Traducere: William S. Lind – Originile corectitudinii politice (II)

traducere realizata de Dragos Moldoveanu

vezi si partea I

Lucrurile despre care auzim de ceva vreme încoace – feminismul radical, departamentele de studii despre femei, despre homosexuali, despre negri – toate sunt ramuri ale teoriei critice. În mod esenţial, ceea ce face Şcoala de la Frankfurt este ca, în anii `30, folosindu-se atât de Freud, cât şi de Marx, să creeze teoria critică. Termenul este ingenios, pentru că eşti tentat să întrebi: „Care este teoria?” Teoria constă tocmai în a critica. Teoria este calea de a răsturna cultura occidentală şi ordinea capitalistă, fără a stabili o alternativă. Şcoala de la Frankfurt refuză în mod explicit să facă acest lucru. Reprezentanţii acesteia susţin că nu se poate face aşa ceva, că nu ne putem imagina cum va arăta o societate liberă (conform propriei definiţii a societăţii libere). Atât timp cât trăim sub represiune – represiunea unei ordini economice capitaliste care creează (în teoria lor) condiţia freudiană, condiţiile pe care Freud le descrie la indivizii reprimaţi – nu putem nici măcar să ne imaginăm aşa ceva. Ceea ce face Teoria critică este doar să critice. Apelează la cea mai distructivă critică din câte sunt cu putinţă, în toate modurile posibile, pentru a răsturna status-quo-ul. Şi, bineînţeles, când auzim din partea feministelor că societatea în ansamblul ei oropseşte femeile şi aşa mai departe, acest tip de critică este un derivat al teoriei critice. Totul începe în anii `30, nu în anii `60.

Alţi membri importanţi care s-au alăturat în acea perioadă sunt Theodore Adorno şi, în special, Erich Fromm şi Herbert Marcuse. Fromm şi Marcuse introduc un element central pentru corectitudinea politică, anume elementul sexual. Şi mai ales Marcuse, care, în propriile lucrări, militează în favoarea unei societăţi de „perversitate polimorfă”, aceasta fiind definiţia sa privitoare la viitorul lumii pe care doresc să o creeze. În anii `30, Marcuse scrie o serie de lucruri foarte radicale privind necesitatea „eliberării sexuale”, care este valabilă pentru întregul Institut. La fel se întâmplă cu cele mai multe teme ale corectitudinii politice, tot din primii ani ai deceniului patru al secolului trecut. În viziunea lui Fromm, masculinitatea şi feminitatea nu reprezentau reflecţii ale unor diferenţe sexuale „esenţiale”, aşa cum considerau romanticii. Acestea erau derivate, în schimb, din diferenţe în funcţiile vitale, care sunt determinate în parte social. „Sexul este un construct; diferenţele sexuale sunt un construct”.

Un alt exemplu este accentul pus pe mediul înconjurător. „Materialismul, de la Hobbes încoace, a condus către o atitudine manipulatoare şi dominantă faţă de natură”. Acestea sunt cuvintele scrise de Horkheimer în 1933 în Materialismus und Moral („Materialism şi morală”). Potrivit lui Martin Jay, „tema dominaţiei omului asupra naturii va deveni o preocupare centrală a Şcolii de la Frankfurt în anii următori”. „Antagonismul lui Horkheimer faţă de fetişizarea muncii (aici se vor distanţa în mod clar de marxismul ortodox) a arătat o altă dimensiune a materialismului său, revendicarea unei fericiri umane, senzuale”. Într-unul dintre cele mai tranşante eseuri ale sale, „Egoismul şi mişcarea pentru emancipare”, scris în 1936, Horkheimer „a problematizat ostilitatea faţă de satisfacţia personală, inerentă culturii burgheze”. El s-a referit favorabil la Marchizul de Sade, datorită „protestului său împotriva ascetismului în numele unei moralităţi superioare”.

Cum de ne-am pomenit cu toate aceste lucruri aici? Cum de au ajuns în universităţi şi, la drept vorbind, în vieţile noastre de zi cu zi? Membrii Şcolii de la Frankfurt sunt marxişti, dar au, totodată, şi origine evreiască. În 1933, naziştii au preluat puterea în Germania şi, deloc surprinzător, au închis Institutul de Cercetări Sociale. Membrii săi au fugit. Ei au luat drumul New York-ului, reînfiinţând aici Institutul, în 1933, cu sprijinul Universităţii Columbia. Deşi majoritatea reprezentanţilor Institutului a continuat să scrie în limba germană, gradual, pe parcursul anilor `30, aceştia şi-au îndreptat atenţia dinspre teoria critică a societăţii germane, critică distructivă a fiecărui aspect al acelei societăţi, către teoria critică îndreptată asupra societăţii americane. O nouă şi foarte importantă tranziţie s-a realizat odată cu începutul celui de-al Doilea Război Mondial. O parte a acestora a început să lucreze pentru Guvernul american, printre aceştia Herbert Marcuse, figură emblematică a OSS (predecesorul CIA), în timp ce alţii, incluzându-i pe Horkheimer şi Adorno, s-au mutat la Hollywood.

Aceste origini ale corectitudinii politice nu ar fi însemnat prea mult pentru noi astăzi dacă nu ar fi existat două evenimente ulterioare. Primul a fost revolta studenţilor de la mijlocul anilor `60, determinată în principal de opoziţia faţă de recrutare şi faţă de războiul din Vietnam. Dar studenţii rebeli aveau nevoie de o teorie de un anumit fel. Nu puteau pur şi simplu să apară şi să strige în gura mare: „În niciun caz! Noi nu vom merge în Vietnam!” Studenţii aveau nevoie de o explicaţie teoretică pentru a legitima o asemenea atitudine. Foarte puţini erau interesaţi să parcurgă Capitalul lui Marx. Marxismul economic clasic nu este chiar la îndemâna oricui, iar majoritatea rebelilor acelor ani nu erau foarte profunzi. Din fericire pentru ei şi din nefericire pentru ţara noastră astăzi, şi nu doar în spaţiul universitar, Herbert Marcuse a rămas în Statele Unite şi după ce Şcoala de la Frankfurt s-a reîntors la Frankfurt după război. Şi, în timp ce domnul Adorno era îngrozit de revolta studenţilor izbucnită pe pământ german – în momentul în care rebelii pătrund în sala de clasă unde preda Adorno, acesta cheamă poliţia care îi arestează –, Herbert Marcuse, care a rămas în SUA, a privit revolta studenţească din anii `60 ca pe o mare oportunitate. A văzut în aceasta şansa de a face din munca Şcolii de la Frankfurt teoria Noii Stângi americane.

Una dintre cărţile lui Marcuse a fost cartea de căpătâi, devenind practic „biblia” SDS (2) şi a studenţilor revoltaţi din anii `60. Această carte a fost Eros şi civilizaţie. Marcuse argumentează că, în ordinea capitalistă (Marcuse minimalizează aici marxismul, subtitlul lucrării fiind: „O anchetă filozofică asupra lui Freud”, dar cadrul rămâne marxist) represiunea este esenţa acestei ordini şi ne oferă persoana pe care o descrie Freud – persoana cu toate complexele şi nevrozele ei, datorită reprimării instinctelor sexuale. Doar dacă vom distruge această ordine asupritoare ne putem crea viitorul, în care să eliberăm erosul, să eliberăm libidoul, în care să avem o lume a „perversităţii polimorfe” şi în care să faci ce te taie capul. Şi, apropo, în această lume nu va mai exista muncă, ci doar joc. Ce mesaj extraordinar pentru radicalii de la mijlocul anilor `60! Aceştia erau studenţi, baby-boomer-ii, care au crescut fără a fi nevoiţi să se preocupe vreodată de altceva decât, eventual, de a obţine o slujbă. Şi acum apare un tip care scrie într-un stil foarte accesibil lor. Nu sunt nevoiţi să citească prea mult din marxismul dur şi li se spune tot ceea ce doresc să audă, ceea ce este esenţial: „Faci ce te taie capul!”, „Dacă te simţi bine, fă-o!” şi „Nu va mai trebui să munceşti vreodată!” Apropo, tot Marcuse a creat fraza: Make love, not war! („Faceţi dragoste, nu război!”). Revenind la situaţia cu care oamenii se confruntă în campusurile universitare, Marcuse defineşte „toleranţa eliberatoare” ca fiind intoleranţa pentru orice vine dinspre Dreapta şi toleranţă faţă de tot ceea ce vine dinspre Stânga. Marcuse s-a alăturat Şcolii de la Frankfurt în 1932 (dacă îmi amintesc bine). Aşadar, totul derivă din anii 1930.

În concluzie, America de astăzi este în mijlocul celei mai mari şi mai cumplite transformări din istoria sa. Statele Unite devin un stat ideologizat, o ţară cu o ideologie oficială aplicată de către puterea statală Prin hate crimes (crimele din ură), avem cetăţeni închişi pentru concepţiile politice. Iar Congresul se pregăteşte să extindă şi mai mult această categorie. „Acţiunea afirmativă” este parte din acest sistem. Teroarea la care este supus orice disident de la corectitudinea politică în campusuri este parte din acest sistem. Este exact ceea ce am văzut că s-a întâmplat în Rusia, în Germania, în Italia, în China, iar acum vine pe pământ american. Şi e greu de recunoscut, pentru că o numim corectitudine politică şi râdem mult pe seama ei. Mesajul pe care îl transmit astăzi este că nu e o glumă. Corectitudinea politică este aici, este în continuă creştere şi va distruge, în cele din urmă, aşa cum urmăreşte, tot ceea ce am definit ca libertatea şi cultura noastră.

William S. Lind este reprezentant al paleoconservatorismului american şi expert în probleme militare.

Sursa: http://www.academia.org/lectures/lind1.html

Citeste in continuare!

Guvernamental şi neguvernamental – un up-to-date

de Cristian Hainic

O simplă radiografie a situaţiei politice de astăzi dezvăluie o neîncredere crescândă în clasa „conducătoare”, care îşi merită din plin ghilimelele. De ce? Pentru că nicio calitate de conducător nu-şi face apariţia la niciunul dintre cei pe care-i vedem la guvernare. Prin calitate de conducător înţeleg ceva care să indice o capacitate de decizie care să depăşească capaciatea medie, plebee ar spune Evola, pe care ar avea-o oricine altcineva de pe teritoriul ţărişoarei noastre. Şi aici capacitate nu înseamnă cadru legislativ care să-ţi permită să iei o anumită decizie, nu ceva căruia să i te conformezi când iei o decizie, ci ceva în baza căruia iei o decizie pe care demos-ul n-ar fi luat-o de unul singur nici în cele mai dulci vise ale sale. Sau poate nu acesta este rolul alegerii unui „reprezentant al poporului” care să-l conducă pe acesta?

