Irelevanța dreptei românești – cinci păcate capitale (partea a II-a)

de Horia Ciurtin

Partea întâi poate fi citită aici

Auto-victimizarea dreptei – paranoia alterității

Mai întâi, prin „talibanizarea” sa, dreapta s-a situat extrem de aproape de domeniul ridicolului, un domeniu în care apoi s-a încadrat deplin - spre dezonoarea ei - datorită continuei sale auto-victimizări. Incapacitatea de a-și asuma propriile greșeli a determinat partizanii ei – fie intelectuali, fie simpli membri – să caute mereu un dușman exterior, un etern Altul responsabil pentru eșecurile sale. Lipsa dimensiunii auto-critice și a introspecției oneste a condus dreapta pe drumul unei paranoia condimentate cu un conspiraționism de bâlci.

Gazetari de duzină, fel de fel de „guru” și monahi aflați în răspăr cu adevărata ierarhie ecleziastică, au identificat acest mare dușman în cele mai neverosimile locuri: masonerie, post-marxism, Islam, bizare grupări New Age, Noua Ordine Mondială, tehnocrație etc. Realitatea unora dintre acestea este incontestabilă, după incontestabilă este și ofensiva lor împotriva dreptei, însă elementul fundamental care le scapă proponenților unor astfel de teorii ale conspirației este faptul că adevăratul eșec al dreptei nu este o consecință a actelor de inamiciție (mai mult sau mai puțin fictive), cât mai ales a propriei sale constituții actuale, a diferiților militanți de cel mai jos calibru ce au transformat-o într-un real bâlci politic, după cum nota și Alain de Benoist în a sa „Vu de Droite”: „Stânga nu e puternică decât prin slăbiciunile dreptei, prin îndoielile şi ezitările ei. Desigur, în lumea actuală, nu lipsesc motivele de nemulţumire. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne mărginim la proteste. Cu lamentările ei, dreapta cade într-o greşeală de stânga: aceea care constă în a atribui celorlalţi responsabilitatea propriei sale sorţi. A te plânge nu înseamnă a analiza, ci doar a nu întelege.”

Găsirea unui etern țap ispășitor este un fenomen simptomatic pentru dimensiunea schizoidă a dreptei actuale. Frica de a recunoaște că a eșuat lamentabil, gest care ar permite reconstruirea și repunerea în context a spectrului politic de dreapta, demonstrează faptul că s-a ajuns în clipa de față la un fatalism asumat, un fatalism mult mai profund ce acceptă imposibilitatea de a naște o dreaptă nouă, o dreaptă mai bună. Iar această fobie denotă cea mai josnică formă de „conservatorism”, mai precis acea conservare a decadenței și neputinței, o conservare a ceea ce dreapta are mai prost.

Neînțelegându-se pe sine, datorită îndepărtării de valorile sale fondatoare, dreapta încetează în a-și înțelege și alteritatea. De aici nevoia obsesivă de a identifica mereu un dușman exterior, un Celălalt subversiv care îi dorește pieirea, situație ce aduce aminte mai degrabă de paranoia regimului stalinist decât de măreția celor care îndură cu resemnare orice lovitură ...

Tirania fetișurilor marginale – bolșevizarea dreptei

Vis-a-vis de ofensiva Celuilalt asupra propriilor valori putem observa o reală problemă a dreptei post-decembriste moștenită de la comunism: obsesia pentru formă și formalism în detrimentul esenței. Ipocrizia laudativă devine astfel mult mai apreciată decât o critică onestă, fluturatul unui steag sau lansarea unei cărțulii fără de substanță apare ca o faptă mult mai profundă decât lupta sinceră și dezinteresată în folosul cauzei. Exista marele risc ca dreapta să își creeze o proprie nomenklatură, una spectrală în raport cu politica mainstream, însă cu atât mai virulentă la orice „erezie” depistată în rândurile ei.

Această problemă este agravată și prin introducerea unor fetișuri marginale de către nenumărații cai troieni cripto-comuniști ce au pătruns în rândurile ei. Foști (și actuali) poeți de curte, gazetari de duzină ori diferiți marginali pseudo-culturali cu pretenții de intelectuali doresc a da tonul în dreapta contemporană și, din nefericire, reușesc. Vechiile obsesii (fals) patriotarde vehiculate de aparatul de stat marxist sfârșesc prin a fi adoptate cu mare bucurie de „intelectualitatea” dreptei actuale, fie că vorbim de hipertrofierea unor figuri istorice, fie că optăm – bizar – pentru falsificarea grosolană a datelor istorice în scopul creșterii artificiale a sentimentului național.

