de Horia Ciurtin
Premisa multiculturală a (re)construcţiei sociale
Odată cu revoluţia globală ai cărei martori suntem de câteva decenii se pare că lumea a devenit din ce în ce mai mică, a devenit o scenă în care civilizaţiile se întâlnesc, se ciocnesc, se dizolvă şi se scot reciproc la mezat precum într-un ciudat bazar rorty-an al produselor culturale [1]. Datorită acestui status quo confuz se naşte marea întrebare a ştiinţelor sociale contemporane: cum ar trebui să interacţioneze aceste entităţi şi grupuri identitare într-o lume presupus „deschisă”?
Cel mai vehiculat răspuns la această interogaţie poate fi regăsit în recursul omniprezent la proiectul multicultural. Fără a fi, de fapt, precis definit şi reliefat la nivel conceptual el este propus ca un remediu universal pentru toate disfuncţionalităţile societăţii postmoderne. Pornind de la premisa legitimă că între diferite comunităţi există diferenţe ce trebuie păstrate, ideologia multiculturală de dovedeşte deseori deficitară în a propune o metodă realistă şi viabilă de conservare a acestora.
Mai mult decât un simplu program guvernamental ce se doreşte a fi implementat, multiculturalismul se prezintă ca un amplu proiect doctrinar, ca o soluţie facilă pentru re-construcţia socială a Occidentului după fatidicul an 1968. Totodată, acest demers apare ca un parţial răspuns la disoluţia conceptului de stat-naţiune, având în vedere modul în care ţările vestice au început să se raporteze la fenomenul imigraţionist [2].
Astfel, gestionarea raportului de alteritate prin instrumentele multiculturale pare a fi o soluţie atât pentru recrudescenţa identitarismelor etnice din cadrul societăţilor euroamericane, cât şi pentru noile comunităţi de imigranţi ce au luat naştere în cadrul lor. Totuşi, pentru a verifica în mod obiectiv, dincolo de oficializata imagine utopică, funcţionalitatea unui astfel de model (sau modele, luând în seamă faptul că unii autori susţin că nu avem o singură viziune multiculturală, ci mai multe [3]) organizatoric, se impune în continuare reliefarea câtorva concepte-cheie precum identitate, multi- şi mono-culturalism, asimilare, discriminare pozitivă, universalism occidental - demers explicativ pe care ni-l vom asuma în continuare.
Identitatea Celuilalt: de la multiculturalitate la multiculturalism
În cea mai mare parte a istoriei sale, Europa a arborat o atitudine aproape maniacală vis-a-vis de celelalte culturi. Exceptând intermezzo-ul cuprins între campania victorioasă a lui Alexandru Macedon şi căderea Imperiului Roman, civilizaţia europeană a manifestat o respingere fermă, dar (de cele mai multe ori) necesară faţă de entităţile macro-sociale ce o înconjurau. Cu toate acestea, nici o comunitate nu şi-a putut păstra o himerică “puritate” etnică ori culturală şi nici nu a reuşit să îşi menţină pe termen lung “impermeabilitatea” la influenţe externe.
Astfel, într-un fel sau altul, străinul – acel mare Celălalt – a fost mereu prezent în cadrul societăţilor europene, chiar dacă în proporţii mai mici (şi mai rezonabile) decât în epoca actuală. Cum a putut acest element de extraneitate să supravieţuiască, să se manifeste şi să reziste cultural într-o comunitate relativ omogenă? Unde a mai rămas loc pentru o identitate a Celuilalt?
Pentru a răspunde la aceste întrebări este necesar să ne raportăm, în primul rând, la fundamentele conceptului de “identitate” văzută în valenţa ei de apartenenţă la un grup, la o comunitate distinctă, precum şi prin opoziţie faţă de ideea unui universalism atotinclusiv. Astfel, unii gânditori actuali susţin că “[o]mul este înrădăcinat în mod natural în cultura sa. El este o fiinţă singulară, situându-se mereu la interferenţa dintre universal (specia) şi particular (cultura, epoca)” [4].
Din acest punct de vedere, singularitatea apartenenţei şi unicitatea punctului de intersecţie între universal şi particular sunt generatoare ale identităţii. Clarificarea acestui concept este atât de important întrucât doar în prisma sa alteritatea este dotată cu sens. În afara unei identiăţi asumate, Celălalt nu există, căci el va fi un etern Acelaşi nediferenţiat, un atom lipsit de formă într-o masă a similarilor. Astfel, de cele mai multe ori, anihilarea elementului de extraneitate apare doar atunci când însuşi elementul identitar autohton se găseşte într-o situaţie precară, când comunitatea este nesigură de moştenirea sa. Reacţia violentă la imaginea Celuilalt este, aşadar, o simplă materializare a fricii de autofagie culturală şi a uzurpării ei ulterioare de către noul-venit.
În societatea tradiţională, rareori se întâlneşte o teamă ontologică a unei societăţi vis-a-vis de extraneu, permiţându-i-se acestuia chiar şi într-o stare de “separaţie” să supravieţuiască etno-cultural, să menţină diferenţele care generează alteritatea. Cu titlu exemplificativ pot fi citate cazuri precum coexistenţa medievală paşnică (până la un punct) a diferitelor etnii ce formau Imperiul Romano-German, libertatea de a-şi practica tradiţiile oferită supuşilor (greci şi non-greci) Imperiului Bizantin, toleranţa republicii veneţiene faţă de evreii ashkenazi (care în ciuda taxelor şi limitelor impuse aveau dreptul de a-şi practica religia şi protecţie asigurată în caz de război), existenţa liberă a tătarilor şi turcilor în estul Europei chiar şi după prăbuşirea puterii lor militare, diversitatea etno-culturală din diversele regiuni ale Franţei, Marii Britanii sau Ţărilor de Jos etc.
Această stare de relativă acceptare a diferenţei ce îl constituie pe Celălalt, chiar dacă acestuia îi erau impuse numeroase condiţii suplimentare pentru a avea drepturi similare autohtonilor, poate fi intitulată multiculturalitate. Ca stare de fapt, ea denumeşte o existenţă plurală, o societate în care mai multe comunităţi culturale co-există angajate în interacţiuni limitate, însă paşnice şi care nu tind a conduce nici spre anihilarea reciprocă totală, nici spre asimilarea forţată.
Totodată, starea socială clasică este mult diferită de un melting-pot universalist (în ciuda celor susţinute de unii autori [5]) în care culturile se amalgamează uniform, având în vedere că “statul” tradiţional (dacă ne e permis să îl numim astfel) reflectă o multiplicitate organică unde părţile se regăsesc în unitate, dar nu se topesc în uniformitate. Astfel, în acest model organizatoric, identitatea Celuilalt este recunoscută ca status quo, ca un dat al istoriei fără a fi nici minimalizată forţat, nici exacerbată artificial.
Marea schimbare de perspectivă intervine odată cu zorii iluminişti ai modernităţii, moment în care mecanismul contractualist al cetăţeniei creează indivizi legaţi juridic, într-o mare “naţiune”, rupând astfel rădăcinile organice, distrugând comunităţile culturale în favoarea unei colectivităţi de cetăţeni egali şi nediferenţiaţi. Orice grupare intrinsec diferită devine astfel obligat să se integreze, de acum încolo, în masa uniformă, juridizată a unui anost “contract social”, a unei societăţi monoculturale, sfârşind în ceea ce Carl Schmitt numea “neutralitatea morţii culturale [die Neutralität des kulturellen Todes]” [6]. Asimilarea forţată pe care o astfel de viziune o presupune în mod obligatoriu devine regula în materie de interacţiune macro-socială, însă această chestiune va fi tratată mai nuanţat în următoarea secţiune a eseului.
La polul celălalt, al exacerbării diferenţei (fie ea chiar şi artificială) apare odată cu sfârşitul anilor ’60 atitudinea multiculturalismului, idee ce se transformă treptat în ideologie, în proiect politic de construcţie socială, pe fondul apariţiei unui număr apreciabil de muncitori străini extra-europeni. Astfel, dacă multiculturalitatea tradiţională se contura ca o simplă stare de fapt general acceptată, multiculturalismul postmodern se doreşte legitimat juridic, devenind astfel o stare de drept impusă prin forţa coercitivă a mecanismelor normative.
În această linie a gândirii, un autor contemporan notează că “[e]ste important să distingem între multiculturalitate şi multiculturalism. Multiculturalitatea are în vedere existenţa unei pluralităţi de culturi în cadrul unui stat-naţiune, culturi ce se bazează pe aşa-zisele grupuri etnice [...] Multiculturalismul, pe de altă parte, se referă la ataşamentul faţă de ideea presupuselor virtuţi ale unei pluralităţi de culturi ce coexistă” [7]. Astfel, prima dintre atitudini presupune acceptarea, respectul faţă de valorile şi de cultura Celuilalt, iar cea de-a doua doreşte exacerbarea ostentativă a diferenţelor. La un pol opus faţă de ambele apare monoculturalismul care tinde să elimine orice diferenţă constitutivă a unei societăţi date. În continuare vom reliefa evolutiv consecinţele socio-politice ce decurg din conceptele reliefate mai sus.
