Recenzie: Roland Barthes, Imperiul semnelor

de Cristian Hainic

Autor: Roland Barthes

Rating: 4/5
An: 2007
Editura: Cartier
120 pagini
ISBN: 978-9975-79-448-0

Din ciclul „Un occidental spunea: ~Ce naşpa-s occidentalii, ce cool îs orientalii~” , vă prezentăm o achiziţie de anul trecut, frumoasă, cartonată, colorată, cu mărimea variată a fonturilor, ptiuu să nu fie deocheată...

Barthes a plecat puţin (sau mai mult?) prin Japonia şi a fost cu totul fascinat de... tot. A simţit după aceea o nevoie cruntă să pună tot ce l-a fascinat în directă opoziţie cu ce se întâmplă pe la noi europenii, pentru a „contesta societatea noastră”, care este şi scopul declarat al micului eseu. El simte un fior pe spinare care-i inspiră neîncetat ideea că societatea noastră trebuie constestată, şi nu putem face asta fără a gândi limitele limbii prin care vrem să o facem (p. 15).

Dacă sunt de acord cu a doua parte a ideii, prima îmi ridică numeroase întrebări, de genul: de ce atâta ardoare în a contesta societatea noastră şi a o lăuda pe a lor? Numai Barthes ştie răspunsul:

În primul rând la occidentali life sucks pentru că noi mai şi minţim. Şi minciuna aici este adoptată în sensul ei larg: la noi există corpuri (da, corpul meu, corpul tău ş.a.m.d.!) care există dar nu ar vrea să existe, se desfăşoară dar nu ar vrea să o facă, acţionează deşi nu ar acţiona, se dăruiesc deşi nu s-ar dărui, de unde există la noi şi isterie şi narcisism în ideea de a te dărui. Lucru care nu există, vezi domnule, la orientali. Şi asta îi place la nebunie lui Barthes.

La occidentali totul trebuie să ascundă ceva; de exemplu politeţea este privită şi „predată” ca un acoperiş de maniere, în timp ce la orientali orice formă este goală şi tocmai prin aceasta înlocuieşte chiar şi religia (p. 70). La orientali e mai bine deci, pentru că „ritualul e fără dumnezeu”.

Prin urmare, noi occidentalii când interpretăm ceva dorim întotdeauna să străpungem un sens, pe când, iată, la japonezi haiku-urile de exemplu cer ca orice interpretare să fie suspendată şi limbajul trebuie „neprovocat” atunci când le citim. Mi s-a părut în particular amuzantă secvenţa în care Barthes e atât de supărat pe noi pentru că tot interpretăm şi interpretăm şi el ne spune că nu ar trebui să interpretăm, interpretând un haiku de-al lui Bashô şi speculând că de fapt autorul său vrea să zică exact ceea ce el tocmai a scris adineauri (p. 76).

De aici îmi rămâne să deduc că, de fapt, conflictul sau contrastul dintre Occident şi Orient aşa cum ni-l prezintă Barthes, este o exteriorizare a unui clivaj interior de-al respectabilului autor. El ajunge chiar să facă unele comparaţii mai deocheate – pentru că mulţi occidentali au cearcăne şi el nu a văzut niciun oriental cu aşa ceva, noi europenii suntem întotdeauna „obosiţi, apatici, erotici”. Autorul nostru laudă, în contrast, faptul că la japonezi nu există nuanţe şi că au „chipul mai degrabă scris negru pe alb decât pictat” (p. 101)

Orientalii sunt atât de „cool” pentru că, până la urmă, la ei nu există individualitate! Sau cel puţin dacă există, ea „este dispuă în marea sintagmă a corpurilor”, şi nu există ca la noi, nişte bestii care ne închidem în noi înşine, sau ne simţim individuali numai atunci când suntem victorioşi sau când suntem în competiţie cu cineva.

Pentru Barthes până şi ochii noştri sunt plini de ascunzişuri, ferestre către altceva (bleah, până unde au ajuns occidentalii ăştia cu interpretarea şi poezia lor interpretabilă!), în timp ce „chipul japonez e lipsit de ierarhie morală” (p. 111). Deşi nu văd cum exact această diferenţă se constituie ca o „critică a societăţii occidentale”, după ce am citit acest eseu nu-mi rămâne decât să le urez mult succes discipolilor lui Roland-occidentalul-fermecat-de-Orient în a mânca multe lucruri exotice şi în felurite modalităţi la fel de exotice, în a vizita tot exoticul pe care-l pot vizita, în a face ceea ce în mod normal acasă nu fac. A da, am uitat: după ce v-aţi plictisit de umblat, mâncat şi văzut, mai criticaţi şi voi oleacă Occidentul!