De asemenea, după model comunist, dreapta începe să își mistifice peste orice limită acceptabilă personalitățile, dorindu-le intangibile și implacabile în orice domeniu, deși fiecare dintre „aspiranții” la statutul de fetiș cultural ar fi respins cu vigoare inițiativele în acest sens. Este pur și simplu abjectă tendința actuală a dreptei de a-și pune eroii în postura unor noi Lenin care trebuie sanctificați și mumificați întru veșnică pomenire, în piața publică. Astfel, posteritatea nedemnă de figura lor tinde să îi transforme în ființe supra-umane, răpindu-le în acest mod chiar posibilitatea de a constitui un model solid pentru contemporaneitate, căci după cum istoria ne-a învățat în nenumărate rânduri semi-zeii sunt ușor de slăvit, însă aproape imposibil de urmat.

În aceeași manieră se poate observa insistența obsesivă pentru elaborarea și prezentarea unei „doctrine naționaliste”, ca și cum naționalismul nu ar fi un sentiment firesc, înnascut, ci unul care se poate învața cu multă râvnă precum o nouă specie de socialism științific. Dorința de a se gândi mono-bloc, cu obediența unei turme disciplinate, de a se crede fără drept de apel într-o nouă „dogmă de partid” (fie el chiar de dreapta) nu poate decât să stârnească un profund dezgust oricărui individ ce s-a angajat în încleștarea politică din idealism și dăruire.

Dincolo de senil și pueril – către o dreaptă nouă

Trecând peste acești pași ai degenerării dreptei, ai unei „deveniri-întru-irelevanță”, se impune să vedem ce a mai rămas, acum, de apărat printre ruine și pentru ce merită a se relua o aspră luptă, în viitor. Pentru a putea re-construi un autentic pol de dreapta, este necesar un amplu compromis pe tot parcursul spectrului, dublat de o epurare viguroasă a elementelor care au favorizat fiecare dintre cele cinci erori capitale.

În special, dreapta trebuie să procedeze la debarasarea dublei sale dimensiuni marginale – senilă și puerilă. Prima dintre ele, cea a foștilor activiști interbelici, se poate mândri de cele mai multe ori numai cu suferința (admirabilă, bineînțeles) sau prezența într-un context istoric mai mult sau mai puțin favorabil. Tocmai datorită acestei situații trebuie părăsită viziunea cum că autenticitatea dreptei ar lua ființă strict din autoritatea „incontestabilă” în toate domeniile a vechilor oameni de dreapta. Iar faptele din ultimii douăzeci de ani sunt grăitoare în acest sens: dezbinare și excomunicări născute din mințile unor militanți care continuă să se cramponeze de situația politică interbelică, neglijând întru totul noile valențe ale luptei, noii dușmani și noile teritorii în care bătălia ideatică se va duce.

De asemenea, dimensiunea stradal-puerilă a dreptei contemporane a părut să aibă un real succes în rândul adolescenților, însă totul s-a dovedit a fi o construcție din cărți de joc. Nimeni nu și-a pus problema dezvoltării ulterioare, a perioadei în care acești tineri se vor maturiza și nu vor mai dori să facă parte din mișcări stradale. În sine, acest mod de organizare nu este deloc condamnabil, însă nedublat de o amplă structură matură și intelectuală nu poate decât să se prăbușească.

Din acest punct de vedere, o dreaptă autentică nu poate trăi de la un marș la altul, de la un eveniment anti-cip la altul, nu poate trăi mulțumindu-se să fluture steaguri și să împartă fluturași, după cum nu se poate limita nici la scrierea de cărți de duzină, ori organizarea de conferințe academice. Nu. O dreaptă autentică trebuie să mențină mereu sus standardul și să nu uite că menirea ei profundă – și singura importantă – este de a oferi o alternativă radicală la viziunea actuală a societății.

Un pol vitalizat de dreapta are nevoie, în primul rând, de o amplă paletă de reali intelectuali, însă intelectuali activi, implicați direct în confruntarea politică, niște intelectuali dispuși să fie prezenți în primele rânduri, oriunde este necesară prezența lor, iar nu niște indivizi comozi, retrași în căldura posturilor universitare și temători de a rosti adevăruri prea „puternice”. O dreaptă renăscută are nevoie și de un număr considerabil de militanți activi, mereu în mijlocul conflictelor ce macină comunitatea, însă niște militanți convinși de legitimitatea scopului lor, niște luptători în slujba unui ideal, iar nu niște simpli agitatori stradali.