Dihotomii (post)moderne: asimilare vs. enclavizare
După ce multiculturalitatea de factură clasică a fost, treptat, scoasă din tabloul opţiunilor organizatorice, s-au mai întrevăzut doar două variante în ceea ce priveşte tratamentul aplicat diversităţii: enclavizare artificială şi asimilare forţată. Problema de a alege între acestea se pune, de fapt, doar în cazul naţiunilor moderne, unde corpul plural tradiţional a fost transformat în societatea uniformizată a statului-naţiune iacobin. Grupările sociale clasice, până atunci demarcate şi separate, sunt reunite într-un cocktail politico-juridic comun, cerându-li-se să facă parte dintr-o structură rigidă, cu o finalitate comună impusă constituţional.
Dacă înainte de încheierii Păcii Westphalice – unde noţiunea modernă de “suveranitate” ia naştere [8] – chestiunea graniţelor şi alianţelor regionale era mult mai flexibilă, după acest eveniment statele trec printr-un proces de “închidere”, amplificat de Revoluţia Franceză şi apoi de doctrina wilsoniană (care în ciuda aparentelor intenţii admirabile a creat situaţii dezastruoase şi a dus spre omniprezenţa statului monocultural-asimilaţionist). Această mutaţie în viziunea asupra relaţiilor internaţionale are o puternică reflecţie şi în interiorul statelor care, treptat, îşi asumă o unică dimensiune religios-culturală prin urmarea principiului cuius regio, eius religio (religia de stat este hotărâtă de cel care domneşte).
Pluralitatea clasică intrinsecă este astfel gradual suprimată în melanjul modern al statelor “cetăţeneşti”, tinzându-se spre asimilarea forţată a minorităţilor asa-zis “tradiţionale” într-o monocultură comună tuturor indivizilor. Marea problemă a acesteia este că nu reuşeşte să reprezinte viabil nici măcar moştenirea identitară dominantă, ci mai degrabă încearcă să reducă toate diferenţele din cadrul statului-naţiune, sufocând toate grupurile culturale (fie ele majoritare ori minoritare) din dorinţa de a crea o “naţiune” de cetăţeni legaţi între ei de chingile loialităţii constituţionale, după cum notează şi un autor contemporan că în cazurile ideale ale aplicării acestor principii “identitatea naţiunii are ca punct nodal litera şi spiritul constituţiei” [9].
Acest parcurs a fost considerat necesar pentru proiectul modernist deoarece comunităţile organice tradiţionale păreau a fi “obstacole în calea emancipării umane datorită legăturilor lor cu trecutul şi tradiţia” [10]. Astfel, nu doar “cei puţini” sunt supuşi asimilării, ci şi “cei mulţi”, căci întreaga societate se găseşte faţă în faţă cu perspectiva dezrădăcinării, cu frângerea identităţii constitutive, totul fiind făcut în numele divinităţii secularizate a “progresului”. Melting-pot-ul, acest mecanism de metisaj cultural, devine materializarea instrumentală a principiului “E Pluribus Unum” (“Din mai mulţi, unul”), principiu intangibil al modernităţii care prevede finalitatea unei întregi lumi a “cetăţenilor” ori după cum notează un alt autor „[o]ptimismul disoluţiei provine dintr-o gândire contractualistă, voluntaristă, care crede că printr-un nou contract social, renanian, pe care îl vor face indivizii liberi ai lumii, s-ar putea din raţiuni utilitar- pragmatice sau idealiste, forja o supraidentitate pan-europeană, sau o supraidentitate pan-umană pe suportul anulării identităţilor etnoculturale deja constituite” [11].
Din multiple motive acest proiect nu a fost acceptat în totalitatea sa niciunde în cadrul Europei, stârnind reacţii totalmente contrare ce au dus uneori până la acte şi declaraţii segregaţioniste (a se vedea mişcările separatiste basce, irlandeze, albaneze, valone, catalane, corsicane, cecene, nord-italiene etc.), datorate dorinţei de menţinere a legăturilor bio-culturale în cadrul unei comunităţi etnice ce se vedea ameninţată de politica asimiliaţionistă a statului-naţiune.
Cu toate aceste “răzvrătiri” sporadice, marea dificultate în realizarea pe scară largă a monoculturii statale s-a întrevăzut odată cu pătrunderea unor numere imense de imigranţi extra-europeni în Occident. Dacă minorităţile “tradiţionale” erau totuşi relativ apropiate în ceea ce priveşte cadrul religios, politic şi juridic, constituind o alteritate moderată, noii veniţi din colonii se diferenţiau esenţial de cultura-gazdă, asumându-şi astfel rolul de alteritate radicală, de un-cu-totul-Celălalt. Fiindu-le imposibilă adaptarea culturală chiar şi în mod voluntar aceştia au recurs la auto-izolare.
Dacă în multiculturalitatea de factură tradiţională, străinul accepta de bună voie un set de reguli comune ale convieţuirii, iar în societatea monolitică modernă acestuia îi era obligatorie participarea la “civilitate”, în postmodernism el a fost lăsat să planeze pe orbita unui statut incert, neparticipând în nici un fel la viaţa publică a ţării-gazdă. Astfel, la orizont s-a întrevăzut în curând opţiunea asumată a Celuilalt de a trăi într-un ghetto cultural, într-o enclavă identitară ce rupe orice contact cu noua sa societate. În mare parte această atitudine a fost o reacţie naturală la tentativele statelor moderne de a topi orice diferenţă esenţială în melting-pot-ul civic (neo)iacobin. Totuşi, o asemenea situaţie s-a dovedit aproape intolerabilă pentru coexistenţa decentă a “minorităţii” cu “majoritatea”, între care s-a stabilit nu doar un raport de alteritate, ci şi unul de segregaţie existenţială.
Ajunse într-un impas funcţional, statele occidentale au fost nevoite să găsească noi politici publice care să soluţioneze dihotomia “asimilare” vs. enclavizare. Ideea multiculturalismului a fost înaintată (pe filieră nord-americană) ca rezolvare definitivă a problemei diversităţii culturale, susţinându-se că acesta ar trebui să evite atât absorbţia străinilor în identitatea autohtonă, cât şi separatismul lor etno-religios. Din păcate, după cum vom evidenţia în continuare, mult-doritul leac universal al politicii sociale nu a reuşit – printr-o fundamentare ideatică precară şi o aplicare contradictorie – decât să accentueze şi să susţină aceste două atitudini maniacale, instaurând pe deasupra şi un mecanism birocratic de impunere statală a diferenţelor “acceptabile” şi “inacceptabile”.
Avataruri ale eşecului multicultural: între pseudo- şi hiper-diversitate
Deşi frământările publice trebuiau să ia sfârşit atunci când multiculturalismul a fost instaurat ca „paradigmă (pre)dominantă” [12] în ceea ce priveşte relaţiile sociale intra-statale, se observă o paradoxală accentuare a consecinţelor pe care postmodernitatea politică le-a generat în raportarea sa la alteritate. Astfel, pe de o parte putem distinge între un multiculturalism al “centrului” (de regulă neoliberal) şi un multiculturalism al “extremei” (de regulă al unei stângi radicale), ambele încurajând o falsă dimensiune a identităţii, una în care esenţa comunitară este menită fie unei absorbţii ulterioare în proiectul universalist mai amplu, fie exploatarea ei instrumentală pentru generarea unor noi imbolduri revoluţionare, pentru inventarea a unei noi “clase oprimate”.
Astfel, primul dintre acestea, aşa-zisul multiculturalism de centru se constituie ca simplă tolerare a unor diferenţe superficiale, diferenţe care ar trebui să fie neimportante atunci când individul se raportează la ansamblul civic-contractualist al societăţii. Pornind de la bazele individualiste ale liberalismului, putem observa cu uşurinţă că finalitatea unei astfel de “recunoaşteri” [13] a Celuilalt nu poate fi menţinerea identităţii sale, ca membru al unei comunităţi etno-culturale din cadrul unei naţiuni, ci integrarea sa ulterioară în universul atomizat al “identităţilor” individuale. Proiectul neoliberal se dezvoltă, astfel, tot ca o anulare a Celuilalt, deoarece poziţiile sale anti-esenţialiste [14] transformă multiculturalismul într-o metodă camuflată de omogenizare şi egalizare a diverselor culturi în cadrul unui standard unic.