Democraţia „populară”

Într-o „democraţie populară”, rolul alegerilor nu va fi niciodată acesta. Democraţia populară e un lucru atât de greţos încât îmi este şi jenă să-l explic aici (i-a fost şi lui Patapievici): ea înseamnă să ai un conducător care să fie unul „de-al casei”, „de-al poporului” – să mănânce mici şi să bea bere alături de cei din „popor”, să râdă ca prostovanul la glume pe care le fac muncitorii necalificaţi sau marinarii în timp ce spală puntea vaporului, să fie de partea celor mulţi şi nemulţumiţi în discursul său general pe care aceştia îl înţeleg, format general care face imposibilă o rezolvare a problemelor concrete.

Iar noi trăim într-o democraţie populară. Fiecare candidat încearcă să linguşească „poporul” român, să-i arate cât de atins este şi el, ca toţi ceilalţi, de problemele României, îi arată compasiune şi acuză o entitate abstractă numită „hoţii!”. Probabil că unii dintre candidaţi sunt chiar oneşti cu ei înşişi („poporul” va fi de fiecare dată ultimul care să afle acest lucru, deci nu contează onestitatea faţă de el) şi, aleşi fiind pentru a guverna, plănuiesc a face liste interminabile de hoţi şi detractori concreţi, însă acele liste îşi pierd din start eficacitatea într-un sistem administrativ unde jurământul a fost înlocuit de pasarea responsabilităţii la „ghişeul 23 (sau 8, sau alăturat, cum vreţi voi)” şi funcţionarii publici de infuncţionari birocratici (*). În democraţia noastră candidatul se dă drept sclav al „poporului” în loc să apară drept conducător al său, variantă care evident este mult mai greu de îndeplinit. Ea ar presupune plasarea compasiunii pe un plan secund în raport cu o atitudine virilă de implementare ierarhică, de pătrundere în însuşi „poporul” şi masa sa latentă, introspecţie sau chiar intruziune care să-l mai trezească (eventual cu câte o palmă-două) din beţie.

Aleşii noştri încă din campania electorală trec drept pasivi în raport cu „poporul”, care şi aşa, prin dreptul lui democratic, va alege întotdeauna pe cel mai aplatizat dintre candidaţi, cel care prezintă cele mai grosolane trăsături ale celor mulţi. Democraţia ar fi valoroasă dacă ar da posibilitatea unui „popor” să-i aleagă pe cei care au şanse reale să implementeze valori, necesităţi calculate şi ierarhii care să-l scoată din letargie. Până acum, în schimb, am observat numai dubla pasivitate, a mulţimii faţă de „conducători”, mulţime care încă mai aşteaptă să i se dea, şi a „conducătorilor” faţă de mulţime, aleşii acesteia văzându-se pe sine ca reprezentanţi ai ei şi atât. Pe când, odată aleşi, oricât de nedemocratic ar fi acest act oribil, conducătorul mai trebuie şi să conducă, adică să ia decizii care depăşesc capacitatea şi cunoaşterea demos-ului. Pasivitatea „conducătorilor” este dublată şi de o atitudine politică bazată pe reacţie şi nu acţiune în sensul său deplin. Aşa-numitele „decizii” ale actualei clase politice ori vin ca urmând exemple de pe plan extern, ori sunt impuse de pe acelaşi plan, ori – cel mai dezastruos – vin pe fondul formării unei „opinii publice”, care la noi echivalează cu opinia acelui marinar bădăran care-şi scuipă mucozităţile peste bord de fiecare dată când are ocazia.

Neguvernamentalul ca reacţie

Unii ar putea să continue la nesfârşit cu această critică a politicii actuale, însă ceea ce doresc să subliniez este proporţionalitatea cu care mişcările neguvernamentale sau a-politice (în sensul în care nu sunt organizate ca partide politice) cresc în raport cu viaţa politică împărţită în deja putreda structură parlament – preşedinţie. Este evident că modul în care la noi se face politică, acel mod de exaltare a politicianului mititelului şi al bericelei, nu satisface chiar pe toată lumea şi mai sunt şi unii care îşi dau două palme după fiecare alegeri, fie ei şi cuprinşi în cele mai pofticioase hohote de râs.

ONG-uri, asociaţii, proiecte, forumuri non-profit – toate acestea se clădesc nu numai pe nevoia de a copia infrastructura celorlaltor sisteme „democratice” din afară, ci mai ales pentru că este nevoie de ele. Într-o sferă politică în care este practic imposibil să votezi o lege ce ar presupune, să zicem prin absurd, demiterea din funcţie a tuturor deputaţilor corupţi, într-o asemenea sferă nu văd ce ar mai căuta orice om de bun simţ şi care mai are un minim respect de sine. Neguvernamentalul, într-o democraţie cum este mai ales a noastră, oferă oarecum o portiţă de scăpare a celor care mai ţin la un efort susţinut pentru salvarea unei idei de România. Cu cât lipseşte mai mult ceea ce în politică ar trebui să fie o forţă unitară care să facă astfel încât „poporul” să intre în pâinea regăsirii propriei responsabilităţii faţă de el însuşi, cu atât această nevoie se dispersează în planul neguvernamental în zeci de fascicule care îşi revendică existenţa de la vocea societăţii civile nereprezentate defel de o clasă politică ce reflectă ceea ce „poporul” are cel mai mult (bădărănie şi spirit de turmă) în loc să facă la fel cu ceea ce poporul are nevoie (impuneri de structuri morale, animarea de către un sentiment de revigorare ostăşească în faţa situaţiei actuale etc.).

Prin urmare, atât clasa noastră politică, cât şi „poporul”, posedă o înţelegere greşită asupra a ceea ce înseamnă reprezentare şi conducere a demos-ului. Ambelor le scapă faptul că orice conducător trebuie să fie mai bun decât ceea ce conduce pentru a realiza un progres efectiv şi în niciun caz „unul de-al nostru”. În România lucrurile nu stau deloc aşa, pe de-o parte datorită faptului că împărţirea puterii între camera deputaţilor, senat, ministere, instituţia preşedinţiei, face imposibilă canalizarea unei energii hotărâte către masă, iar pe de altă parte datorită dublei pasivităţi (a clasei conducătoare faţă de popor şi viceversa) care face ca responsabilitatea şi a uneia şi a altuia să nu existe. Cei care scapă de această dublă pasivitate o fac la un nivel de non-guvernare, unde, este drept, canalizarea energiei este şi mai dispersată, însă cu toate acestea hotărârea ei există.

(*) Diferenţa dintre funcţionarul public şi „infuncţionarul” public sau birocratic este că primul 1. cunoaşte ce presupune actul pe care îl primeşte (la ghişeu, cel puţin), 2. află în timp real provenienţa sa 3. ştie unde să-l trimită mai departe – aceasta este, de fapt, funcţionalitatea unui sistem. Infuncţionarul este acel angajat al sistemului public care se uită la tine peste ochelari cu dispreţ şi pare că a semnat o fişă a postului ce presupune transformarea vieţii tale într-un jogging pe străzi, în care să nu cumva să nu respecţi programul zilnic de la 10 la 12.

Editorial scris de Cristian Hainic pentru Santinela Românească.

Citeste in continuare!

Ecumenismul

de Ilie Catrinoiu

"Ecumenismul nu este teologie, ci propaganda" - Ierom. Visarion Moldoveanu

Am primit de Craciun o carte, Ecumenismul, de la un preot. Cartea e scrisa de ieromonahul Visarion Moldoveanu cu binecuvantarea preotului Theodoros Zisis, prodecanul Facultatii de Teologie Ortodoxa din Tesalonic. In cele trei parti ale sale, cartea reuseste sa transmita cititorului cateva date esentiale despre miscarea ecumenica si despre efectele pe care aceasta miscare le are asupra religiilor. In opinia ieromonahului Visarion Moldoveanul, ecumenismul este o miscare politica, ea ingenunchind revelatia in fata progresului, in fata democratiei, in fata liberalismului egalitarist / socialist pentru a "domestici" adevarul fundamental de credinta.

Originile ecumenismului le gasim in Adunarea de la Edinburgh, Scotia, din anul 1910, unde organizatorul a fost John Mott (1865-1955), metodist si marxist american. In 1921 se formeaza Consiliul International pentru Misiune, o alianta alcatuita la initiativa socialistilor, pentru ca in 1948, Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) cu sediul la Geneva, sa reprezinte organizatia majoritar protestanta din varful piramidei ecumeniste. John Mott a avut legaturi stranse cu John D. Rockefeller Jr., autorul unui studiu asupra Capitalului lui Karl Marx. Alte nume ale originii ecumenismului sunt: marxistul Joseph H. Oldham (1884 - 1969), arhiepiscopul marxist de York si Canterbury - William Temple (1881 - 1944), arhiepiscopul luteran si marxist de Upsala - Nathan Soderblom (1866 - 1931), episcopul Bisericii Episcopaliene din Canada - Charles Henry Brent, tot marxist.

"Ecumenismul este o manifestare religioasa a unor ideologii politice, un unionism socialist cu fata crestina, un centru de comanda si control al tuturor religiilor". Ecumenismul relativizeaza Dogma bazata pe revelatie si absolutizeaza dogmatismul ideologico-politic vorbind despre o iubire fara margini intre oameni si despre o libertate fara limite ceea ce, din punct de vedere hristologic, soteriologic si eshatologic este o utopie distructiva. Morala crestina, de la cartea Facerii pana la ultima carte profetica a Bibliei - Apocalipsa Sf. Ioan - defineste libertatea fara limite ca fiind distrugerea libertatii, iar iubirea de umanitate - umanismul - ca moarte a iubirii interpersonale. Sau, cum spune Albert Camus, umanitatea nu trebuie sa creeze mai multa filantropie - vezi UNESCO sau Fundatia Rockefeller care vor sa stearga definitiv saracia din lume, o idee marxista - decat secreta omul insusi in mod natural. A pune limita si hotar inseamna a fi liber si iubitor; a judeca realitatea cu masura si a fi hotarat, decis.

Este de-a dreptul anti-hristic cum Consiliul Mondial al Bisericilor a calificat drept "pozitiva si nediscriminatorie" "slujirea" femeilor-preoti si a femeilor-episcopi din anglicanism si luteranism, precum si "cununia" cuplurilor de homosexuali si lesbiene. Nu intamplator denominatiunile egalitariste sunt majoritare in CMB. Pacea si iubirea la care se refera ecumenismul sunt exterioare si straine naturii umane deoarece nu au in centrul lor revelatia: "Pace va las voua, pacea Mea o dau voua, nu precum da lumea va dau Eu" (Ioan 14: 27).

"Impacarea omului cu Hristos, nu a omului cu omul, este esenta si sursa pacii celei adevarate in lume", spune autorul cartii.