Dacă se dorește ca dreapta să aibă un drept și o șansă la existență în viitorul greu ce se întrevede, ea are nevoie de o reală „schimbare la față”, de o metamorfoză profundă, una care să descătușeze elanul său pierdut în cavalcada istoriei. Dreapta trebuie să își amintească ce vrea cu adevărat, care este țelul ei final, singurul pentru care merită luptat: modificarea paradigmei actuale, iar nu o fugă oarbă după obiective conjuncturale (fie acestea acapararea momentană a puterii, organizarea de evenimente flamboaiante, luptele anti-cip, mutarea capitalei sau proiecte bizare de „constituții naționaliste”).

Pentru ca dreapta să renască, este necesar ca ea să își frângă zdrobitoarea sa irelevanță, să fie o dreaptă care să reînnoade firul rupt cu originile, dar să depășească orice concepție uzată și abuzată de inepția generațiilor succedate între timp. Dreapta trebuie să înceteze idolatria tabloidală pentru kitsch-uri politice, fetișuri marginale, indivizi carismatici de mâna a doua și diletanți intelectuali de tot felul. Nu orice intenție pozitivă îi servește cu adevărat cauza, după cum nici orice genialitate duplicitară nu îi conferă mai multe șanse de succes. Dacă întreaga paletă a militanților înțelege acum care este momentul prielnic, care au fost greșelile trecute și este dispusă să își reasume vechile idealuri ale identității, onoarei și sacrificiului, atunci există într-adevăr o cale pentru ca dreapta să iasă victorioasă din lupta cu sine însăși, din singura luptă care contează cu adevărat ...

Citeste in continuare!

Irelevanța dreptei românești – cinci păcate capitale (partea I)

de Horia Ciurtin

Partea a II-a poate fi citita aici

Cândva, dreapta românească putea fi considerată o autentică perspectivă alternativă în raport cu viziunea predominantă a epocii. Dreapta avea capacitatea de a fi cu adevărat „reacționară”, mai precis de a putea răspunde eficient și radical fiecărei provocări survenite din greșelile constitutive ale societății contemporane. În prezent, însă, dreapta apare ca o mare pierdere de Sens, ca un corp inert aflat în derivă, un trup irelevant aruncat pe orbita unei societăți care nu mai permite nici o contestație reală. Moartea și atomizarea unei lumi se reflectă cu atât mai mult în domeniul politic cu cât acesta are menirea intrinsecă de a reflecta cu profunzime relațiile din interiorul fiecărei comunități, modul acesteia de a percepe organizarea și destinul ei final.

În acest context, frângerea esențială a dreptei putea fi prevăzută cu exactitate, însă aproape nimeni nu bănuia ce valențe avea să primească această de-cădere în desuet. Din alternativă la degenerare, dreapta apare astăzi ca un veritabil simptom al acestei boli, o formă parazitară ce urmează îndeaproape generalizatul Eschaton social. Vina pentru acest trist parcurs este de cele mai multe ori plasată în contextul nefavorabil, în domeniul stângii sau chiar al centrului liberal depolitizant, pierzându-se mereu din vedere că cea mai mare contribuție la această transformare întru absurd o poartă însăși forțele de dreapta. Astfel, fenomenul cel mai ușor de observat în evoluția dreptei românești postbelice, dar mai ales post-decembriste, este o autofagie, o autodevorare a structurilor și ideilor directoare ale acesteia din interior.

Erorile apărute la marginea dreaptă a spectrului politic post-decembrist sunt multiple și imposibil de analizat sub lupa politologiei „detașate” care nu face nici cel mai mic efort în înțelegerea valorilor real asumate de către această facțiune și chiar mai greu de observat cu precizie de către inamicii săi care pleacă ab initio de la o premisă contradictorie. Astfel, sarcina grea a reliefării greșelilor săvârșite de actuala dreaptă rămâne de datoria partizanilor săi, o datorie neasumată până acum dintr-o aversiune nejustificată pentru auto-critică și onestitate intelectuală. Dreapta este datoare să își scrie propria sa „Spovedanie pentru învinși”, o critică la fel de virulentă precum cea pe care Panait Istrati o făcea tovarășilor săi marxiști, o critică menită să o exorcizeze de toți demonii pervertirii și decadenței.

