.A. Rees, op.cit., p.
[28]. Robert C. Tucker, Stalinism: essays in historical interpretation, Transaction Publisher, New Jersey, 1999, pp. 77-111
5 comentarii:
Foarte dens articolul. Totusi, se observa tonul fortat al autorului de a parea obiectiv. De multe ori, ma tem, in spatele unei astfel de neutralitati se ascunde un extremism de dreapta. Nu puteti nega ca partile bune ale comunismului eclipseaza celelalte incidente defavorabile. In orice epoca, dar mai ales acum cand societatea se polarizeaza in doua mari clase globale, va fi nevoie de un mesaj ce militeaza pentru o revolutie profunda, una care sa aduca o echitate reala.
Viva la Revolucion!
"La Resistance" cred ca o perioada pe la Sighet, Gherla, Aiud, Balta Brailei, Canal etc. ti-ar fi schimbat mult modul de a privi lucrurile. Poate ma inesl, te refereai la alte regimuri, de genul Pol Pot, Mao, Stalin; niste oameni extraordinari, umanisti desavarsiti. Te rog daca esti asa de fascinat de comunism de ce nu te duci in Korea de Nord, Venezuela, Cuba sa vezi cu ochii tai ce inseamna idiotenile pe care le prmovezi. Hesta la sictir siempre!
Resistance, unu la mana, in discursul stangii eu nu observ nici un efort de obiectivitate. Doar incapacitatea de a ingloba idei prea profunde, pe care le micsoreaza, dupa care ii este foarte usor sa vorbeasca despre ele cu un dispret mieros de psiholog. Foarte probabil, ceea ce numesti extremism de dreapta este chiar dreapta autentica, cea care vorbeste despre necesitatea unei tendinte catre Divin (ca aspiratie purificatoare fundamentala) a societatii, despre normalitatea inegalitatilor in drepturi ca reflectie reala a inegalitatilor dintre oameni, sau care spune un ''nu'' hotarat metisarilor in masa intre cei cu predispozitii biologice foarte diferite.
Insa, daca prin extremism de dreapta te referi la fascism, nazism, etc., atunci rogu-te mai citeste pe aici nitel, caci nu ti-ai gasit subiectul criticilor. Vrei cumva sa-ti fac o expunere a originilor stangiste ale fascismului, respectiv national-socialismului, mai astepti pana apare un articol despre aceasta tema aci, sau le cunosti chiar tu insuti, dar le numesti ''deviatii'' ori poate ''metisari'' ? Atunci, cred ca incepi sa sesizezi sensul adanc al eseului de mai sus: stanga nu poate exista fara a imprumuta elemente de la dreapta (si a le caricaturiza in diverse proportii).
Polarizarea despre care vorbesti este una tipic-reductionista. Lumea nu se imparte in 2 clase, cum nu se imparte in 4 rase sau in 5 religii. Dupa cum ultima impartire pomenita vine din exces de zel, iar penultima vine din mandrie, prima, cea sugerata de tine, provine din invidie. Nu sunt nicicum sustinatorul bancherilor, daramite al plutocratilor. Dar refuz sa vad inamicul principal in ei, cand el este inca in mine. Uita-te la toti marxistii, Resistance (inclusiv la Marx ) si observa. Invidia sta chiar la baza stangii, cand vrea o nivelare posesiunilor (nu doreste ca altii sa aiba vreun pic mai mult) si cand se manifesta politic (acumuleaza bogatii fabuloase, pe care le ingramadeste fara stil artistic). Nu poti scapa de invidie cat timp esti ancorat intr-un materialism, fie el si dialectic.
Sunt foarte curios, cum interpretezi ''echitate''? Ca ''egalitate'' sau ca ''dreptate''?
p.s.: Care e totusi cea mai pura stanga aplicata politic? A lui Lenin care a trecut peste ce a zis Marx ca revolutia comunista se preteaza statelor care au trecut printr-o faza similara cu a Occidentului (deci sistemul statal occidental este cel mai aproape de marxism!) si a incercat sa aplice ceea ce s-a numit marxism-leninism la un stat cu o cu totul alta orientare? Lenin acela care a pus mana pe definitiv pe conducere persecutand stanga moderata ce l-a ajutat sa ajunga la putere si a masacrat si pe taranii revoltati ca pamanturile luate de la defunctul sistem le-au fost date pentru scurt timp , iar apoi luate din nou pentru a fi ''colectivizate'' + pe cazacii obisnuiti cu libertatea autentica, libertate ce le fusese ingaduita chiar de raposatul sistem (autoritar, totusi fara pretentii totalitare)?
@La Resistance:
"De multe ori, ma tem, in spatele unei astfel de neutralitati se ascunde un extremism de dreapta."
Mda, reductio ad Hitlerum, foarte inteligent. Ma mira totusi aceasta teama nefondata, aveam impresia ca cei de stanga nu au fobii, ca sunt mai 'rationali'.
"Nu puteti nega ca partile bune ale comunismului eclipseaza celelalte incidente defavorabile."
Ba dimpotriva mon cher, eu zic ca putem. Sau ai impresia ca un loc de munca pe care ti-l baga statul pe gat plus o casa in care electricitatea si caldura tind sa se opreasca periodic scuza crimele unui regim? Si te rog, nu folosi eterna scuza "acela nu a fost comunism, a fost altceva", nu e un argument valabil. ;)
"In orice epoca, dar mai ales acum cand societatea se polarizeaza in doua mari clase globale, va fi nevoie de un mesaj ce militeaza pentru o revolutie profunda, una care sa aduca o echitate reala."
1 - Dupa cum spunea si Al-Baidaq, lumea nu se polarizeaza in doua mari clase. Din start un punct in minus.
2 - Te asigur ca mesajul care va milita pentru o revolutie profunda sigur nu va veni din partea stangii care militeaza pentru o revolutie de suprafata, i.e. materialista.
3 - Echitate reala? Vorba ochiului cu picioare din reclama coca-cola: "Cand o ploua cu covrigi".
"Viva la Revolucion!"
Gesundheit. :)
E un articol corect, care va fi fara indoiala folositor celor ce doresc sa aprofundeze problema. Eu, cel putin, am regasit aici cateva informatii interesante privind textele marxiste, care pot deschde apetitul oricui pentru studierea si interpretarea lor.
OK, felicitari Ioane:)
Trimiteţi un comentariu