Mi-a placut foarte mult remarca din carte potrivit careia cei care spun ca doar ei se mantuiesc sunt secte, iar cei care spun ca nu toti ortodocsii se vor mantui si nu toti ceilalti se vor osandi sunt pe calea cea buna. Ecumenismul este atras de "ravna sociala catre globalizare", "de dorinta de a infaptui o credinta democratica, pentru toate gusturile". Credinta nu poate fi democratica. Democratica e numai organizarea politica a unei comunitati, nu credinta. Din acest motiv ecumenismul uniformizeaza religiile.

Legaturile comune dintre marxism si ecumenism ar fi urmatoarele:
1. amandoua au luat nastere in Apus din gandiri revolutionare bazate pe sloganul utopic si totalitar: "libertate, egalitate, fraternitate".
2. amandoua lupta pentru "epoca de aur" aici pe pamant, constituind republici, socialisme, internationalisme, religii utopice unde umanitatea va fi fericita atunci cand deosebirile de clasa, rasa, dogma si cult vor fi disparut.
3. ecumenismul socializeaza crestinismul in sprijinul egalizarii si nivelarii sociale si al echitatii umaniste (toti au dreptate).
4. ecumenismul, ca si marxismul, e o dictatura a carei structura e piramidala. Aceasta piramida legitimeaza "drepturile" unor "alesi" care hotarasc orice in numele societatii, respectiv in numele crestinimsului, "centralizarea" fiind camuflajul dictaturii social-religioase.
5. idealutile marxismului si ale ecumenismului sunt aceleasi: o singura credinta, un singur stat, un singur conducator.

In finalul cartii Visarion Moldoveanul scrie despre legaturile ecumenismului cu Apocalipsa Sfantului Ioan, definind ecumenismul ca "religie globala". Aceasta recenzie se opreste insa aici. Cititi cartea si meditati singuri la acest ultim capitol.

Citeste in continuare!

Recenzie: Arsavir Acterian - Intelectualitatea interbelica intre ortodoxie si traditionalism

de Ştefan Muşat

“Nu ştiu de ce lupta minoră şi materială pentru existenţă smulge aplauze, în timp ce o luptă straşnică pentru descifrarea enigmelor apare detestabilă, în orice caz ridicolă şi donquijotească.”

Deocamdată, avem patima derizoriului. Înfricoşător învecinată cu ignoranţa activă, cea pe despre care Goethe spunea că este cea mai periculoasă. Adică persistenţă în ne-cunoaştere şi blazare. Ţelul se pare că este că pura (con)vieţuire, un soi de biologie sedusă de ea însăşi. Cam trist şi făr’ de perspectivă (ontologică). Se vrea cu orice chip progres. Serios? Domnule, nu putem să stăm pe loc, hai să facem şi noi ceva. Serios? Da domnule, uite, trebuie să ajungem şi noi la o economie de piaţă stabilă. Serios? Da’ omenie nu vrei să ai? Păi…

Păi stai aşa. Că de-aia ai conştiinţă. Sau poate este incurabilă naivitatea mea. Dar hai să facem acest exerciţiu, de dragul imaginaţiei. Şi încep să te macine câteva probleme. Şi poate chiar ajungi să te întrebi: Domne’, da’ cum devine chestiunea asta?. Vezi că prin jurul tău nu prea sunt răspunsuri, sau dacă sunt, îs parţiale sau siluite de corectitudine. Dar pe lângă asta, mai repede îţi sar în ochi mizeria, insuficienţa şi oportunismul. Mult mai grave decât vreun intelect dotat şi nepus la treabă. Automat, sau măcar semi-automat, te întrebi: eu cu cine votez?

Păi soluţii prea multe nu sunt. Sau dacă sunt, sunt acoperite de ceaţa mediatică. Nu avem de ales şi ne întoarcem în timp, la interbelic. Or fi şi alte opţiuni, nu zic, dar eu pe asta o vreau. Şi apare un: Hai domne’, mă laşi? Iar mă ei cu misticii ăia legionari? Ce să facem, cum să facem, dar demonul stereotipiilor încă hăituie judecata clară. Da domnule, erau şi mistici, şi legionari şi ce vrei dumneata. Ar fi şi culmea să neg. Că doar, istoric vorbind, nu poţi nega crimele sau abuzurile. Dar asta este munca istoricilor, nu a mea în totalitate. Altceva se prea poate să ne ţină apropiaţi de acele momente. Ceva mai adânc, ceva mai profund poate. Un alt fel de altceva. Dar ce?

Ei bine, acestă recuperare, după umila-mi părere, ar fi bine să începă cu o imersiune în biografii. Pentru că acolo se vede cel mai bine cine au fost, ca oameni, “capetele luminate”. Interesant nu este parcursul intelectual – în sens de ştiinţific - care poate fi atacabil. Arareori să vezi o filozofie inexpugnabilă. Dar un drum spiritual, marcat de scăderi şi urcări, iată un posibil punct de reper. Iată de ce cartea lui Arşavir Acterian, eminent prin discreţia sa la vremea respectivă, are darul de a ne insufla o fărâmă de esenţă.

Carte debutează cu o brutală confesiune despre înrădăcinarea în solul ortodoxiei: “Într-un moment în care pe toboganul istoriei se revizuiesc pe o scară întinsă toate valorile lumii contingenţelor, a te îndrepta către un absolut, iată desigur un început sau un iz de înţelepciune.” Şi tocmai această orientare este ilustrată în paginile de jurnal. Acterian, încă din primele contacte cu străvechea credinţă ştie că mariajul este unul veşnic: aderenţa la aceasta implică responsabilitate, poate chiar suferinţă. Consecinţele sau efectele cu greu se întrevăd, dar drumul în sine este revelator. Între predicţie şi urcuş, va dăinui harta potecilor sufletului.

Abundă, în cele ce urmează, descrieri ale unor contemporani cu Acterian. Reţine atenţia părintele Avramescu, “sobru, politicos, îndatoritor, afabil, gata oricând de a lăsa o punte de comuniune în ordinea marilor sale preocupări”, adept al lui Guénon şi cel care îi iniţiază în învăţătura acestuia pe Vasile Lovinescu şi George Vâlsan, deveniţi, la rândul lor, adepţi. Interesant în acest punct este că Avramescu, deşi având această deschidere, nu a urmat drumul Egipului, pesemne firesc, ci “s-a preoţit întru ortodoxie”, la Jimbolia, acolo unde şi moare.

Cuvintele despre Ţuţea ne provoacă un mic surâs:”O namilă de om, cu un verb potopitor, de gigant.” Şi nu putem să nu zâmbim de-a dreptul când citim că “Mircea Eliade - alt potop – încercând o întrecere cu Ţuţea…a spus că ar fi onorat să-i fie secretar.”. Dar nu aici este Ţuţea, sau nu numai aici. Degrabă filozof, economist “geniu verbal”, dar “capabil de mari, neclintite prietenii.” Iar una din frazele imediat următoare:”…au fost epoci când el a avut din plin şi n-a precupeţit să-şi ajute prietenii în nevoie sau să-şi uimească prietenii cu generozitatea lui.”, sugerează exact acea legătură indisolubilă între gând şi faptă, lucru poate atât de rar în zilele noastre…

Uimeşte altceva: cum că adevăratul şef al “generaţiei ‘27” este Mircea Vulcănescu. “Masiv, gras, cu chipul adumbrit pe gânduri, voalat parcă de vălul pe care-l aşază pe figura omului o fire contemplativă şi obişnuită îndelung cu meditaţia…”. Prima condiţie “tobă de carte”, a doua a unei oratorii care, de la un punct încolo, determina publicul să părăseasca sala, sunt îndeplinite cu brio de acest “om de o probitate exemplară, care nu înţelegea să facă vreun compromis, care nu se temea să-şi spună răspicat cuvântul în orice fel de problemă.” Nu putem să trecem peste îndemnul acestuia, ilustrat de Acterian astfel:”…e vremea în care vom fi chemaţi să trăim la cea mai înaltă tensiune spirituală, să trecem prin foc şi să ardem în alb.” Mare izbândă ar fi aceea a re-citirii biografiei lui Vulcănescu, după contactul cu aceste gânduri ale sale.

Răzbate, din rândurile lui Acterian, o certă înclinaţie către întrebările ultime. Nu cochetează cu imediatul, îl găseşte inutil de la un punct încolo. E necesar socialul sau interacţiunea de moment, atât cât alimentează energia supravieţuirii în singurătate. Damnarea la o reflexivitate ascuţită, pe alocuri bolnavă, îi provoacă tânărului student la Drept imense tristeţi. Suferă de acuitate, şi adevărurile simţite şi re-simţite nu le tocmeşte estetic: notarea concluziilor nu ţintesc vreo glorie mundană, ci doar eliberarea de sub tirania apăsătoare a gândului. Scrisul devine terapie, nu epatare şi parvenire.

Problema morţii e centrală la Acterian. În faţa acesteia, nu putem decât să rămânem neputincioşi. Este inevitabilă, singura certitudine care ne marchează existenţa. Tot ceea ce facem, acţionăm şi scriem stă sub semnul finalalui, căci ce rost au toate zbaterile în faţa morţii? Tocmai această inutilitate a oricărui efort îl subminează, inconştient, pe Acterian, în privinţa participării la viaţă. Lenea sa este pavăza contemplaţiei – sau, cel puţin, a unei tentative de a elucida misterul vieţii. În faţa miracolului acesteia, orice efort de raţionare şi raţionament este inutil, căci orice explicaţie este cu rest. Ce poate face sau gândi omul în faţa misterului nesfârşit?

Scrierea sa nu este rodul unei frustrări. Nicidecum; ea este expresia unei nedumiriri. Acterian tocmai aceasta ţinteşte, fără prea multe concesii esteticului, concesii văzute ca un pact nedorit cu un public neinvitat. Dacă există vreo frumuseţe aici, e aceea a neputinţei, aproape în ciuda oricărui efort, de a găsi un răspuns lămuritor. E căutat cu aviditate absolutul, şi această sete este necruţătoare. Macină ca un “microb”, nu oferă nici o clipă de repauz. Poate părea bolnăvicioasă această disperare, nu închipuită, nu fabricată, cu o certă doză de realism, de aici şi acum în ea, dar a cărei proiecţie se vrea în etern. Acterian nu favorizează compromisul cu imediatul; siguranţa căutării sale provine tocmai din conştiinţa futilităţii acestui imediat şi sesizarea drumului salvator.