Foarte succint vom încerca să prezentăm o serie de erori esențiale, însă fără a constitui o listă limitativă, ci mai degrabă una ilustrativ-exemplificativă pentru sfera ineptă în care dreapta contemporană se învârte haotic. Din acest punct de vedere, pe fundalul pierderii unei direcții reale, se pot observa cinci caracteristici – luate în ordine evolutivă – care necesită un puternic reproș pentru deplorabila stare în care dreapta de azi s-a afundat: „blazarea” dreptei intelectuale, „feudalizarea” dreptei, „talibanizarea” dreptei, „auto-victimizarea” dreptei și obsesia ei pentru diverse „fetișuri” marginale.

Blazarea dreptei intelectuale – sciziunea verticală

Un prim pas în pierderea sensului a fost constituit în abandonarea dreptei de către intelectualitatea ei. Confruntați cu multiplele eșecuri survenite pe scena politică de tip clasic, intelectualii au fost sufocați de blazarea ce i-a determinat să se retragă din orice mișcare de tip activ, din orice confruntare cu sistemul. Fără a fi învățat lecția pe care elita de stânga a oferit-o cu măiestrie - mai precis replierea în domeniul luptei metapolitice, continuarea războiului ideatic în domenii indirect politice - gânditorii dreptei au alunecat într-o izolare „de salon”, o continuă retorică inutilă inter pares, o retragere în turnul de fildeș al pasivității universitare comode.

Într-un anumit sens, dreapta intelectuală a eșuat lamentabil în a urma sfatul unuia dintre cei mai iluștri reprezentanți ai săi, Julius Evola, care susținea necesitatea transformării fiecărui individ într-un „soldat politic” implicat total în confruntarea pe care partizanii „reacționari” ai dreptei trebuie să o poarte mereu. Din presupușii „soldați politici”, intelectualii au reușit să devină doar „mercenari” supuși ai sistemului, aflați la marginile sale, dar totuși în raza sa de acțiune și pe statul său de plată, producând o contestație pur formală, lipsită de orice pathos și voință, o contestație într-atât de anemică încât a folosit doar la justificarea mai intensă a stării de fapt.

Neimplicarea și părăsirea mișcărilor active a avut consecințe dezastruoase pentru ambele sfere ale dreptei, determinând o puternică sciziune între acestea, o dușmănie mocnită ce - pe bun drept - a izbucnit cu virulență atunci când intelectualii s-au conformat sistemului și au lăsat restul militanților fără nici o elită conducătoare. Astfel, dreapta s-a trezit împărțită în două tabere, martoră a unei diviziuni pe verticală ce a separat iremediabil elita conducătoare de marea masă a aderenților, lăsându-i pe aceștia din urmă fără nici un suport doctrinar și constrângându-i să găsească noi moduri de organizare. Este de la sine înțeles că din această clipă, lupta dreptei a încetat aproape definitiv de a fi una ideatică, de a încerca să constituie o alternativă radicală de viziune, transformându-se într-o simplă hârjoneală de stradă, un șir neîntrerupt de marșuri și scandări populiste a unor sloganuri fără nici o consistență.

Această primă eroare s-a dovedit, pe termen lung, și cea mai distructivă în ceea ce privește coeziunea spectrului politic de dreapta. Reala „decapitare” la care ea a fost supusă a dezlănțuit ulterior un șir de consecințe care s-au agravat treptat până la actuala sa dezintegrare ideatică și structurală. Marele păcat al intelectualității, cel de a fi renunțat brusc la orice acțiune și implicare directă, de a fi cedat din lașitate și comoditate, a depășit cu mult în intensitate orice lovitură pe care oponenții ar fi încercat să o aplice. Disprețul nejustificat al presupusei „elite” pentru politica activă a determinat prin ricoșeu ca membri mișcărilor de bază să piardă cu totul din vedere orice scop superior agitării de steaguri, i-a determinat să renunțe la însuși țelul final al dreptei: modificarea paradigmei dominante.

Feudalizarea dreptei – atomizarea orizontală

În acest mod, după părăsirea dreptei de către realele sale elite, resturile neorganizate ale marilor mișcări au început să se fărâmițeze cu atât mai tare în mici feude, grupuri și grupuscule a căror conducere a fost acum uzurpată de diferiți intelectuali de mâna a doua care au ales calea cea mai facilă pentru succesul în această „dreaptă a străzii”: retorică populistă, pseudo-argumente demne de semi-doctismul teoriei conspiraționiste, trezirea celor mai gregare instincte ale masei de militanți.