În acest fel, singurele identităţi colective acceptate de multiculturalismul “centrului” sunt cele superficiale, facile, care pot fi uşor trecute cu vederea atunci când se invocă figura universală a Omului, individ raţional şi “liber” în cea mai bună dintre lumile posibile. Fundamentările ontologic diferite ale numeroaselor culturi sunt ignorate, fapt ce duce la o pseudo-diversitate, la un “butic multicultural” [15], în care politicile publice acceptă doar un anumit grad de intensitate identitară, un grad scăzut care să nu afecteze establishment-ul monolitic al societăţii contractualiste.
Pe această cale se ajunge invariabil şi la transformarea culturii din organicitate implicită în bun de consum, la desfacerea ei pe libera “piaţă” a noului global village, iar particularismul identitar devine interesant doar atunci când poate fi privit ca “divertisment”. Astfel, natura profundă a valorilor din fiecare comunitate este redusă la un minim universal, insuficient pentru a constitui o singularitate, însă mai mult decât suficient în termeni de marketing cultural. Pe această cale, identităţile devin bune doar pentru a putea fi mercantilizate pe tarabele din târgul mondial al pseudo-diversităţii, căci după cum nota şi Baudrillard “alteritatea, ca orice altceva, a intrat sub domnia legii pieţei, a legii ofertei şi cererii” [16].
Privind cel de-al doilea tipar, cel al multiculturalismului extremei, putem observa că acesta devine un simplu instrument în mâinile unei şcoli ideologice, o ofensivă continuată a stângii radicale, după ce clasa în care ea îşi pusese toate speranţele revoluţionare a dispărut cu desăvârşire din orizontul politic occidental. Astfel, marxismul postmodern s-a văzut pus în neplăcuta situaţie de a “crea” un nou proletariat, o nouă categorie socială marginală capabilă să preia “lupta de clasă”. Din acest punct de vedere, Noua Stângă nu a dorit o recunoaştere sinceră a identităţii comunitare, ci a început augmentarea unor diferenţe socio-culturale chiar şi acolo unde ele erau inexistente.
De la segregarea minorităţilor, multiculturaliştii socialişti au procedat la demararea unor programe publice care în scurt timp au echivalat cu un tratament discriminatoriu aplicat majorităţii. Principiul “acţiunii afirmative” prin care diferite grupuri marginalizate erau promovate forţat a ajuns în scurt timp să apară ca un “rasism” întors pe dos, unul în care culoarea pielii sau provenienţa etnică devenea un real atu atunci când presupunea legătura cu o categorie minoritară. Autorul paleoconservator Paul Gottfried notează cu precizie că în această “nouă situaţie multiculturală, statul glorifică diferenţele faţă de modul de viaţă asociat cu populaţia odinioară majoritară, înmânând recompense celor care personifică aceste diferenţe şi răpindu-le recunoaşterea culturală şi chiar drepturile politice celor care nu o fac” [17].
Hiper-diversitatea proliferată de stânga postmodernă duce, totodată, la naşterea unor surogate sociale, la emergenţa unor “noi” tipare identitare care sunt menite a acoperi absenţe ale valorilor, la simulacre identitare în linia celor descrie de Jean Baudrillard. Crearea artificială de minorităţi este puternic încărcată ideologic, servind scopurilor de “segregare şi/sau revoltă” [18] ce impregnează agenda politică a noului marxism, căci odată dispărut antagonismul luptei de “clasă”, comunităţile marginale ale Occidentului pot servi ca noi creuzete revoluţionare în războiul ideatic imaginat de şcoala de la Frankfurt.
Totuşi, pentru stânga actuală, “diferenţa” Celuilalt are doar o valoare conjuncturală, una care se doreşte a fi depăşită odată ce presupusa revoluţie a celor oprimaţi a triumfat, căci noua patrie social-globală cu greu ar putea tolera identităţi puternice, autentice atunci când va trece la crearea “omului nou”. Deşi acest parcurs poate părea ciudat, el nu este decât o continuare modernizată a politicilor întreprinse de către guvernul revoluţionar-comunist în anii ’20, când korenizatsiya (“indigenizarea”) a servit în cele din urmă la ştergerea identităţii etnice după ce iniţial păruse o soluţie de promovare a populaţiilor minoritare conlocuitoare [19].
Astfel, în ciuda aparentului respect pe care atitudinea multiculturalistă îl arată vis-à-vis de “dreptul la diferenţă”, ambele versiuni ale acesteia nu reuşesc decât să anihileze orice urmă de identitate tradiţională, prin instrumentalizarea economică sau politică a acesteia în cadrul unui proiect ideologic mai amplu care e menit să reliefeze o aşa-zisă universalitate a fiinţei umane, indiferent că aceasta este privită în termenii paradigmei liberale ori a celei marxiste.
Depăşirea multiculturalismului – regândind locul Celuilalt
Genealogia proiectului multicultural este mai uşor de trasat în termenii frângerii concepţiei universaliste pe care Occidentul a profesat-o ideatic (şi militar) în ultimele secole. Fiind forţată să accepte diferenţele acolo unde - în întreaga modernitate - era acceptabil doar un model universal abstract, lumea vestică s-a văzut confruntată cu noi paradigme geo-politice, sociale şi juridice. Astfel, particularismul a început să fie regândit, iar Celuilalt să i se ofere un loc. Răspunsul găsit, multiculturalismul, s-a dovedit în cele din urmă tot un tipar global unic, un tipar care se propunea ca rezolvare finală a diversităţii, căci – după cum notează şi o serie de autori contemporani – “deşi această ideologie e bazată pe recunoaşterea diferenţelor, ea propune un model universal de societate” [20].
Urmărind acest fir genealogic, se poate observa că multiculturalismul, în ciuda scopurilor sale declarate, s-a mulat pe cu totul alte necesităţi, având în vedere că adevărata problemă ce se impunea a fi rezolvată printr-un tipar al societăţii eterogene nu era altceva decât o criză a identităţii occidentale. După secole în care civilizaţia vestică a negat cu desăvârşire orice drept al Celuilalt de a se afirma ca atare, de a propune un model alternativ de constituire socială, ea se “deschide” acum oricărui tip de manifestare culturală ce vine din exterior. Astfel, lipsa unui fundament propriu se dovedeşte a fi punctul de plecare în reconstrucţia Occidentului pe bazele ideatice ale unei neutre (sau nu chiar atât de neutre) “diversităţi” impuse de stat.
Datorită paradoxurilor şi ineficienţei sale constitutive, se poate afirma că multiculturalismul şi-a atins limitele, demonstrând că folosirea sa – pe termen lung – ar avea consecinţe ireversibile atât pentru populaţiile majoritare, cât şi pentru figura Celuilalt, ambele părţi căzând într-o capcană dialectică care tinde să alimenteze diferite proiecte cu puternică încărcătură ideologică. Utilizarea sa din ultimele decenii a cauzat mai multe probleme decât s-a presupus că va soluţiona, deseori măcinând ambele culturi – a majoritarului şi a minoritarului – sau accentuând antagonismele până la paroxismul unei insurgenţe generalizate, fapt ce ar impune de lege ferenda abandonarea unui astfel de demers.
În acest context, al părăsirii proiectului multiculturalist, problema locului Celuilalt în societatea actuală poate fi soluţionată cu succes doar în momentul în care însuşi occidentalul actual îşi redecoperă o poziţie solidă în noua situaţie globală, când identitatea sa originară poate fi (re)asumată. Până ce Europa nu îşi va recupera propriile fundamente – cele topite de ofensiva modernităţii – este o certitudine că alteritatea va rămâne în continuare doar o spinoasă dilemă, un semn de întrebare plasat la capătul unei confuzii dureroase.