Dar e ceva supărator în toată căutarea aceasta. Ceva care deranjează, dar nu instant identificabil. Este încâlcit pe alocuri gândul său, firul urmează întortocheatul labirint al unor trăiri difuze, dar corect notate. Insistenţa este maladivă pe alocuri, angoasa provocată se întrupează insidios în lector; participăm împovăraţi la drumul lui Acterian, un drum cuprins de umbra incertitudinilor, colţuros şi năduros tocmai din cauza lipsei unei dumiriri tămăduitoare. Dar să fie oare spiritul vremii cel care să-l “corupă” pe Arşavir Acterian? Este o perioadă marcată de întrebări tulburătoare, de un tumult existenţial dus la limita suportabilului. Febra aceasta o simţi din: “…mergem la Mircea Eliade unde cheful e în toi.” Se prea poate să fi fost un chef în toată regula. Dar dincolo de acesta, se caută un fel de a fi, o raportare. Rezultatul este atacabil, încă. Poate fi susţinut, apreciat sau poate fi aruncat în derizoriu. Interesează patosul, discret – cazul lui Acterian – sau public şi cu zi de bravadă – vezi Cioran.

Mă întreb, naiv, unde sunt toate acestea astăzi?

Preluare de pe

Citeste in continuare!

"Laicizare"?

de Ioana Păsculeţ

Acest articol se vrea a fi o reacție la problemele care bântuie societatea românească actuală, sub forma mai știu eu cărui stângist cu codiță ce apare la televizor lovindu-se cu pumnii în piept și cerând să se pună capăt îndoctrinării religioase din școli sau a acelor ”democrați” care cer oprirea subvențiilor acordate de către stat Bisericii. Pe scurt, un răspuns la ampla campanie de ”laicizare” ce se desfășoară sub ochii noștri în ultimii ani. Articolul de față nu exprimă, însă, concepția mea privitoare la relația care trebuie să existe între stat și Biserică într-o societate normală, ci se mulțumește să privească problema pragmatic.

Aş începe cu o observaţie terminologică: atunci când îţi propui să ştergi cu buretele tot ceea ce a însemnat Biserica şi sistemul impus de aceasta pentru stat, este impropriu să utilizezi termenul de "laicizare". "Laic" nu se poate defini decât prin opoziţie cu "cleric", între aceste concepte neexistând de fapt antagonism ci complementaritate şi amândouă înscriindu-se în modul de a privi lumea al Bisericii Ortodoxe. E ca şi cum aş cere distrugerea unui sistem comunist şi înlocuirea lui cu unul "burghezo-moşieresc". Această utilizare a conceptelor create de oponentul ideologic este ea însăşi de natură a ridica întrebări cu privire la posibilitatea unei reale separări.


Dar să trecem la subiect. Două sunt, în viziunea pro-laicizantă cea mai comună, consecinţele ce ar rezulta din separarea totală a statului de Biserică. Una ar fi tratarea Bisericii ca pe orice altă instituţie de drept privat, iar cealaltă excluderea religiei ca disciplină din şcoli. O să le iau pe rând.

Biserica devenită o instituţie ca oricare alta, un fel de "prestator de servicii", ar semnifica încetarea oricărei subvenţionări din partea statului şi retragerea oricăror privilegii conferite clerului. Perfect de acord, dar cu anumite condiţii. Banii pe care statul încetează să îi dea Bisericii să reprezinte o reducere a impozitelor, nu bani cheltuiţi de stat pe altceva. Pe scurt, lasă-mi mie banii în buzunar, şi văd eu cui am chef să îi dau, poate tot Bisericii.

Pe de altă parte, această schimbare trebuie să fie însoţită de o schimbare mai largă în întreg sistemul de impozite. În viziunea mea, astăzi problema stă în felul următor: statul ia bani de la un popor într-o proporţie covârşitoare ortodox şi, o parte, îi dă Bisericii. Fără să întrebe pe nimeni dacă e de acord, evident. Şi cică nu e bine, pentru că o minoritate nu e de acord şi basta.

Perfect, doar n-oi susţine taman eu dictatura majorităţii. Dar dacă statul a ascultat minoritatea care nu a fost de acord cu subvenţionarea Bisericii, atunci musai va trebui să înceapă să asculte şi minorităţile care, să zicem, nu sunt de acord cu subvenţionarea diferitelor instituţii şi campanii anti-discriminare. Sau diferitelor categorii "defavorizate social". Sau, sau, sau... Şi atunci să nu mai îmi ia nici aceşti bani, şi văd eu unde vreau să-i dau. Poate tot Bisericii, că şi aşa a rămas fără subvenţii, nu? Şi poate dacă va începe să depindă de donaţiile credincioşilor, Biserica va fi încurajată să se implice mai mult în diverse activităţi sociale.

Problema cu religia predată în şcoli e, în esenţă, cam aceeaşi. O minoritate spune că nu e bine să le impui copiilor lor ce să creadă. Perfect! Da uite o chestie: eu nu cred şi pace că omul a evoluat din maimuţă. Şi mi-ar plăcea grozav ca ai mei copiii să nu fie îndoctrinaţi cu asemenea inepţii. Tot aşa cum nu aş vrea, de exemplu, să fie îndoctrinaţi cu măgării corecte politic. Deci, ori nu scoatem religia din şcoli, ori o scoatem, dar împreună cu cele de mai sus, care nu convin unei alte minorităţi. Ori, mai simplu, ca să nu ne mai dăm în cap, liberalizăm învăţământul şi mă laşi să-mi educ copilul acasă sau la o şcoală particulară.

Orice soluţie unilaterală ar însemna disoluţia mult-lăudatei democraţii într-o "dictatură a majorităţii minorităţilor", cum zicea Mircea Platon undeva. Orice soluţie unilaterală ar însemna discriminare. De ce îmi spune mie ceva că o asemenea discrimnare a "retrograzilor" va fi totuşi permisă în această societate care veghează cât se poate de atent la ceea ce avem voie să fim liberi să exprimăm?

Citeste in continuare!

Traducere: William S. Lind – Originile corectitudinii politice (I)

traducere realizată de Dragoş Moldoveanu

vezi si partea a II-a

De unde ne vin toate lucrurile astea despre care auzim de ceva vreme încoace – feminismul cel persecutat, mişcarea pentru drepturile homosexualilor, statisticile inventate, istoria rescrisă, minciunile, pretenţiile şi toate celelalte? Pentru prima dată în istoria lor, americanii trebuie să se teamă de ceea ce spun, de ceea ce scriu şi de ceea ce gândesc. Ei trebuie să se teamă dacă pronunţă un cuvânt greşit, un cuvânt declarat ofensator, lipsit de bun-simţ, rasist, sexist sau homofob.

Am văzut că au existat state, cu precădere în secolul trecut, unde aşa ceva s-a întâmplat. Întotdeauna le-am privit cu un sentiment de milă şi, ca să fim cinstiţi, cu o umbră de amuzament, pentru că ni se părea extrem de ciudat ca oamenii să trăiască într-un mediu în care să le fie teamă de cuvintele pe care le vor rosti. Iar această situaţie există acum în ţara noastră. O întâlnim cu precădere în campusurile studenţeşti, dar se răspândeşte în întreaga societate. De unde provine? Şi ce este?

O numim corectitudine politică. La origine, numele s-a născut ca o glumă, mai precis în benzile desenate şi nici astăzi nu prea obişnuim să îl luăm în serios decât pe jumătate. În realitate, este vorba de ceva extrem de serios. Este cea mai mare pacoste a secolului, molima care a ucis zeci de milioane de oameni în Europa, în Rusia, în China şi în definitiv în întreaga lume. Este boala ideologiei. Corectitudinea politică nu este o glumă. Corectitudinea politică este extrem de gravă.

Dacă o privim analitic, dacă o privim istoric, vom înţelege imediat despre ce este vorba. Corectitudinea politică este marxism cultural. Marxism tradus din termenii economici în termeni culturali. Un efort care nu coboară doar până în anii `60, cu hipioţi şi mişcări pacifiste, ci până la Primul Război Mondial. Dacă vom compara doctrina corectitudinii politice cu marxismul clasic, asemănările sunt frapante.

În primul rând, ambele sunt ideologii totalitare. Natura totalitară a corectitudinii politice nu se dezvăluie nicăieri cu mai multă claritate decât în campusurile studenţeşti, multe dintre acestea fiind, din acest punct de vedere, mici Corei de Nord cu ziduri acoperite de iederă (1), în care studentul sau reprezentantul facultăţii care îndrăzneşte să depăşească limita stabilită fie de feministe, de activiştii în favoarea drepturilor homosexualilor, de grupul hispanic sau de cel al populaţiei de culoare sau de orice alte grupuri sanctificate ca „victime” de corectitudinea politică, poate avea serioase probleme juridice. În interiorul sistemului închis al facultăţii vor suporta acuzaţii categorice – un fel de judecată secretă – şi pedepse. Aceasta nu este decât o privire sumară asupra viitorului pe care corectitudinea politică îl pregăteşte societăţii în ansamblu.

Într-adevăr, toate ideologiile sunt totalitare pentru că esenţa unei ideologii (atrag atenţia că, înţeles în mod corect, conservatorismul nu este o ideologie!) este să preia o filozofie şi să spună, pe baza acesteia, că anumite lucruri trebuie să fie adevărate – de pildă, că întreaga istorie a culturii noastre este istoria opresiunii femeii. Întrucât realitatea contrazice această afirmaţie, realitatea trebuie interzisă. Trebuie interzisă cunoaşterea propriei noastre istorii! Oamenii trebuie obligaţi să trăiască în minciună, dar, pentru că oamenii refuză în mod natural să trăiască astfel, ei vor asculta, vor privi şi vor spune: „Stai puţin. Nu e adevărat! Văd că nu e adevărat!” În acest caz, puterea statală trebuie să fie în spatele pretenţiei de a trăi în minciună. Tocmai din acest motiv ideologia creează în mod invariabil un stat totalitar.

În al doilea rând, marxismul cultural al corectitudinii politice, la fel ca marxismul economic, are o singură explicaţie asupra istoriei. Marxismul economic susţine că întreaga istorie este determinată de proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Marxismul cultural, sau corectitudinea politică, afirmă că istoria în ansamblul ei este determinată de raporturile de putere, prin care grupuri definite în termeni de rasă, sex etc. deţin puterea asupra altor grupuri. Nimic altceva nu mai contează. Întreaga literatură, la drept vorbind, este despre aceste raporturi de putere. Tot ceea ce aparţine trecutului se referă doar la acest subiect.

În al treilea rând, la fel ca şi în marxismul economic clasic, anumite grupuri, adică muncitorii şi ţăranii, sunt a priori bune, în timp ce altele, adică burghezia şi deţinătorii de capital, sunt rele. În marxismul cultural al corectitudinii politice, anumite grupuri sunt bune – feministele (doar femeile feministe, femeile nefeministe se socoteşte că nici nu există), negrii, hispanicii, homosexualii. Aceste grupuri se hotărăşte că sunt „victime” şi, prin urmare, automat „bune”, indiferent de ceea ce fac (...).