Mișcări în care odinioară existase cea mai strânsă unitate devin în acest context o multitudine eterogenă de grupuri de interese, fiecare cu micul său lider, pretinzând monopolul asupra „adevăratei” esențe a dreptei, fapt ce dezlănțuie o reală luptă fratricidă în cadrul întregului spectru politic. Este de la sine înțeles că această criză a atomizării pe orizontală, între grupuscule conduse de eșalonul doi al intelectualității, a fost favorizată de inconștiența ambelor tabere, atât prin aroganța elitei blazate, cât și prin incapacitatea mișcării de masă de a coordona eficient structurile sale ample.

Totuși, fenomenul acestei sciziuni de partizanate mărunte nu este specific doar părții „de jos” a verticalei, ci și celei de sus. Este extrem de ușor de observat modul în care și intelectualitatea de dreapta a ajuns să se fragmenteze și apoi să se coaguleze în micuțe think-tank-uri mai mult sau mai puțin depărtate de centrul comod al gândirii mainstream. Astfel, dreapta se găsește pusă în situația de a fi divizată atât vertical, cât și orizontal, fiind incapabilă de orice compromis care i-ar putea aduce o unitate cât de vremelnică.

Firește că nu se pune problema „unificării” sau „armonizării” forțate a dreptei într-o structură monolitică, însă atomizarea ei radicală o blochează într-o stare de paralizie politică, răpindu-i capacitatea de repliere și reacție la orice provocare exterioară atâta timp cât forțele sale sunt măcinate în contextul luptei interne între nenumărați cai troieni și facțiuni fictive. O nivelare și conglomerare a dreptei într-un bloc unic ar fi la fel de dăunătoare, având în vedere că elementul său forte a constat mereu în diversitatea căilor propuse, însă marea eroare actuală constă nu în multitudinea acestora, ci în secesiunea lor violentă, în ignorarea finalității comune, în exacerbarea orgoliilor individuale.

Talibanizarea dreptei – de la teologia politică la politica teologică

Structura „feudală” a spectrului politic de dreapta a favorizat, în mod cert, atât de frecventele „schisme”, excomunicări reciproce și acuze de „erezie” politică. Totodată, această modalitate haotică de constituire a transformat modul tradițional în care sfera politică și cea religioasă interacționau în cadrul dreptei. Treptat, pe fondul atomizării totale, s-a făcut trecerea de la teologia politică, în care cele două domenii ale vieții omenești erau ierarhizate foarte strict - coborând de la principiile pure ale teologiei spre contingentul organizării concrete -, la o politică teologică în care ambele domenii sunt anulate și amestecate monstruos într-un cocktail eschatologic, o manie schizofrenică ce confundă previziuni apocaliptice cu acțiuni pseudo-politice.

Supusă unui real proces de „talibanizare”, dreapta alunecă încet spre un fundamentalism religios perpetuat de nenumărați „cruciați” fervenți care nu cunosc cu exactitate nici măcăr fundamentele credinței atât de ostentativ afișate. Fanatismul lor, indiferent de forma în care se manifestă, are mai mult în comun cu dimensiunea schizoidă a neoprotestanților de peste Ocean decât cu cu calmul și puritatea contemplativă a ortodoxiei clasice.

Un alt semn al declinului autenticei spiritualități în favoarea unor idei pseudo-teologice fixe se poate observa în apropierea acestor indivizi de filiera gnostică a creștinismului slav, de obsesiile eschatologice a pustnicilor ruși, producându-se pe această cale o ruptură profundă de esența bizantină a teologiei ortodoxe, precum și de substratul „păgân” autohton ce a conviețuit simbiotic și firesc până în clipa de față cu creștinismul românesc.

Pozând în apărători ai „dreptei credințe”, majoritatea acestor apologeți triviali suferă de o reală lipsă de cultură teologică, de o insuficientă înțelegere a preceptelor tradiționale, fapt ce duce la declinul generalizat al unei politici „ortodoxe”. În locul ascensiunii către principiile de bază ale spiritualității, neo-cruciații actuali aleg partea cea mai spectaculoasă și facilă a acesteia, marșând pe detalii lipsite de orice importanță, dar care sunt însă augmentate până la refuz. Viziuni grotești care - să luăm un simplu exemplu recent - mută problema spinoasă a cipurilor biometrice din sfera criticii juridico-sociale în tărâmul tenebros al unei tehnofobii apocaliptice sunt dublate de multe alte acțiuni care au ca unic rezultat bagatelizarea credinței prin aruncarea ei în noroiul încleștărilor politice.