Note
[1] o succintă prezentare a acestui concept propus de Rorty îi aparţine lui Sergiu Rednic, “Exclusivitate etnică şi multiculturalism” în Idei în dialog, numărul 9(36)/septembrie 2007, p. 36-37;
[2] a se vedea Edward A.Tiryakian, “Assessing Multiculturalism Theoretically: E Pluribus Unum, Sic et Non International” în Journal on Multicultural Societies, Vol. 5, No. 1, 2003, p. 25-27;
[3] această idee e susţinută de Douglas Hartmann şi Joseph Gerteis în articolul “Dealing with Diversity: Mapping Multiculturalism in Sociological Terms” publicat în Sociological Theory, Vol. 23, No. 2 (Jun., 2005), p. 218-240;
[4] Alain de Benoist şi Charles Champetier, “The French New Right in the Year 2000”, în Telos, nr. 115 (Spring 1999), p. 117-144;
[5] a se vedea Joshua Parens, “Multiculturalism and the Problem of Particularism” în American Political Science Review, Vol. 88, No. 1 (March 1994), p. 169;
[6] Carl Schmitt, “The Age of Neutralizations and Depoliticizations” în vol. “The Concept of the Political”, exp. ed., trad. George Schwab, ed. Univ. of
[7] Roland Robertson, “Globalization and the Future of Traditional Religion” în volumul “God and Globalization: Volume 1: Religion and the Powers of the Common Life”, Max L. Stackhouse (ed.), ed. Trinity Press International,
[8] a se vedea, pentru nuanţarea genealogiei acestei noţiuni, şi opinia lui Bogdan Aurescu, “Noua suveranitate”, ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 12-59;
[9] Ioan Stanomir în R. Carp,
[10] Alain de Benoist, “On Identity” în Telos, nr. 128 (Summer 2004), p. 16;
[11] Vlad Mureşan, “Între poporul unic şi neotribalism” în Verso, nr. 8/ decembrie 2006, p.18;
[12] expresia [Multikulturalismus als eine vorherrschende Weltanschauung] îi aparţine lui Dean Komel, “Zwischen dem Ende der Ideologien und der Unendlichkeit des Globalismus”, în “Beyond Identity”, I. Copoeru, N. Szabo (ed.), ed. House of Book of Science, Cluj-Napoca 2004, p. 156;
[13] pentru o amplă explicare a conceptului de “politică a recunoaşterii”, a se vedea Charles Taylor, “The Politics of Recognition” în “Multiculturalism: A Critical Reader”, David Theo Goldberg (ed.), ed. Blackwell,
[14] pentru a aprofunda noţiunea, a se vedea Joshua Parens, op. cit., p. 170-171;
[15] o interesantă analiză pe această temă (în ciuda demersului să profund subiectiv) o realizează Stanley Fish, “Boutique Multiculturalism, or Why Liberals Are Incapable of Thinking about Hate Speech” în Critical Inquiry, Winter 1997, vol. 23, nr. 2, p. 378-95;
[16] Jean Baudrillard, “The Transparency of Evil”, trad. James Benedict, ed. Verso, Londra/
[17] Paul Gottfried, “Multiculturalism and the Politics of Guilt: Toward a Secular Theocracy”,
[18] Giovanni Sartori, “Ce facem cu străinii? Pluralism vs. multiculturalism”, trad. Geo Vasile, ed. Humanitas, 2007, p. 72;
[19] pentru o prezentare mai amplă a se vedea Philip G. Roeder, “Soviet Federalism and Ethnic Mobilization” în World Politics, vol. 43, nr. 2 (Ianuarie, 1991), p. 196-232;
[20] Irina Culic şi Cristian Stan, “The Distress of Multiculturalism” în “Reflections on Differences: Focus on Romania”, I. Culic, I. Horvath, C. Stan (ed.), ed. Limes Publishing House, Cluj-Napoca, 1999, p. 38;
26 comentarii:
Cu cata sete se desprinde din unele pasaje ale textului ca urasti capitalismul (pe care nici unul de la proiectul Arche nu-l intelege cum trebuie, aveti impresia ca e un soi de "inventie" "legea pietei, a ofertei si a cererii")! Unde naiba, la ce soi de scoala va formati voi, socialistii traditionalisti?!
Phuai, imi deveniti pe zi ce trece mai dezgustatori, mai scarbosi decat declaratii "de stanga"; voi subminati dreapta mai cu abitir dinlauntru prin ideile voastre trunchiate despre capitalism decat o fac stangacii adevarati in mod fatis.
De cind a devenit capitalismul masura tuturor lucrurilor?
Nu ca socialismul ar fi altceva decit o cale ceva mai directa spre dezastru.
Cu Adevarul ce facem? Preferam iluzia scolilor care au pretentii ca "explica" actiunea umana...odata pentru totdeauna?
Sa te situezi de partea Adevarului te ajuta sa ramii critic, fara sa pui alta masura a lucrurilor si sa ramii deopotriva in cele ale lui Dumnezeu, cu Dumnezeu si in ale cezarului sa dai cele corespunzatoare.
@ vercingetorics: Este oarecum ridicol si reductionist sa iti plasezi intreaga gandire intr-o falsa dihotomie precum cea capitalism vs. socialism. Cele doua nu se exclud intr-o asa mare masura, fiind - de fapt - doua fete ale aceleiasi monede, doua simptome ale aceleiasi boli: materialismul.
Nu mi se pare o concluzie logica valida ca cine e critic la adresa capitalismului, trece neaparat si automat in tabara socialismului. Daca observi cu onestitate, vei vedea ca maladia stangista e criticata de mine in articol la fel de acerb. In plus, nu cred ca se poate vorbi de o "ura" fata de capitalism in cazul meu, ci doar de un dispret usor care priveste mai degraba anumite valente ale acestui sistem, anumite aberatii care ajung sa franga esenta politicului din societate, inlocuind-o cu o fada dimensiune pur economicista.
Fiind de dreapta, niciodata nu am ascuns aversiunea mea pentru liberalism si libertarianism, avand in vedere ca pentru orice conservator de factura clasica aceste doua curente reprezinta doar inca o maladie alaturabila socialismului, o maladie ce macina fundamentul traditional al societatii. Aberatiile anglo-saxone in care oitele conservatoare dau mana cu lupii liberali raman doar la rangul de miopii politice tipice acelei zone culturale.
Cat despre dezgustul tau referitor la noi, asta e. Nu tin deloc sa ma invart sofistic pentru a-ti face pe plac. Nu sunt nici psihanalist. E optiunea ta daca intri aici sa ne citesti si sa te dezgusti. Si pe mine ma dezgusta blogurile stangiste asa ca imi fac un serviciu si stau departe de ele.
P.S.: confuzia ta intre "dreapta politica" si "dreapta economica" e clasica; daca vrei o critica vehementa a liberalismului (si a economicismului sau aferent) de pe pozitii conservatoare (adica taman din partea dreptei autentice), ia incearca un Carl Schmitt, un Joseph de Maistre, un Donoso Cortes, un traditionalist precum Rene Guenon; caci adevarata dreapta e cea contra-iluminista, reactionara, anti-egalitarista, organicista si sacralizanta.
De ce este adevarat dincolo de orice indoiala principiul non-contradictiei logicii? Pentru ca orice incercare de a-l invalida il presupune.
La fel, principiul actiunii umane, simplul enunt "omul actioneaza" este inatacabil de catre orice actiune umana, pentru ca aceasta il presupune; nimieni nu poate sa argumenteze impotriva lui, caci, prin insusi acest fapt, actioneaza.
Teoria economica adevarata, mai precis praxeologia, stiinta actiunii uname, nu este altceva decat explorarea tuturor consecintelor ce decurg din acest principiu initial. Nu este nimic 'materialist' la mijloc, toate legile praxeologice (cum ar fi "ceteris paribus, pretul unui bun creste daca cererea creste sau daca oferta scade", sau mai subtila lege a descresterii valorii marginale "valoarea marginala (a ultimei unitati adaugate la stocul unui bun oarecare aflat in posesia cuiva) este intotdeauna mai mica decat a oricarei unitati din stocul deja existent" sau, piatra de incercare a "capitalismului", "proprietatea - privata - asupra bunurilor rare - cum nu sunt, de exemplu, ideile, de aceea orice atribuire de drepturi de proprietate asa-zis "intelectuala" fiind superflua - este necesara si necesitatea ei decurge in mod direct din principiul actiunii umane"), sunt a priori adevarate, dincolo de orice experienta sau experiment. Nici o experienta concreta, "materiala", cum ar fi mersul la piata, vanzarea unui stoc de actiuni, colectarea de statistici "economice", citirea unei carti (chiar de-a lui Guénon), nationalizarea bancilor sau a campurilor agricole, secularizarea averilor manastiresti, donatiile facute din inima, furtul si taxarea in numele unei cauze nobile (cum ar fi cea conservatoare si reactionara, traditionalista), nu pot sa le invalideze, sa le falsifice, dar nici sa le adevereasca, sa le demonstreze. Ele sunt legi despre valoarea lucrurilor, fie acestea materiale, spirituale sau sufletesti. Unde ele nu functioneaza este taramul non-actiunii; dar despre acesta, nimic nu se poate spune, din principiu, nici macar Guénon de-ai fi.
Acum, ca sa ne apropiem de tema reprosurilor mele facute voua, "capitalismul" nu este decat acea oranduire omeneasca ce incearca sa respecte principiul proprietatii asupra bunurilor rare ("proprietate privata" este un pelonasm, cel putin pentru noi, capitalistii); este deci, acel sistem politic-social-juridic a carui lege garanteaza si ocroteste doar atat: proprietatea asupra bunurilor rare. Este imposibil de prevazut cum ar "arata" o "societate" pur capitalista; cu siguranta insa nu ar exista statele contemporane, care nu sunt decat institutionalizarea agresiunii asupra proprietatii "cetatenilor" lor, prin perpetuarea taxarii - o forma de des-proprietarire. Un model de societate destul de capitalista (in orice caz, mai capitalista decat cele din ziua de azi) il constituie oranduirea Europei medievale de dinainte de absolutizarea monarhiei.