Şi, în final, ambele au o metodă de analiză care oferă automat răspunsurile dorite. Pentru marxistul clasic, este economia marxistă. Pentru marxistul cultural, este deconstrucţia. În esenţă, deconstrucţia ia orice text, îi înlătură orice semnificaţie şi reintroduce orice înţeles dorit. Astfel, descoperim, de exemplu, că tot ceea ce a scris Shakespeare este despre suprimarea femeilor sau că Biblia este, de fapt, o carte despre rasă şi sex. Toate aceste texte nu fac decât să le aducă apă la moară, dovedind că „toată istoria se rezumă la care grupuri deţin puterea asupra celorlalte”. Similitudinile sunt aşadar foarte clare între marxismul clasic cu care eram obişnuiţi în fosta Uniune Sovietică şi marxismul cultural pe care îl vedem astăzi sub forma corectitudinii politice.

Dar aceste asemănări nu sunt întâmplătoare şi nu au apărut din nimic. Corectitudinea politică îşi are istoria ei, o istorie mult mai lungă de care puţini au cunoştinţă, cu excepţia unui mic grup de universitari care au studiat-o. Şi această istorie coboară, precum spuneam, până în timpul Primului Război Mondial, aşa cum este cazul atâtor altor boli care contribuie la declinul societăţii şi culturii noastre.

Teoria marxistă susţinea că, în momentul în care va izbucni războiul la nivel european (aşa cum s-a întâmplat în 1914), clasa muncitoare din întreaga Europă se va ridica şi va răsturna guvernele burgheze, deoarece muncitorii aveau mai mult în comun unii cu ceilalţi, pe deasupra graniţelor naţionale, decât aveau cu burghezia şi cu clasa conducătoare din propria ţară. Ei bine, anul 1914 a venit şi nu s-a întâmplat nimic. În întreaga Europă, muncitorii s-au adunat în jurul propriului steag şi au pornit să se lupte între ei. Kaiserul Wilhelm al II-lea a strâns mâinile liderilor Partidului Social Democrat Marxist şi a anunţat că, din acel moment, nu mai există partide, există doar germani. Şi aşa s-a întâmplat în fiecare ţară europeană. Aşadar ceva era greşit.

Marxiştii ştiau (altfel nu s-ar fi numit marxişti!) că nu teoria era greşită. Într-un final, în 1917, au dat o lovitură marxistă de stat în Rusia şi părea că teoria funcţionează, dar s-a împotmolit din nou. Nu s-a răspândit în celelalte ţări, iar încercările de a o răspândi care au urmat după război, ca revolta spartakistă din Berlin, guvernul Bela Kun în Ungaria sau Sovietul de la Munchen, nu au fost susţinute de muncitori.

Aşadar, marxiştii aveau o problemă. Şi doi teoreticieni ai marxismului au început să ocupe de ea: Antonio Gramsci în Italia şi Georg Lukacs în Ungaria. Gramsci susţinea că muncitorii nu-şi vor vedea adevăratele interese de clasă, aşa cum au fost definite de marxism, până când nu vor fi eliberaţi de cultura vestică şi, în mod special, de religia creştină – ei fiind orbiţi de religie şi de cultură, în detrimentul propriilor interese de clasă. Lukacs, care a fost considerat drept cel mai strălucit teoretician marxist de la Marx încoace, se întreba în 1919: „Cine ne va salva de civilizaţia vestică?” Tot el a teoretizat că obstacolul suprem în crearea paradisului marxist era cultura: civilizaţia occidentală însăşi.

Lukacs are o şansă de a-şi pune în practică ideile, când, o dată cu instalarea guvernului bolşevic al lui Bela Kun în Ungaria, în 1919, este numit comisar adjunct la Cultură. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să introducă educaţia sexuală în şcolile din Ungaria. Aceasta a generat lipsa de sprijin a muncitorilor pentru guvernul lui Bela Kuhn, populaţia fiind îngrozită de măsura respectivă, inclusiv muncitorii. Dar Lukacs realizase deja legătura care continuă să ne surprindă pe mulţi dintre noi astăzi şi pe care am considera-o ca fiind „ultima modă”.

În Germania anului 1923, este întemeiat un institut de cercetări care preia rolul de a traduce marxismul din termeni economici în termeni culturali, ceea ce creează corectitudinea politică aşa cum o cunoaştem astăzi şi ale cărei baze le-a pus spre sfârşitul anilor `30. Aceasta s-a întâmplat deoarece Felix Weil, fiul tânăr şi putred de bogat al unui comerciant german, a devenit marxist şi avea mulţi bani de cheltuit. Deranjat de dezacordurile dintre marxişti, el finanţează ceea ca s-a numit „Prima Săptămână de Lucru Marxistă”, unde i-a reunit, timp de o săptămână, pe cei mai importanţi gânditori germani, printre care şi Lukacs, pentru a se ocupa de diferenţele doctrinare.

Şi spune: „Avem nevoie de un institut”. Washingtonul este plin de institute şi ne gândim la ele ca fiind foarte moderne. În realitate, ele au ceva vechime. Weil dotează cu cele necesare un institut, asociat Universităţii din Frankfurt şi întemeiat în 1923 şi care iniţial trebuia să se numească Institutul de Marxism. Dar oamenii care l-au fondat au considerat că, pentru început, nu ar fi fost în avantajul lor să fie identificaţi în mod deschis ca marxişti. Ultimul lucru pe care îl doreşte corectitudinea politică este ca oamenii să conştientizeze că este o formă de marxism. În schimb, au preferat să îl denumească Institutul de Cercetări Sociale.

Felix Weil este foarte clar în privinţa scopurilor sale. În 1971, i-a scris lui Martin Jay, autorul unui importante cărţi despre Şcoala de la Frankfurt, denumirea informală sub care va deveni cunoscut Institutul de Cercetări Sociale: „Voiam ca Institutul să devină cunoscut, poate chiar faimos, prin contribuţiile la doctrina marxistă”. Ei bine, a avut succes. Primul director al Institutului, economistul austriac Carl Grunberg, şi-a încheiat cuvântul de deschidere, potrivit lui Martin Jay, „afirmând fără echivoc credinţa sa personală în marxism ca metodologie ştiinţifică”. A mai spus că marxismul va fi principiul dominant al Institutului şi acest lucru nu s-a schimbat niciodată.

La început, munca de la Institut era mai degrabă convenţională, dar, în 1930, a venit un nou director, pe nume Max Horkheimer, ale cărui viziuni erau foarte diferite. Horkheimer a fost un marxist renegat. Oamenii care creează şi formează Şcoala de la Frankfurt sunt marxişti renegaţi. Ei continuă să fie marxişti în gândire, dar s-au distanţat de linia partidului. Moscova se uită la ceea ce fac ei şi spune: „Hei! Asta nu ne reprezintă, nu are binecuvântarea noastră!”

Erezia iniţială a lui Horkheimer consta în interesul său deosebit pentru Freud, iar cheia traducerii marxismului din termeni economici în termeni culturali este dată de faptul că l-a combinat cu freudismul. Din nou, Martin Jay notează: „Dacă se poate spune că, în primii ani ai istoriei sale, Institutul s-a preocupat în principal de analiza sub-structurii socio-economice a societăţii burgheze” (şi atrag atenţia că Jay este foarte favorabil Şcolii de la Frankfurt; nu citez aici dintr-un critic), „în anii care au urmat după 1930, preocupările principale s-au îndreptat către supra-structura culturală. Într-adevăr, formula marxistă tradiţională privind relaţia dintre cele două a fost adusă în discuţie de teoria critică”.

Va urma!

Notele traducatorului

(1) Ivy covered North Koreas – referire la universităţile „elitiste” nord-americane, din nord-est, cu pereţi acoperiţi de iederă

Citeste in continuare!

In Memoriam Grigore Vieru

"Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul" (Grigore Vieru)

Dumnezeu să-l odihnească!

Citeste in continuare!

Traducere: Murray N. Rothbard - Cea mai persecutată minoritate din America

traducere realizată de Ioana Păsculeţ

Repede: care este cea mai persecutată minoritate din America? Nu, ați greșit. (Și nu este nici marele capital: una dintre cele mai caraghioase declarații ale lui Ayn Rand.)

Bun, gândiți-vă la asta: ce grup a fost din ce în ce mai mult trecut în ilegalitate, rușinat și denigrat, mai întâi de către Sistem și apoi, urmând exemplul acestuia, de către societate în întregul ei? Care grup, departe de a ”ieși din closet”[1], a fost forțat, literal, să intre în closet după secole în care a umblat mândru prin piața publică? Și care grup a interiorizat în mod tragic sistemul de valori al opresorilor săi, astfel încât sunt profund rușinați și se simt vinovați pentru că își practică ritualurile și obiceiurile? Care grup este atât de intimidat încât nu se gândește niciodată să se apere, fiecare încercare de acest gen fiind condamnată și ridiculizată în mod public? Care grup este considerat atât de păcătos încât folosirea de statistici falsificate împotriva lui este considerată un mijloc legitim pentru o cauză justă?

Mă refer, bineînțeles, la acea rasă odinioară mândră, fumătorii de tutun, un grup cândva venerat și invidiat, dar care acum nu este suficient de sărac încât să mai fie venerat.

Atât de jos a coborât acest grup în stima publică încât, în apărarea lor, mă simt obligat să arăt că eu nu sunt și nu am fost niciodată fumător. Vă puteți imagina că ar fi nevoie de o asemenea explicație în cazul unei pledoarii speciale în favoarea luptei negrilor, a evreilor sau a homosexualilor împotriva opresiunii?

Cruciada împotriva fumatului este în prezent cel mai virulent exemplu al uneia dintre cele mai maligne forțe din viața americană: neo-puritanii de stânga. Puritanismul a primit o definiței celebră de la scriitorul meu favorit, H.L. Mencken, ca fiind ”frica ce te bântuie că cineva, undeva, ar putea fi fericit”. Problema majoră cu puritanii nu este atât faptul că erau o mulțime mohorâtă, ci aceea că credeau în periculoasa erezie creștină a ”post-milenarismului”, aceea care spune că este responsabilitatea oamenilor să făurească un Regat de o mie de ani (plus sau minus câteva secole) al lui Dumnezeu pe Pământ, ca o condiție pentru a doua venire a lui Iisus Hristos. Cum Regatul este, prin definiție, o societate perfectă, fără păcate, asta înseamnă că este datoria teologică a credincioșilor să făurească o societate fără păcate. Dar a făuri o societate fără păcate înseamnă, bineînțeles, a lua măsuri severe pentru a scăpa de păcătoși, și de aici vin greutățile.