Si mai la subiect: da, am convingerea ca chiar si de Maistre sau Guénon s-au inselat in ceea ce priveste unele dintre chestiunile politice, tocmai din ignoranta lor in privinta principiilor "economice"; nu fac, deci, nici o confuzie intre "dreapta politica" si "dreapta economica", ma recunosc, cum o faci si dumneata, de altfel, in cea de-a doua tabara, va recuosc in cea dintai si recunosc existenta celor doua; reactia mea de revolta vine, deci, de pe pozitia de superiorite a celui care, cunoscand principiile economice, nu poate decat sa le recunoasca inferioare pe cele politice si sa le denunte pe acestea ca fiind, in mod fundamental - adica, reductionist (sic!) -, "de stanga", adica socialiste toate! Monarhia, democratia, republica, califatul, dictatura, satrapiile samd. sunt, intr-adevar, toate socialisme, mai intense sau mai moderate. Dihotomia capitalism-socialism, bine inteleasa, nu e ridicola deloc: este, cu adevarat, reductionista, in sensul ca toate inter-actiunile umane se reduc, se judeca in ultima instanta, prin prisma ei.
Da, afirm raspicat: cine nu e capitalist, e socialist, fara indoiala, indiferent de cat de des-centrat la stanga sau la dreapta se considera.
@ vercingetorics: Argumentele tale au o insemnatate - chiar si logic vorbind - doar atata timp cat interlocutorii pornesc de la aceleasi premise ca tine. Exact in acelasi mod, cum ne reprosezi tu noua, iti pot eu spune ca eroarea ta provine dintr-o insuficienta cunoastere a principiilor filosofiei politice, a teologiei politice sau a metafizicii rasfrante intru politic.
Revolta ta nu se poate, astfel, contura de pe principii de "superioritate", atata timp cat nu intelegi in profunzime domeniul aparent "subordonat". Viceversa, eu as sustine - laolalta cu Carl Schmitt - superioritatea politicului fata de domnia economicului. In aceasta linie, mi se pare ca orice determinism economic - chiar si capitalist - este in realitate unul "stangist" ori "socialist".
Iar aici ajungem la o confruntare interesanta. Eu zic ca tu esti socialist. Tu zici ca eu sunt socialist. Fiecare suntem convinsi de adevarul afirmatiei noastre, insa - logic vorbind - in subiectivitatea noastra ne este sa obiectivam faptul ca in realitate adevarul se poate afla doar de partea unuia. Deci eu inca astept un vestitor coborator din Olympurile celeste pentru a da un verdict.
Si iti recomand sa ai grija in a transforma principiile economice in principii ontologice. Au mai incercat niste indivizi sa faca acest lucru si nu s-a ajuns prea bine. Cred ca ii cunosti si tu ... se auto-intitulau "marxisti".
Exista si alt fel de argumente decat logice? Eu nu cunosc.
De fapt, aici cred ca se afla nodul gordian al problemelor pe care le intampin in a va intelege pe voi, asa-zisii traditionalisti: impresia mea ca voi doriti sa imprimati limbajului scrierilor voastre o alura meta-logica, ca voi (incercati sa) vorbiti de metafizica voastra in chiar termenii ei proprii, adica supra-ultra-meta-logici (rationali).
Eu cred ca faceti confuzia (socialista, by the way), intre scopuri si mijloace, in particular, ale comunicarii: mijloacele comunicarii sunt intotdeauna rationale, pe cand sensul pe care incearca sa-l dezvaluie, ca si scop al sau, este intotdeauna irational, metafizic, impalbabil, inefabil, dumnezeiesc.
Argumente metafizice? Nu se exista!
A-propos de marxisti, nu mai departe decat la colegul tau de forum, Radu Iliescu, poti intalni urmatoarea remarca "marea canalie Marx avea dreptate atunci cand spunea ca la baza capitalului se afla sange si crima. Asta nu face socialismul ceva vrednic de stima, insa a arunca fara discernamant "Capitalul" inseamna a inchide ochii dobitoceste la niste adevaruri evidente". Acum, eu inteleg de aici ca adevarul evident este ca "la baza capitalului se afla sange si crima". Si deduc mai departe, nu cat ar fi de adevarat adevarul sau, oricat de important ar fi de stabilit veracitatea in chestiune, ci, acesta fiindu-i dumnealui de ordinul evidentei, cam cat de insemnate sunt alte "argumente metafizice" de acelasi ordin de-ale sale. Acum, eu te intreb pe tine: principiile acelea onto-logice de care incerci dumneata sa ma feresti in a le pangari cu economic, sunt tot atat de evidente? De unde se poate procura evidentul asta al vostru?
Mai, oameni buni, sunt primul dintre cei care-si pune cenusa-n cap si care-si recunoaste ignoranta in materie de metafizica. Nu ca n-as fi incercat, dar probabil ca nu e de nasul meu. Cred in Dumnezeu, sunt crestin ca toti crestinii, si cam atat pot sa spun pe partea "metafizica".
"Pe partea economica", insa... sunteti pe cat de elocventi in argumente despre adevaruri evidente, cam pe-atat de ignoranti: si asta nici nu va clinteste in convingeri. Nu va zgandare nici macar faptul ca, in ciuda presupusei inferioritati a domeniului "economic", economie exista de cand lumea, deci macar un principiu "ontologic" tot ar putea fi incropit aici: economia exista.
Avem deci economie. Ce facem cu ea?
Hai sa dezvoltam un pic, Vercingetorix: cine da si garanteaza dreptul la proprietate? In trecut, suveranii ''sacri'' erau cei care, in calitate de autoritati unanim recunoscute, il dadeau. Ei il impiedicau pe Gigi sa vina si sa ia in stapanire pamantul luat deja, ''descoperit'' de Vasile. Pentru asta ii percepeau o taxa lui Vasile- asta pentru ca Vasile nu era o Autoritate, sacralitatea sa nu era recunoscuta, el nu are cum sa aiba drept de proprietate daca acesta nu ii e recunoscut- altfel vine altul mai puternic si il rapeste pe o cale sau alta. Iti spun sumar, deocamdata, ca daca multi astfel de Loctiitori au abuzat de cinstea acordata, aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa existe un Loctiitor (iar un Loctiitor nu inseamna obligatoriu o singura persoana umana, vezi inclusiv exemplele de triumvirate din istoria Romei), pentru ca haosul sa nu se instaleze. Statul are perfecta Legitimitate, cand ai sai Conducatori au Legitimitate. Si cum spunea intr-un articol din ''Mustul care fierbe'' meister Octavian Goga (la dracu! nici asta nu e economist, nu stie, e prastie, praf, pulbere): ''Stapan[...] nu inseamna nici pumn nici barba, nici dispret suveran pentru cei multi, ci o inaltime morala necontestata de nimeni, care sa inspire liniste si siguranta.'' As adauga ca inaltime morala este o sintagma de interpretat in felul urmator: moralitatea este un aspect vizibil al Legitimitatii pentru majoritatea care nu vede Inaltimea.
Chiar tu faci din sistemul liberal de gandire un astfel de Loctiitor. Insa omul prezinta pe langa un sistem avantajul ca este mult mai ''organic'', mai putin rigid (si cand zic mai putin rigid, nu inseamna neaparat mai putin sever), omul este Loctiitorul potrivit pentru ca el poate privi prin prisma mai multor sisteme, le poate compara; sistemul nu poate privi decat prin prisma sa.
Da, economicul este superior politicului modern, acelui politic golit de spiritualitate, despartit de Principiu, caci statul trebuie organizat tinand cont de economie, dar o ideologie economica trebuie structurata tinand cont de Divin. Un tip de economie poate fi corect, legitim, doar daca descinde din cunoasterea Principiului si a Ramificatiilor sale.
Ii dau dreptate lui Horia cand spune ca pleci de la premise gresite si as adauga ca gandind corect (ceea ce pari sa faci) nu ai astfel nici o sansa sa ajungi la o concluzie corecta. Logic da? Pasul urmator. Valoarea unui bun nu este data numai de raritatea sa. (Cuuuuuum?) Pai fii atent daca ai doua lucruri la fel de rare si la fel de cerute, ti se pare drept acelasi pret? Daca nu ti se pare, atunci ce faci, le pui preturi diferite, da? Ei vezi ca ''mai e ceva'', un Criteriu. Care e acel Criteriu? Apropierea de Adevar. Cum stabilesti apropierea de Adevar a unui produs (sa zicem o carte)? O supui la vot universal? Nuuu te rog nuuuu, chiar n-am chef sa-ti arat defectele votului universal. Prefer sa te trimit la acel Loctiitor, deci la acel Mandatat de Divinitate si la cei mandatati de el la randul lui, chiar daca nimeni nu este Loctiitor perpetuu al Divinitatii. Gratia se pogoara, dar nu sta pe capul omului ales, mai degraba danseaza pe el. Poate mai sare si pe la altii. Dar categoric gratia sau cum vrei sa ii spui, nu este la toti, iar daca afirmi ca este la toti in mod egal cred ca esti constient ca adopti un egalitarism de tip socialist. Proprietate privata asupra bunurilor de mare valoare sau rare cum spui tu? Tocmai bunurile de mare valoare trebuie sa fie supuse unei proprietati comune. Nu orice idee intra la categoria ''bunuri care nu sunt rare''. Cunoasterea lui Dumnezeu e un bun din ce in ce mai rar si mai valoros, bon? Ai pastra-o doar pentru tine, proprietatea ta privata? Nici eu n-as da ''margaritare la porci'', dar in orice caz nu ti-as cere bani pe ea. Da, orice lucru are o anumita valoare. Dar faptul ca masori in moneda valoarea este o conventie si ca orice conventie vaduvita de apreciere inspirata, organica, adaptata, are o doza de eroare. Greseala pe care o faci tu nu este realizarea faptului ca toate bunurile au o valoare, ci ca toate bunurile au un pret.
Inca putin. Despre argumente logice. Cu logica crezi ca validezi argumentul? Cred ca nu iti dai seama cum validezi argumentele. Folosind logica perpetuu si constant ai toate sansele sa ajungi in Nicaieri. Traia un filosof numit Agrippa ''Scepticul'' acum vreo doua milenii, care cerea un argument pentru fiecare argument, dovada pentru dovada. Caci cea care valideaza argumentele este facultatea pe care Aristotel o numeste Intelect si care nu este ratiunea, cum nu este nici instinctul, ci in reprezentarea moderna, are cel mai apropiat corespondent in intuitie. S-ar putea spune ca Agrippa ''Scepticul'' nu avea Intelect. Unii au nevoie de mai multa dezbatere logica, altii de mult mai putina, pentru ca Intelectul lor sa recunoasca Adevarul, ca si cum s-ar vedea in oglinda. Dar sper ca iti dai seama ca intotdeauna ti-ai folosit ratiunea in slujba unor inclinatii (trecand peste alte inclinatii minore, bineinteles). Sa mai zic ca exista mai multe tipuri de logica- 3 numai daca ne uitam direct in ''Organonul'' lui Aristotel, ''Novum Organum'' al lui F. Bacon si in ''Tertium Organum'' al lui P.D. Ouspensky (asta e dubios, don't touch!).
Din pacate, al baidaq si nici tu Horea, nu intelegeti anumite subtilitati si incercati sa suprapuneti alte subtilitati peste ele, desi nu sunt neaparat conectate.
O intrebare pentru amandoi: ce este "mana invizibila" a lui Adam Smith?
Iar, Horica, cum vine asta:
"Argumentele tale au o insemnatate - chiar si logic vorbind - doar atata timp cat interlocutorii pornesc de la aceleasi premise ca tine."
Poate voiai sa spui altceva, deoarece firul argumentarii logice este valid independent de valoarea subiectiva sau chiar obiectiva de adevar sau "credinta" in valabilitatea lor.
Nu uita ca silogismul
Zaharul este dulce
Toate lucrurile dulci sunt sanatoase
Deci zaharul este sanatos
Este VALID indiferent de valoarea de adevar a celor doua premise.
Ai dreptate cu silogismul, Machiavellian, ne-am aruncat la un moment dat si din exces de zel am ajuns la a o eroare elementara de logica formala.
Insa, privitor la cealalta chestiune, nu cred ca piata se auto-regleaza intotdeauna prin efortul neintentionat al participantilor. Fireste ca orice sistem contine inerent in coeziunea sa o anumita doza de auto-reglare, dar istoria de pana acum si viziunea organicista la care am ajuns ma fac sa ma indoiesc puternic de functionalitatea in orice situatie a principiului lui Smith. Ca sa fac o paralela, daca un organism este bolnav, luarea unui medicament poate avea mai mult efecte negative, dar aceasta nu este ceva obligatoriu, depinde de cat de adecvat se raporteaza interventionismul medicamentos la boala. Nu cred in auto-reglarea perpetua a sistemelor si de asemenea as zice ca daca ''mana invizibila'' ar fi functionat cu adevarat, nu am fi avut marxism sau mai bine spus nu am fi avut oameni dispusi sa devina marxisti. Si sa nu imi spui ca niciodata nu a fost lasata sa actioneze pana la capat ''mana invizibila'', asa afirma si marxistii ca niciodata comunismul nu a fost pus cu adevarat in practica. Atat cat am vazut din laissez-faire precum si din comunism mi se pare de ajuns pentru a ma orienta spre o cale de mijloc si nu din dorinta de conciliere diplomatica.
Eram curios sa vad daca percepi subtilitatea intrebarii. N-ai facut asta. Spuneai mai sus ca Loctiitorul este fata de sistem "mai organic". Ei bine, desi ai dat definitia "mainii invizibile" corect, scolareste, desi indirect, n-ai sesizat ca suma vointelor participantilor, sau a celor care actioneaza daca ar fi so vorbim in termeni de praxeologie, este mult mai organica decat orice loctiitor, pe care tu l-ai transformat intr-un sistem. Ai vorbit de triumvirate, dar sincer nu puteai sa dai exemplu mai prost. (Si asta din cel putin doua puncte de vedere: 1) unde e mandatul divin? 2) perioadele de triumvirat au fost dominate de razboi si nu de bunastare).
"Nu cred in auto-reglarea perpetua a sistemelor si de asemenea as zice ca daca ''mana invizibila'' ar fi functionat cu adevarat, nu am fi avut marxism sau mai bine spus nu am fi avut oameni dispusi sa devina marxisti."
In primul rand ar trebui sa studiezi putina termodinamica. Nu ti-ar strica, ti-ar deschide orizontul filozofic. Apoi cum a fost posibil sa se nasca marxistii? Foarte simplu: liberalismul nu interzice schimbul de idei, ba chiar il incurajeaza, deoarece considera ca prin confruntarea libera a ideilor se tinde spre adevar. Iar apoi, ce nu vezi tu este faptul ca doar "extremistii" vor spune ca liberalismul va rezolva toate problemele.
"mi se pare de ajuns pentru a ma orienta spre o cale de mijloc"
Ce inseamna cale de "mijloc"? Eu nu cunosc termenul asta cale de mijloc fiindca "mijlocul" e de prea multe feluri pentru a putea fi sistematizat coerent. Spune mai bine ca esti "third-way" sau stiu eu ce, dar macar defineste-te clar. Si sa stii ca si eu eram candva "de mijloc" si consideram ca statul trebuie sa intervina. Asta pana cand am inceput sa citesc si sa inteleg cumva anumite mecanisme si mai ales consecintele actiunilor statului.
Si inainte sa-mi raspunzi, citeste pilda geamului spart a lui Bastiat:
http://www.econlib.org/library/Bastiat/basEss1.html#Chapter%201
Chestia asta a lui Bastiat imi pare doar o pilda execrabil scrisa. Ma ingrozesc deja, vazand cum argumentati principii economice precum niste pseudo-popi guralivi, prin recurs la "maini invizibile", "principii a priori" si exemplificand cu pilde. Pe cand o rugaciune catre Zeul Capital si sfantul von Mises?
Poate - dupa cum sugera un amic destul de citit intru cele libertariene, dar istoric prin formatie - ca nu le-ar strica libertarienilor sa invete cu adevarat niste istorie. Le-ar largi orizontul economic, probabil. Mai mult decat legile termodinamicii.
P.S.: vad ca nici unul nu a auzit de chestiuni precum logica dinamica a contradictoriului (alias logica tertului inclus), despre care iata ce spunea Basarab Nicolesco (erudit fizician teoretic al Centre National de la Recherche Scientifique): "Tertul inclus logic lupascian este folositor pe planul largirii clasei de fenomene susceptibile de a fi intelese rational. El explica paradoxurile mecanicii cuantice, in totalitatea lor, incepand cu principiul suprapunerii. in continuare, sunt de prevazut mari descoperiri in biologia constiintei, daca barierele mentale fata de notiunea de nivel de Realitate vor disparea treptat. Ele vor putea arata fecunditatea tertului inclus ontologic, implicand luarea in considerare simultana a mai multor niveluri de Realitate. Al treilea tert - tertul secret inclus (expresie introdusa de poetul si filosoful Michel Camus) - este gardianul misterului nostru ireductibil, unic fundament posibil al tolerantei si al demnitatii umane. Fara acest tert totul este cenusa."