Recunosc că, fiind obligat să înfățișez acești cruciați ca neo-puritani, nu fac dreptate puritanilor originari. Puritanii originari, din Noua Anglie a secolului al șaptesprezecelea, nu erau atât cruciați cât oameni care doreau să își creeze propriul lor Regat fără păcate, în propriile lor așezări, propria lor cetate. De asemenea, puritanii originari erau calvini care credeau în creștinătate și într-un commonwealth creștin, ca un cod strict de legi biblice și stabilite de Dumnezeu. Dar, odată cu trecerea anilor, puritanismul originar a fost înlocuit, în special printr-un val de revivalism pietist în ultima parte a anilor 1820, de o versiunea a creștinismului protestant mult mai luptătoare și, deci, mai amenințătoare, cea care este cunoscută tehnic ca ”pietismul post-milenar evanghelic”(PPME). Acest PPME a prins rădăcini mai ales printre descendenții etno-culturali ai vechilor puritani, oameni care au devenit cunoscuți ca ”yanchei” și care au migrat din Noua Anglie pentru a popula arii cum ar fi partea de nord a New York-ului, nordul și estul statului Ohio, nordul Indianei și nordul Illinoisului. (Nu, ”yanchei”, ca în expresia ”yanchei blestemați”, nu înseamnă pur și simplu ”nordici”.)

Această formă nouă și malignă de PPME, de neo-puritanism, care a dominat literal majoritatea bisericilor protestante din nord pentru – literal – un secol, a avut următoarele trăsături: (1) Crezul sau liturghia sunt formale și neesențiale. Atât timp cât ești un protestant nu contează de ce biserică aparții. Bisericile nu contează, singurul lucru care contează este mântuirea individuală. (2) Pentru a obține mântuirea, individul trebuie să creadă și să fie fără păcate. (3) ”Păcatul” este oricum definit foarte larg ca fiind, în general, orice practică care este plăcută și, în particular, orice îți poate ”întuneca mintea” astfel încât ai putea să nu obții mântuirea: și mai particular, alcoolul (Demonul Rom); orice activitate de Sabat, cu excepția rugăciunilor, citirii Bibliei și mersului la biserică (dar nu la biserica romano-catolică, instrumentul Antichristului de la Vatican); (4) Cum orice individ este slab și supus ispitei, mântuirea sa trebuie să fie sprijinită de către guvernanți, a căror datorie teologică este să elimine ocaziile de a păcătui, cum ar fi alcoolul, orice activitate lumească de Sabat și Biserica Catolică. Așa cum un istoric a rezumat foarte bine atitudinea PPME față de stat: ”Guvernul este instrumentul principal al lui Dumnezeu pentru mântuire”. Până la urmă, cum poate fi eliminat alcoolul sau catolicii doar prin persuasiune? (5) (cireașa de pe tort): Tu nu vei fi mântuit decât dacă faci tot posibilul să mărești șansa de mântuire a tuturor celorlalți (i.e., să determini guvernul să elimine păcatul).

Înarmat cu această viziune despre lume în cinci puncte, neopuritanul PPME s-a repezit el însuși (și ea însăși, și încă cum!) într-o cruciadă exuberantă, neîmblânzită, diabolic de energică, cu scopul de a stârpi aceste rele și de a înființa un Mare Guvern paternalist la nivel local, statal și național, pentru a distruge păcatul și a anunța un Regat total lipsit de păcate. În politică, acest lucru a însemnat un secol întreg de luptă împotriva alcoolului și pentru ținerea Sfântului Sabat. (Știați că în America lui Jackson, libertariană, anti-neo-puritană, Oficiul Poștal aducea corespondența duminica?). Dar cum ar fi fost în mod clar neconstituțional să scoți Biserica Catolică în afara legii, substitutul PPME a fost să încerce să forțeze intrarea copiilor într-un sistem de școli publice al cărui obiectiv era să inducă supunerea față de Stat și, conform popularului slogan al zilei, să ”creștineze copiii catolici”, din moment ce adulții catolici erau în mod sigur condamnați.

Neo-puritanul arhetipal Woodrow Wilson nu numai că a adus Prohibiția în America, îndeplinind așadar cel mai drag vis al PPME-ului, dar a și transpus cruciada PPME la scară mondială. Și aceasta deoarece, după ce Regatul era stabilit în America, următorul pas sfânt era de a crea un Regat în toată lumea (oricum, luptătorii prohibiționiști și-au văzut în curând visul unei Europe fără alcool distrus iremediabil).

Grupul etno-religios care a suferit cea mai grea asuprire din partea cotoroanțelor fanatice ale PPME (și da, cei mai fanatici luptători erau femeile yanchee, în special fetele bătrâne) au fost catolicii germano-americani și luteranii de modă veche. Ambele grupuri au adus în America obiceiul fermecător și admirabil de a merge duminica la biserică împreună cu familia lor, gătiți cu ce au mai bun, și apoi a se îndrepta după-masa către un grătar în curte, unde puteau bea bere și asculta trupele lor preferate. Vă puteți imagina reacția lor când hoarde de cotoroanțe PPME năvălesc peste ei urlând ”Păcat! Rău! Distrugeți!” pentru vina de a fi comis ceea ce pentru germani era inocent, dar pentru PPME era un dublu păcat grav: a bea bere, și pe deasupra duminica! Și, mai mult, atât catolicii cât și luteranii germani doreau să își ducă copiii la propriile lor școli parohiale, și nu în școlile seculare (sau mai degrabă PPME) din sistemul public.

Apogeul luptei PPME a fost, desigur, scoaterea în afara legii a tuturor băuturilor alcoolice (și nu mai puțin decât prin amendament constituțional!). Rezultatul a fost general cunoscut în America; dezastru absolut: tiranie, corupție, piețe negre și mai mult alcoolism pe măsură ce oamenii mergeau în locuri secrete pentru a obține ”soluții” mai intense, cum ar fi alcool tare în loc de bere, înainte ca polițiștii să ajungă acolo. Și, desigur, crimă organizată, care era aproape inexistentă înainte de Prohibiție. Dar acum numai acele grupări gata să devină criminale erau în stare să aprovizioneze cu produsul mult-dorit și cerut.

Această lecție aspră obișnuia să fie cunoscută de toți americanii, dar s-a pierdut în entuziasmul pentru recenta luptă neo-puritană; împotriva drogurilor și, acum, împotriva fumatului. Ceea ce nu se realizează este că motivul curent al luptei era de asemenea prezent în timpul vechiului război al PPME împotriva alcoolului. Timp de decenii, neo-puritanii au folosit ambele argumente, teologic și medical; nu numai că alcoolul vă va trimite în iad, dar va distruge de asemenea trupul vostru temporal, ficatul vostru, templul trupului vostru. Alcoolul vă va face să vă bateți nevestele, să aveți mai multe accidente și, puțin mai târziu, să vă răniți pe voi și pe alții pe drumuri. Din ce în ce mai mult, de-a lungul anilor, PPME au cuplat teologia cu știința în lupta lor.

Și până la urmă ce s-a întâmplat cu trăsătura creștină agresivă a neo-puritanismului, cu accentul pus pe mântuire și pe Regat? Într-un mod interesant, de-a lungul deceniilor, aspectul creștin a dispărut în mod gradual. Până una alta, dacă fiind un activist creștin, țelul tău major nu este crezul sau liturghia, ci folosirea guvernului pentru a corecta pe toată lumea și a izgoni păcatul, în cele din urmă Hristos se va estompa din imagine și va rămâne guvernul. Tabloul Regatului lui Dumnezeu pe Pământ devine secularizat sau ateizat și, în viziunea marxistă, Regatul secular lipsit de păcate este adus de teribila și prompta spadă a ”sfinților” din Partidul Comunist. Am ajuns pe tărâmul înfiorător al puritanismului de stânga, al Regatului stângist care își propune să creeze o lume perfectă, lipsită de tutun, inegalitate, lăcomie și gânduri pline de ură. Am ajuns, pe scurt, pe tărâmul Dușmanului.

Și deci, fumătorilor! Sunteți șoareci sau sunteți oameni? Fumătorilor, ridicați-vă, fiți mândri, aruncați cât colo vina impusă de opresorii voștri! Stați drepți și fumați! Apărați-vă drepturile! Chiar credeți că cineva poate face instantaneu cancer la plămâni inhalând puțin fum de la altcineva care stă la șase metri depărtare într-un spațiu deschis? Cum vă explicați faptul că milioane de oameni au fumat toată viața fără să se îmbolnăvească?

Și amintește-ți, dacă astăzi vânează fumătorul, mâine te vor vâna pe tine. Dacă astăzi îți smulg țiagara, mâine își vor confisca junk food-ul, carbohidrații, caloriile tale delicioase dar ”goale”. Și nu crede că alcoolul tău este în siguranță; neo-prohibiționismul este de mult pe piață, altfel ce ar fi cu ”taxele pe viciu” (un termen revelator, nu e așa?), scoaterea în afara legii a publicității, vârste mai înaintate de la care poți bea și scorpiile neo-puritane de la MADD. Ești pregătit pentru Regatul Stângist Nutrițional, unde fiecare este forțat să își limiteze mâncarea la iaurt și tofu și boabe de fasole? Ești gata să fii închis într-o cușcă, pentru ca ei să se asigure că dieta ta e perfectă și că faci Exercițiile Obligatorii prescrise? Și ca totul să fie guvernat de National Health Board-ul lui Hillary Clinton?

Fumători, dacă aveți curajul să formați o Ligă a Apărării Fumătorilor, voi fi fericit să intru într-o Auxiliară de Nefumători! Cum ar fi facă fumătorii ar fi o masă importantă la baza unei contrarevoluții populare de dreapta?

Murray N. Rothbard (1926–1995) a fost autorul lucrărilor Man, Economy, and State, Conceived in Liberty, What Has Government Done to Our Money, For a New Liberty, The Case Against the Fed, și multor alte cărți și articole. A fost de asemenea editorul – împreună cu Lew Rockwell – al The Rothbard-Rockwell Report.

Articol preluat de pe LewRockwell.com.

Note:

1. Joc de cuvinte intraductibil: a ieşi din closet - to come out of the closet este folosit în SUA cu referire la situația în care o persoană recunoaște public că aparține unei minorități sexuale.

Citeste in continuare!

Ce îl deranjează pe domnul Pleşu

de Lucian Vasile

În ultima zi a lui 2008, domnul Andrei Pleşu publică în Adevărul un articol intitulat „Două feluri de necredinţă”. Asumându-şi într-un fel rolul de fin observator al tarelor din societatea românească, fostul ministru al culturii de la începutul anilor 90 face o scurtă introducere în care realizează o radiografie a modului românilor de azi de a trăi Crăciunul şi Paştele. Recunoaşte din start că este „mai puţin riguros”, criticând pe cei care critică la rândul lor pe aceia care trăiesc într-un mod lipsit de substanţă cele două sărbători creştine – „Oamenii se înscriu, benign, în alt ritm al timpului, şi o fac altfel decât în fiecare duminică sau la câte o onomastică”. Spre surprinderea unora dintre cititorii articolului său, domnul Pleşu consideră că trăirea acelor momente altfel decât în rutina cotidiană este, totuşi, o cale de lăudat. Propune o cale de mijloc, atât de dragă elitei intelectuale româneşti de azi. În fond, domnia sa dă impresia că vede perioada sărbătorilor ca pe un concediu destinat îmbunătăţirii interioare, la finalul căruia putem reveni fără problemă la mârlănismul interior cotidiană, pentru a reveni la următoarea sărbătoare la un nou concediu, drumul continuând la nesfârşit ca un slalom cu o Dacie 1310 printre gropile de pe Calea Victoriei. Aşa că pentru dânsul soluţiile sunt fie această şerpuire, fie obişnuitul trai „fără chef”. Soluţia radicală a încercări continue de apropriere faţă de modelul de viaţă creştin dispare subit dintre opţiunile omului modern.