Horia,
Incerci sa dai impresia cumva ca esti manuitorul acestei logici a tertului inclus ontologic, ca o utilizezi in scrierile-ti?
Da, si eu cred ca exista "simultan" mai multe niveluri de realitate; dar nu predind ca atunci cand scriu (o forma de comunicare intre altele), in speta pe acest forum, o fac altcumva decat in nivelul rational "de realitate", asa cum faceti voi. Ba mi se pare ca chiar si aceasta Teorie a tertului inclus lupascian tot in nivelul acesta de realitate este, cel putin, expusa.
Te rog, deci, nu astepta de la mine argumente de alt "nivel de realitate" decat rational; nu sunt in stare de altfel.
albaidaq,
Din ce-am reusit sa discern din poliloghia (sic!) turuita cu atata spor, o sa spicuiesc cateva puncte de reper.
Suveranii nu erau "sacri" decat in trecutul mai... oriental; in Europa medievala, regele NU era semizeu, ci doar un segnior, pe alocuri mai rasarit decat vasalii sai, dar nu intotdeauna si nu peste tot, nu mai sacru decat taranul sau mestesugarul.
Apoi, mi se pare ca iar incurci borcanele (laolalta cu ceilalti traditionalisti de pe acest sait - forum?): de ce omul 'sacru' trebuie numaidecat sa si devie satrap aici pe pamant? Ce treaba are el in a imparti si garanta proprietate? Caci proprietatea, am zis bine eu, iar tu te-ai inselat amarnic, este doar asupra 'materiei', a lucrurilor de pe pamant, nu asupra celor din ceruri. Caci acestea din urma, luate de la altul, copiate, imitate, nu-i stirbesc intaiului posesor nimic din ce-i al sau, el ramanand cu aceeasi cunoastere a lui Dumnezeu, bunaoara, ca si cel caruia a reusit sa-i incredinteze taina. In sensul acesta, de posesie integrala si nestirbita, se intelege raritatea bunurilor si necesitatea atribuirii de (drepturi de)proprietate asupra lor: nu poti sa furi o idee sau o rugaciune, ci doar o carte, o lumanare si altele cu trup, caci numai in cazul celor din urma posesorul lor de jure nu le mai are si de facto in urma raptului.
Nici n-am pretins ca 'valoarea unui bun este data numai de raritatea sa'; ceea ce-am spus este ca pretul unui bun depinde si de raritatea sa. Valoarea unui bun este intotdeauna subiectiva, chiar si aceea, ingaduit fie-mi s-o rostesc, a lui Dumnezeu!
Horia si traditionalistii,
Eu nu-nteleg: voi chiar credeti ca argumentele unui Guénon, bunaoara, dar si ale altor 'metafizicieni' sunt de alta natura decat rationala, logica? Am mai citit si eu cate ceva din ei, dar argumentele irationale sau ilogice, tert-incluse, metafizice chiar, mi-au scapat cu desavarsire, marturisesc. Ma indrumati si pe mine in chestiune, va rog?
Galule, daca suveranii europeni nu erau incoronati ca Fii ai Cerului de ex., nu inseamna ca sacralitatea lor era egala cu a supusilor. Insasi ideea de dinastie continea o ramasita de sacralitate, suveranii socotindu-se scoboratori din diverse origini presupus sacre. In Europa Occidentala Medievala, sacralitatea suveranilor nu putea fi afirmata la un atare grad ca in Orient, datorita ''eclipsei'' pe care o producea Papa, el insusi un tip de suveran sacru. Ceilalti suverani in decaderea lor a intelegerii sacrului se bateau care mai de care sa smulga binecuvantarile si sacralizarile Papilor. Scuza-ma ca ti-o zic, dar felul de interpretare a Sacrului ce reiese din discursul tau e al etichetantului scientist.
Gresesti din start cand spui ca a scrie inseamna a te manifesta doar pe palierul rational al realitatii. Cuvintele sunt si simboluri declansatoare ale perceptiei celorlalte niveluri de realitate, nu doar argument istorico-stiintifico-logic. Valabil si pentru dificultatea in a intelege scriitori ca Guenon, Schuon etc.
Nu are cum exista un sistem economic valabil universal in conditiile diversitatii antropice, deci nu vin sa propun nici un sistem economic. Dar trebuie sa combat viziunile utopice, nu? N-am cum sa aprob absolutizarea valabilitatii conceptului enuntat de Smith care este de fapt, doar o degradare a intelegerii Proniei.
Machiavelli, eu vorbeam, printre multe altele, de triumvirat ca forma de guvernamant a cocretizarii principiilor Activ, Pasiv si Mediator. Uite, drept dovada, razboiul intre Pompei si Caesar a izbucnit abia dupa moartea lui Crassus. Ca sa nu mai adaug ca argument istoric ca este foarte putin probabil ca un razboi sa fi izbucnit daca primul care deceda dintre cei trei era Pompei si nu Crassus.
In plus, de cand e un stat un sistem izolat? Sa folosesc iar la adresa scientismului acel antipatic, dar justificat termen: ''reductionism''? Si de cand fac interventiile statale parte mai putin din sistem decat, hai sa zicem, furturile? Iar furturile ramase nedepistate, nesanctionate, cum le echilibrezi?
Horea, desi prima data ti-as fi putut da prezumtia de nevinovatie si sa te acuz de paralogisme, dupa atatea sofisme, imi pare rau, dar nu mai pot. Macar al baidaq si-a recunoscut greseala in argumentare, tu nu.
Eu te-am intrebat daca stii ce este "mana invizibila", mi-ai raspuns ca o sacralizez "ca un popa guraliv". Foarte bine, si presupunand prin absurd ca o sacralizez eu, tot sofism este deoarece ai mutat atentia asupra a altceva.
Iar din pilda lui Bastiat ai inteles fix nimic. Este practic aplicarea economica a "drumul spre iad este pavat cu intentii bune".
Apoi, scuza-ma, dar vergincetorics are perfecta dreptate cand spune ca te dai mare expert in logica tertului inclus. Intrebare pentru tine: de ce nu se aplica logica aristoteliana la mecanica cuantica? Sau sa nici nu ma astept la un raspuns deoarece nici macar nu cunosti principiul de incertitudine sau ce iaste un orbital atomic/molecular. De fapt, merg prea departe, deoarece stiu ca nu poti defini o molecula.
Apoi, alt sofism: recursul la istorie. Dragul meu, faptul ca eu nu stiu atata istorie cat tine nu inseamna ca tu nu trebuie sa stii termodinamica sau ce inseamna un sistem in echilibru. Din nou ai distras atentia.
al baidaq, imi pare rau, dar nu mi-ai raspuns la intrebare: ce inseamna ca esti de centru? Concret vreau sa stiu, si asta mai ales fiindca nu iti plac "sistemele". Iar in legatura cu utopismul, ti-am spus deja parerea mea.
Zici de triumvirat, faci teorii peste teorii, dar istoria nu exista cu "daca s-ar fi intamplat aia". Banuiesc ca iti dai seama de cat de profitor era Cezar (asta ca si caz particular) si pe alta parte de miile de ramificatii vazute si nevazute pe care le are orice eveniment istoric.
Apoi, mergand mai departe, nu tin minte sa fi spus candva ca statul este un sistem izolat. Iar faptul ca statul afecteaza economia in mod negativ nu echivaleaza cu statul = sistem izolat. Iar ultima intrebare este absurda si evident ca nu imi pot raspunde la ea, la fel cum nici tu nu poti raspunde la ea si nu ai cum s-o rezolvi ca problema.
Domnule Machiavelli, vad ca sunteti o voce puternica pe acest blog si urmaresc de ceva vreme aceasta discutie. Recunosc ca am avut tentatia tinereasca de a interveni la un moment dat. Si va marturisesc ca va sustin demersurile. Un revolutionar intocmai. Ma uit cu compasiune la bietii parteneri de discutie pe cara ii lichidati sistematic. Se pare ca aveti scule mai bune decat dansii. Si totusi dumneavoastra care sustineti o ideologie, o doctrina politica a libertatii ajungeti cu destula usurinta in zone oarecum restrictive, ideologic vorbind, ca de altceva nu poate fi vorba. Dar acesta ar fi ultimul lucru la care as avea ceva de obiectat. Aveti oameni de seama care sunt adepti, la vedere, ai acestui curent, m-as rezuma sa amintesc numele sonor al lui H.R. Patapievici. In concluzie le aveti pe toate ce va trebuiesc: argumente, sustinere, aplomb, mojoritate fonica, aveti centrul ringului asta asa mai frumos formulat. Si vreau sa va adresez o intrebare, de pe marginea ringului. As vrea sa-mi definiti pe toate palierele de intensitate acest bine general promis de doctrina libertariana. Si vreau sa faceti referire la binele promis zonelor mai putin implicate in economia, aceasta libera ( caci beneficiile acestei zone sunt mai mult decat evidente ). As vrea sa va referiti la actorii in rezerva ai societatii, paturile defavorizate, ma gandesc aici la copii orfani ( care din start ies din cursa domeniului prIvat ) batrani, " pensionari" ( cum pensia este o forma de ajutor social, deci proprie unei societati care nu exclude statul, ghilimelele se impun ) pensionari care din varii motive sunt eliminati de acest corp economic din ce in ce mai viguros si asa mai departe. Va las pe dumneavoastra sa formulati un raspuns punctual in ceea ce priveste categoriile lasate in bataia vantului, sau a pustii, ori a sagetii cum doriti dumneavoastra sa considerati ca potrivita analogia. Si nu considerati drept retorica intrebarea mea! Invit la o discutie sincera si deschisa nu in spatele conceptelor seci, searbade care nu spun nimic, ci doar cel mult, prin contrast cu argumentarea vecinului din spatiu virtual, construiesc oarecare capital de imagine. Spun eu, gratuit si frivol, cel putin din perspectiva impulsului initial al pornirilor sufletesti ce ar putea duce la asemenea polemici.