Apoi domnul Pleşu face o analiză pertinentă (cu care recunosc că simpatizez) a activiştilor mileniului trei, a tinerilor care caută să militeze pentru ceva, cu toate că uneori nu ştiu nici ei exact de ce. Este vorba de generaţia marşului pe loc sau, în cel mai bun caz, a alergării în cerc. Poate mai corect şi mai concis, domnul Andrei Pleşu îi numea „apostoli sângeroşi ai „toleranţei”, mistici ai ştiinţei, soldaţi emotivi ai raţiunii şi ai „luminilor”, ei se cred oamenii mileniului următor, deşi abia dacă au depăşit franjurile secolului al optsprezecelea”. Totuşi, am două observaţii la aceste afirmaţii ale dânsului. În primul rând, acei tineri sunt cei care promovează calea de mijloc, a non-extremelor, pe care, culmea, şi domnul Pleşu o susţinea în privinţa modului de a trăi şi pe care vom vedea la final că o susţine, în fapt, în cadrul întregului articol. În al doilea rând, aceştia nu sunt, în sistemul de galantar pe care domnia sa îl propune în textul mai sus menţionat, o extremă a societăţii, ci mai degrabă sunt folosiţi ca o contragreutate la problema cu care se confruntă domnul Pleşu.

Şi aici intrăm în esenţa articolul apărut în ziarul Adevărul, în ultima zi a lui 2008: acea „extremă opusă”, reprezentată de cineva (interesant este că nu este folosit niciunul din cuvinte precum „intelectual”, „scriitor”, „actor”, ci domnul Pleşu preferă să folosească, referindu-se la persoana în cauză, sintagme precum „sfătoşenie şugubeaţă”, „semidoctism” sau „subtonul de impostură”) care apare în faţa societăţii de azi ca un altfel de intelectual. Oricine poate sesiza că acea „extremă” este, de fapt, domnul Dan Puric. Interesant este discursul domnului Pleşu la adresa domnului Puric. Încă de la prima referire este aplicată eticheta de „extremă” – în fond, a vorbi azi (cum altfel decât „patetic”?) de subiecte incorect politice precum „neam”, „credinţa omului simplu” şi „Iisus Hristos” nu este decât o formă de radicalism, de extremism intelectual. Acest extremism intelectual dă impresia că, în concepţia domnului Pleşu, autoexilează pe promotorul discursului din tagma intelectualilor români, „confiscată” de altfel de oameni precum Pleşu, Liiceanu, Patapievici, etc. Faptul că domnul Puric vorbeşte de însăşi fiinţa neamului românesc, de „noi care nu ne dăm bătuţi, noi care doinim, jelim şi învingem, noi” îl „frapează” pe domnul Pleşu, amintind de concepţia de animal frumos, dar total lipsit de capacitatea de a reacţiona la orice fel de agresiune, propusă de intelectualul-scriitor Mircea Cărtărescu (vezi Ovidiu Hurduzeu – Mircea Cărtărescu sau sindromul stângist al scârbei de ţară). Ceea ce deranjează pe intelectualul european Andrei Pleşu este îndemnul românesc al intelectualului creştin Dan Puric adresat românului de rând de a-şi fi mândrul din nou de fiinţa sa specifică; iar această direcţie intră în contradicţie cu calea neosocialistă pavată cu stele galbene pe cer albastru a pierderii specificului, a fiinţei şi a religiei în blenderul vajnicei lumi noi.

Dar nu aceasta este marea hibă a lui Dan Puric (şi a oricărui intelectual creştin, român şi conştient de acest de aceste două trăsături ale sale). Problema domnului Andrei Pleşu este apariţia acestei alternative la eternele figuri intelectuale post-decembriste. Pe undeva, pe lângă această nesiguranţă a reacţiei românilor la schimbările ce se petrec pe scena culturală a României, poate fi şi invidia, pentru că, să nu uităm, nu am părăsit spaţiul mioritic. Dan Puric este singurul intelectual român care umple sălile pe oriunde se duce. Cartea lui Dan Puric a fost nu citită (nu are nicio relevanţă tirajul sau numărul de vânzări), ci asimilată de un număr mult mai mare de români decât cei care au asimilat diverse apeluri către amoebe.

Starea domnului Pleşu este relevată de finalul articolului său, în care întreabă într-un mod retoric dacă nu e de preferat „cheful cinstit al cetăţeanului de rând” în detrimentul unui manipulator semidoct. Domnul Andrei Pleşu vrea în continuare pe acelaşi român de mijloc, „moderat”, „european” şi care l-a acceptat pe domnia sa ca un exponent al clasei intelectuale româneşti, sau mai bine spus, al elitei culturale române. Dar, din pacate pentru dânsul, la această clasă de intelectuali apare o alternativă. Iar a arunca cu noroi în reprezentanţii ei (având, indirect, aceeaşi atitudine şi faţă de românii care îi preţuiesc pe aceste noi personalităţi de pe scena culturală română) nu este un mod elegant şi nici onorant de a reacţiona.

Citeste in continuare!

Grecia - Leaganul anarhiei europene

de Ion Josan

Luna decembrie a anului 2008 a fost poate una dintre cele mai sumbre luni din istoria moderna a Greciei. Sute de tineri, multi dintre ei abia trecuti de varsta majoratului, au rabufnit la adresa unei societati care, in opinia lor, i-a abandonat. Lipsa de perspective si modele a lasat tineretul Greciei in deznadejde si frustrare, situatie care pare sa fi devenit fara iesire. Starea de nemultumire generala s-a transformat in cele din urma in violente teribile, amplificate de moartea unui tanar de 15 ani ucis de politie.

Problemele economice si sociale s-au acutizat tot mai mult, in mare parte datorita coruptiei generalizate si a dezinteresului clasei politice pentru necesitatile esentiale ale Greciei. Neincrederea in structurile statului a crescut mai ales in randurile tinerilor care nu mai vad azi nici o alternativa pe scena politica a sistemului democratic elen.

Grecia este lovita din plin de problemele lasate multi ani nerezolvate si asta tocmai in contextul unei recesiuni economice mondiale pronuntate. Coruptia, parca un fenomen cronicizat in Balcani, a condus spre stagnare economica si acumulare de nemultumire sociala. Reformele necesare au fost de cele mai multe ori evitate, iar atunci cand s-a gasit vointa politica pentru implementarea lor, au fost primite cu proteste virulente.

Viata politica greceasca a fost dominata in ultimii 20 de ani de PASOK (Miscarea Socialista Panelenica), un partid social-democrat care, in ciuda perioadei lungi in care s-a aflat la putere, nu a reusit sa imprime Greciei o noua viziune asupra viitorului ei. Stanga populista a evitat o abordare directa a problemelor, constienta ca astfel ar fi provocat reactii virulente din partea societatii, in special dinspre sindicatele foarte cicumspecte in ceea ce priveste reformarea sistemului social. Sarcina asumarii reformelor a cazut dupa alegerile generale din 2004 in responsabilitatea partidului conservator Noua Democratie, insa nici dreapta nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor. Scandalurile de coruptie repetate au stirbit si aceasta forta politica de incredere si credibilitate.

Neincrederea in sistemul politic grec s-a accentuat in timp iar mesajele de extrema stanga au devenit tot mai populare, mai ales in randul tineretului, aceasta in conditia in care Grecia are o adevarata traditie a miscarilor anarhiste. Revolta studentilor politehnisti din 1974 impotriva Regimului Coloneilor inspira si azi tineretul grec. Lupta impotriva sistemului (fie el chiar democratic) pare sa fi devenit la moda in cercurile studentesti. Autoritatea statului este blamata de tineret pentru toate insuccesele lor. Intr-o tara care nu a trecut prin ororile comunismului tot ce vine dinspre stanga, in special dinspre partile sale extreme, este repede imbratisat de tanara generatie ca valabil.

Problemele educatiei si ale sistemelor de invatamant sunt acute in toata Europa, unde tinerii sunt tot mai dezorientati si lipsiti de motivatie. Absenta familei traditionale si a modelelor si-a lasat adanc amprenta asupra noilor generatii lasate sa creasca in fata televizorului. Tinerii greci traiesc si ei cu aceasta criza a valorilor si modelelor, iar vidul de spiritualitate se resimte in frustrarea innabusita in violenta, in setea de distrugere necontrolata.

In perioadele de criza extremele isi castiga mai usor legitimitatea. Gruparile anarhiste grecesti au reusit sa capteze nemultumirile tinerilor si ideea revolutiei, a rasturnarii status quo-ului si-a gasit noi aderenti. Marele dusman, sistemul capitalist, economia de piata, este tinta tinerilor anarhisti, insa singura alternativa pare ca este violenta. In absenta responsabilitatilor si a asumarii lor, revolutia pare un mod de viata romantic, mai ales in conditiile in care repercusiunile punitive sunt nesemnificative.

Anarhistii au primit ocazia sa se afirme, asta in conditiile in care actiunile lor au ramas multi ani fara ecou in societatea greceasca. In preajma Jocurilor Olimpice ce trebuiau sa fie gazduite de capitala Greciei, o serie de organizatii anarhiste au militat impotriva a ceea ce ei numeau “spiritul competitiv, comercial si nationalist al Jocurilor” unul dintre sloganurile principale fiind “Haideti sa distrugem Jocurile Olimpice chiar in tara in care au aparut”. Firesc, acest tip de actiuni nu a atras simpatia nimanui, ba chiar a trezit antipatia multora, dar noile framantari sociale si moartea unui tanar grec in luptele cu politia au dat anarhistilor noi perspective de acaparare a opiniei publice, multi intrezarind o revolutie ce ar putea da semnalul pentru intreaga Europa.

Autoritatile par sa fi fost mult timp indulgente cu protestele studentesti si aceasta datorita evenimentelor din 1970 cand politia a deschis focul asupra studentilor protestatari. Autoritatile au incercat sa evite acuzele cum ca ar folosi metodele “fasciste” din timpul Regimului Coloneilor.

Campusurile studentesti sunt spatii in care politia nu are dreptul sa intervina si locuri in care anarhistii si protestatarii se repliaza dupa fiecare actiune stradala. In anul 2006 guvernul conservator a incercat sa puna capat protectiei constitutionale de care se bucurau campusurile universitare, parte a unui amplu plan de salvare a calitatii invatamantului universitar. Reactia a fost prompta, mii de studenti (majoritatea aderenti de stanga) s-au implicat in proteste violente de strada si ciocniri cu politia elena, multe cladiri ale universitatilor fiind ocupate si avariate. Guvernul a fost nevoit sa renunte la intentiile sale, demonstrand ca strada isi poate impune vointa prin forta.

Violentele generalizate din luna decembrie au lasat Atenei imaginea unei cetati asediate, sute de magazine, de masini ori banci fiind incendiate. Zonele comerciale si de promenada din centrul orasului sunt acum adevarate ruine, iar pagubele se estimeaza la sume ce ating valoarea de 2 miliarde de dolari.

Nici macar in ajunul Craciunului vandalizarile nu au incetat. Astfel, sute de tineri au marsaluit pe principalele artere comerciale cerand eliberarea celor arestati, cantand colinde cu texte protestatare, împărţind fluturaşi trecatorilor şi strignd slogane de genul: “Preotii – hoti si pedofili” sau “Craciunul a fost anulat anul acesta, Fecioara a avortat”.Catedrala de secol 19 din centrul Atenei a fost “decorata” cu simboluri anarhiste iar steagul Greciei a fost doborat. Datorita gravitatii incidentelor, oficialii Catedralei au hotarat să suspende slujba religioasă din Ajun.

Daca la inceput protestele era privite cu simpatie de majoritatea grecilor, in ultimele zile tot mai multe voci cheama la calm si la gasirea unor solutii rezonabile. Clasa mijlocie se vede tot mai lovita de evenimente, comertul si activitatile economice in general fiind acum in impas. Pana si principalul partid de extrema stanga, KKE (Partidul Comunist Grec), a blamat evenimentele, iar liderul lor, doamna Aleka Papariga, a considerat ca manifestantii actioneaza fiind manipulati de catre stat.

Este lipede pentru tot grecul cu capul pe umeri ca violentele trebuie sa inceteze, cei ce au de intretinut o familie nu pot fi pacaliti de teribilismul unor ideologii criminale precum anarhismele extremei stangi. Pe langa grava criza economica mondiala, Grecia trebuie sa faca fata acestei rani deschise in sanul societatii ei, astazi atat de dezbinata. Impasul grecilor este un semnal pentru intreaga Europa, ea accentueaza criza unei societati ce isi neglijeaza tineretul, educatia si cultura in favoarea unor masinatii economice menite sa imbogateasca pe cei corupti.

Grecia ne transmite ca cei ce nu au cunoscut comunismul nu vor intelege niciodata ce a fost el cu adevarat si ca vor fi mereu inconstienti in fata utopiei egalitariste. Societatile de tip occidental, lipsite de experienta calvarului comunist, dar constiente de dezavantajele capitalismului, tind sa-si limiteze aria de alegere avand falsa impresie ca ar exista doar cele doua alternative. Problema acestor sisteme e ca privesc individul doar din perspectiva nevoilor sale materiale, neglijand nevoia echilibrului spiritual atat de necesar armonei individului sau a comunitatii.

Europa este in fata unei crize ce nu are in fond o problema economica ci una morala si spirituala. Volatilizarea identitatilor si culturilor traditionale a lasat locul unor noi conceptualizari ale comunitatii, create in jurul unor subculturi si ideologii indoielnice care se vor surogate ale culturii, sufocate de lacomie sau idealisme utopice. Elitele europene trebuie sa isi asume din nou rolul de educator al maselor care, fara modele, actioneza orbeste fara sa mai poata fi oprite, distrugand destine.

Citeste in continuare!

Limitele libertatii de exprimare in “paradisul” social suedez

de Horia Ciurtin

Este de la sine înţeles că într-o ţară dominată la toate nivelurile de fantasma ideologiei stângiste, precum Suedia, statul va avea un cuvânt greu de spus în orice regiune a vieţii politice şi civile. Numită de către o parte a Occidentului drept un “paradis” social(ist), Suedia social-democrată s-a remarcat în ultima jumătate a secolului XX îndeosebi printr-un puternic program pro-imigraţionist, fapt ce a transformat naţiunea vechilor varegi într-un mod profund.

Dacă odinioară această ţară putea să îşi aroge calitatea de a avea una dintre cele mai omogene comunităţi etnice din întreaga Europă, în prezent, numerele deloc neglijabile ale imigranţilor au ajuns să impună politici discriminatoare faţă de populaţia nativă, majoritară. Astfel, având în vedere că în jur de 12% din cetăţenii suedezi actuali sunt de origine străină, iar 16,37% din totalul populaţiei poate afirma că are cel puţin un părinte imigrant, se poate trage cu uşurinţă concluzia că noua structură social-etnică a statului suedez implică per se noi modalităţi de guvernare şi noi forme de manifestare a puterii publice în raport cu cetăţenii.

Dacă în trecut, societatea civilă a Suediei era o entitate cvasi-autarhă, capabilă de a-şi gestiona cu uşurinţă conflictele, fără intervenţia puterii statale, în zilele vestitoare ale naşterii epocii postmoderne, caracterul de extraneitate a unei largi pături populaţionale a determinat apariţia unor noi instituţii etatice, de natură intervenţionistă, în scopul aplanării neîntelegerilor din sfera publică şi privată a societăţii civile. O astfel de instituţie este si cea a Ombudsman-ului de Presă, însărcinat cu păzirea caracterului etic al practicii jurnalistice. Înfiinţată în 1969, aceasta funcţie a fost legitimizată de numărul mare de abuzuri mediatice împotriva cărora cetăţeanul era relativ neputincios. Dorind a remedia această stare de fapt, printr-o nouă stare de drept, s-a decis crearea unei astfel de instituţii de apărare a cetăţeanului faţă de marile trusturi.

Fundamentată după modelul instuţiei Ombudsman-ului Parlamentar (instituţie similară cu cea a Avocatului Poporului din sistemul constituţional românesc), instituţia Ombudsman-ului de Presă şi-a găsit instantaneu utilitatea. Ocupantul acestei funcţii este ales în mod direct de către un comitet special, însărcinat în acest sens, şi format din Şeful Ombudsman-ilor Parlamentari, din preşedintele Baroului şi din presedintele Clubului Naţional de Presă. În mod firesc, într-un sistem dominat de stânga social-democrată, cel instituit în această poziţie a fost, în general, un individ dispus să acţioneze în conformitate cu programul ideologic al acestui regim.

Având în vedere aceste fapte, e inutil să precizăm că – nu de puţine ori – Ombudsman-ul de Presă, pe lângă exercitarea atribuţiilor sale legitime, a jucat rolul de organ represiv împotriva publicaţiilor şi manifestărilor mediatice de orientare naţionalistă, ori pur şi simplu aparţinând dreptei suedeze. Astfel, cenzura neînduplecată din presă, realizată în numele multiculturalismului iluzoriu, al oportunităţii egale, al non-discriminării active, pe scurt, în numele retoricii socialist-socializante, şi-a găsit expresia formală în Ombudsman-ul de Presă.

Un caz recent edificator în acest sens este decizia Ombudsman-ului Yrsa Stenius de a actiona pe cai legale împotriva unori scriitori de bloguri, priviţi ca periculoşi prin temele abordate şi perspectiva asumată. Din punctul ei de vedere, cetăţenilor nu ar trebui să li se permită să scrie ce vor şi cum vor, fapt regăsit pe Internet, manifestare mediatică ieşită de sub vigilenţa controlului său. Marii “vinovaţi”, bloggeri care au abordat sau nu tema spinoasă a imigraţiei în masă, au mers prea departe în exercitarea dreptului la libera exprimare, în opinia Yrsei Stenius care se teme că această “modă” ar putea răbufni şi în mass-media convenţională.

Cetăţenii suedezi se văd astfel puşi în ridicola situaţie de a li se recunoaşte formal libertatea de exprimare, libertate care este rapid îngrădită atunci când depăşeşte limitele născocite de intelighenţia stângistă. Nimeni nu a găsit de cuviinţă, in Suedia, să se întrebe care sunt limitele practicii jurnalistice, etic vorbind, atunci când trusturile de presă preferă să ascundă cititorilor faţa nevăzută şi dăunătoare a imigraţiei masive. Nimeni nu a acuzat cel mai mare cotidian al regatului suedez, Aftonbladet, de abuz al libertăţii de exprimare atunci când i-a permis comunistului Robert Aschberg să scrie articole în paginile sale. Singurii care sunt şi pot fi acuzaţi pe astfel de temeiuri sunt, bineînţeles, câţiva bloggeri care îsi permit să pună la îndoiala fundamentele establishment-ului stângist şi a manevrelor sale social-demografice.

De fiecare dată când extremiştii de stânga ai Antifascistisk Action (AFA) au întreprins actiuni cu caracter violent sau propagandă mediatică virulentă spre atragerea de noi adepţi, statul suedez şi Ombudsman-ul de Presă au privit cu benevolenta indiferenţă aceste manifestări. În schimb, a fost destul ca o mână de indivizi disparaţi să abordeze o temă tabu, pe paginile lor private de pe un Internet pe care îl considerau spaţiul libertăţii intangibile de exprimare, pentru ca întreg mecanismul de nivelare socială şi intervenţie brutală să se pună în mişcare cu scopul de a-i aduce la tăcere.

Aceasta situaţie frizează absurdul prin dezechilibrul şi nedreptatea evidentă făcută la adresa unei părţi a spectrului politic. Într-o ţară unde stânga îşi permite cele mai elaborate proiecte mediatice şi sociale, fără teama vreunei cenzuri, dreapta este constrânsă la cea mai strictă formă de auto-cenzură, pentru a nu îşi atrage oprobriul legal al instituţiilor guvernamentale şi non-guvernamentale. În logica pervertită a unui astfel de sistem, orice emanaţie a paradigmei de stânga este absolut bun, iar orice se înrudeşte sau pare a veni din dreapta e iremediabil malign.

E uşor de constatat cum socialismul mai mult sau mai puţin mascat al regatului nordic dezvăluie fără jenă eterna-i teză conform căreia există libertate absolută de exprimare, însă acest “absolut” se reduce la a avea dreptul şi libertatea a fi de acord cu epistema propusă de el. Avându-l în minte pe fanaticul revoluţionar al Terorii Iacobine, Saint-Just, care afirma că “Pas de liberté pour les ennemis de la liberté” (”Nici o libertate pentru inamicii libertăţii”), stânga îl parafrazează ideologic, dar mai ales metodologic, ajungând să declame “Nici o libertate pentru duşmanii stângii”, orice alta părere fiind greşită şi dăunătoare. Fără dubiu, fără drept de recurs. Caz clasat!

Citeste in continuare!