@romeo
Imi permit sa ridic eu manusa si sa raspund provocarii adresate domnului Machiavelian, caci in scurta prezentare a persoanei sale m-am recunoscut, modest, descris macar partial si pe mine.
"Paturile defavorizate", dupa cum le numesti, exista, sunt nevoit s-o spun din capul locului, mai mult in mintea dumneavoastra decat in realitate, dupa cum singur ai binevoit sa incepi, fara sa iti duci insa gandul mai departe si anume pana in panzele albe, a face observatia justa ca ghilimelele se impun cand vorbim de "pensionari". Nu existau pensionari acum 200 de ani, asta ca sa nu coboram mai adanc in istorie.
Pe scurt, intr-o ordine a proprietatii (private, sau, cum cred eu c-ar fi mai precis sa fie denumita, nu numai pentru a evita pelonasmul, personala), problema "pensionarilor" nu se pune, pur si simplu; petru ca nu exista asa ceva: exista batrani, fara indoiala si exista, mai ales, sub forma de parinti, bunici si strabunici, pentru ca exista familia ca "furnizor" de protectie sociala". Familia, merita mentionat in treacat, este o institutie universala care exista de cand lumea (spre deosebire de parlament, de exemplu, sau de rege) fara sa fi fost impusa prin legiuri lumesti (la fel ca banul-marfa) si care, istoric vorbind, s-a ocupat in mod traditional cu multe dintre activitatile care astazi incumba institutiilor statului.
Familia este suplimentata in acest rol, intr-o societate pur capitalista, de Biserica si de asociatii, companii de caritate cu profit - nu non-profit, cum cel putin ipocrit, daca nu diavolesc de-a dreptul, se numesc astazi mincinoasele lor copii -, care, spre a obtine profit, vor scoate la vanzare pe piata libera bunastarea batranilor fara familie pe care-i intretin spre a fi platita de sufletele caritabile, ca tine (si ca mine); vom vedea numai atunci cand banii pentru scopuri caritabile vor fi platiti in mod voluntar de cumparatorii ei si nu furati prin taxare ca in ziua de astazi, intr-adevar, cat pretuieste (adevarata) caritate, care, in masura in care este perceput ca un bun de catre semeni (si se pare ca este, cel putin de catre tine, altfel nu s-ar pune problema "paturilor defavorizate", nu?) si nu ca un rau, este, fara indoiala, unul rar, chiar si-n sensul pe care am incercat sa vi-l fac limpede intr-un comentariu anterior; deci, se vor forma preturi pe piata caritatii, vom vorbi, de exemplu, despre "cat mai costa o zi din viata lui Ivan Cutarici, bolnav de SIDA si parasit de copii de la varsta de 60 de ani?" sau vom putea citi in ziar titluri mai impersonale, cum ar fi de exemplu un studiu de piata pe tema "cat mai face un pat de bolnav de cancer abandonat de familie la crestinii ortodocsi din Ardeal".
Vom putea afla, de exemplu, ca "nou re-infiintatul Ordin al Cavalerilor Templieri este cel mai mare furnizor de servicii caritabile la nivel european si ca anul trecut a raportat un profit de 20% pe activitatile de ingrijire a batranilor abandonati de pe teritoriul fostei UE, cel mai mare din istoria societatilor de profil de la abandonarea socialismului incoace".
Suna cinic? Nu atat de diavolesc precum ademenelile etatiste la geronto-bunastare prin "pensii de stat" asigurate impotriva vointei proprietarilor, din buzunarele altora!
In plus, in societatea pur capitalista, vom avea si ceea ce astazi a devenit subiect tabu (din motive care-mi scapa): sclavia. Adica, literalmente, proprietatea unora asupra corpurilor altora, cum ar fi situatia celor stramtorati care-si vor putea vinde trupul pe de-a-ntregul in cazul in care nu poseda alte bunuri din care sa-si asigure traiul sau proprietatea asupra aceluia dintre semenii nostri care, spre exemplu, comitand o crima brutala asupra unui om, va fi deferit familiei acestuia ca sclav de catre judetul (privat, se-ntelege) in jurisdictia carui se afla victima (sau agresorul) pentru ca nu poate fi rascumparat mortul in alt mod.
Bineinteles, forme de sclavie, voluntara sau silita, exista si in societatea de astazi, dar intr-o ordine a proprietatii personale distinctia va fi clara, neta si indiscutabila si anume, diferenta dintre vanzarea muncii si scalvia propriu-zisa; nici prin cap nu-i va trece cuiva sa-si inchipuie, de exemplu, ca platirea darilor catre o asociatie (pe care-o putem denumi stat, ca sa fie mai clar) sub amenintarea cu inchisoarea, reprezinta o forma speciala de activitate voluntara, numita datorie si nu ceea ce este cu adevarat, sclavie "publica", partiala ce-i drept, dar permanenta (cel putin pana la mult-visata "pensionare"), literalmente posesia asupra unui procent din proprietatea oricarui contribuabil.
Ordinea capitalista, spre deosebire de cele socialiste, demasca deci activitatile omului drept ceea ce sunt: relele nu sunt bunuri, iar asta se va vedea imediat, pentru ca nimeni nu le va cumpara de bunavoie, deci relele nu vor avea piata de desfacere.
Bai vercingetorics tu traiesti cam pe alta lume. Utopisti ca tine au facut praf lumea asta cu tot felul de ideologii aiuritoare.
Un ultim, mic, comentariu, in cazul in care va zgandare ca un ghimpe-n coasta, relativitatea binelui de care par sa dea dovada comentariile mele: definirea sanatoasa a ce-i bine si ce-i rau incumba, intr-adevar, oamenilor 'sacri' ai societatii, brahmanilor, daca vreti, intre ale caror sarcini cade si pastorirea si propovaduirea virtutilor obstesti.
Dar trebuie remarcat atunci, ca daca, bunaoara, societatea traditionala indiana a decazut in asemenea hal incat sa lesine in poala socialismului admirativ leninist al lui Ghandi & co, asta se datoreaza in primul rand nimicniciei pastorilor ei spirituali, oricate vicisitudini de orice fel s-ar putea invoca in apararea lor. Deci, falimentului societal trebie sa-i corespunda, pe undeva, prin firul istoric al evenimentelor, o erore grosolana in viziunea asupra virtutilor, pe care, eu, ca crestin, o recunosc la medievalii europeni tocmai aici: virtutile impuse cu forta.
Virtutile impuse cu forta nu mai sunt virtuti, iata, in negativ, insasi conditia de posibilitate a virtutii.
@ vercingetorics:
"Familia este suplimentata in acest rol, intr-o societate pur capitalista, de Biserica si de asociatii, companii de caritate cu profit - nu non-profit, cum cel putin ipocrit, daca nu diavolesc de-a dreptul, se numesc astazi mincinoasele lor copii" - domnul meu, tu iti dai seama ce spui?! Am citit destule minunatii prin comentariile la acest articol, dar asta a depasit chiar orice limita
õ.Õ
____
In plus, cu tot respectul fata de traditionalistii prezenti aici, chiar nu inteleg prezenta unui Guenon & Co. in asemenea discutii. Pe Donoso Cortes il salut insa, si ma bucur sa-l gasesc mentionat.
Romeo, daca vrei sa-ti raspund la intrebari, fie si punctual, va fi nevoie de un alt timp si probabil un alt spatiu. Nu fiindca as dori sa ma retrag dintr-o disputa, ci deoarece s-a cam deturnat discutia articolului si nu-mi place nici cand se intampla la fel la mine "acasa", adica la mine pe blog.
cititi blog-ul intreg, destul de bine
Trimiteţi un comentariu