Eleganța calmă a ortodoxiei clasice este dată uitării și înlocuită cu vociferările de agora, cu kitschul bigot al diferitelor resentimente cât se poate de „laice”. De la detașarea contemplativă a sacerdoților bizantini care chiar în momentul cuceririi cetății lor de către musulmanii lui Mehmet al II-lea țineau o amplă dezbatere teologică privitoare la sexul îngerilor s-a ajuns la implicarea spiritualității ortodoxe până și în cele mai anodine domenii ale vieții, domenii care din pudoare și respect față de calea tradiției ar fi reclamat o abținere viguroasă de la confundarea celor două sfere.

Nu se pune, în acest fel, problema absurdă a rupturii politicii de teologie, însă acestea trebuie delimitate net, ierarhizate cu precizie și respectate în virtutea funcțiunilor pe care fiecare este chemată să le îndeplinească în comunitate (sau deasupra ei). Marea eroare este aici confuzia totală a celor două planuri, frângerea paradigmei tradiționale asupra ordonării castelor și a sferelor lor de acțiune, o confuzie care este probabil la fel de „deviantă” precum nesfârșitele „demonisme” apocaliptice pe care vajnicii neo-cruciați le văd ascunse după fiecare chip și formă.

Partea a II-a poate fi citita aici

Citeste in continuare!

Minimalismul ca formulă defensivă?

de Stefan Musat

Fragedul capitalism de joasă anvergură, varianta mioritică, reiterează dramaticul traseu către nicăieri al societăţilor de consum, puternic industrializate, din Europa occidentală postbelică. Un plan Marshall care căuta în Europa o piaţă de desfacere şi un cobai pentru un nou episod capitalist au condus la previzibila alienare şi, totodată, la revolta şaizecistă, cu intervenţii stângiste puternic şi corect formulate în Franţa şi Germania. Chiar dacă “Arhipelagul Gulag” iese în ’73 din închisoarea sovietică, azilul consumerist nu putea să îngăduie periclitarea establishment-ului socialisto – anarhic, mai ales în spaţiul public şi ideatic francez. Pentru că dacă şi această soluţie se dovedea neviabilă…atunci ce era fezabil pentru gestionarea ceţăţii?

România anilor 2000 urmează cu paşi repezi traseul anterior schiţat. Exclus să ne trezim cu studenţii în stradă pentru aşa idealuri, dar să nu mire pe nimeni pornirile socialiste – parte din ele justificate. Cu o Uniune Europeană al cărei statut este încă incert, România trebuie să suporte zarurile aruncate ale falsei integrări în familia europeană. În definitiv, acolo unde sunt impuse (sau create) instituţii sociale pseudo-democratice, dublate de o economie cu accente oligarhice (nici măcar pre-capitalistă) care provoacă discrepanţe sociale uriaşe, nu te poţi aştepta la solidaritate. Nici măcar la nivel de reacţie inversă, adică a conştiinţelor care încă mai visează romantic la un bine comun sau dreptate socială. Mai mult, bietul mioritic va fi nevoit să se ali(e)nieze standardelor europene…


Repudierea violentă a intervenţiei la nivel politic, în special din partea tinerilor – sau a tinerei generaţii, dacă am ţine morţiş să anexăm lexicul interbelic – este doar un element ce provine dintr-o atitudine mult mai complexă şi din ce în ce mai prezentă, pe care am să o denumesc minimalism. Cu un pic de îndrăzneală şi fară pretenţii ştiinţifice am să schiţez câteva idei legate de acest subiect, majoritatea parvenite pe calea observaţiilor personale. Pe scurt, minimalismul reprezintă tendinţa de a respinge în bloc valorile societăţii de consum, a junglei industriale, a mirajului democraţiei şi a avansării pe scara socială cu orice preţ, în numele unei pretinse superiorităţi intelectuale şi morale. În virtutea acestei superiorităţi, este arborată o anume recuzită, atitudinală cât şi legată de obiect(e). Această recuzită minimalistă se revendică din două filoane: una ce provine din angoasa lucidităţii şi alta ce este empatică la influenţele occidentale. Prima presupune, deci, o raportare inversă faţă de norma percepută ca fiind comun acceptată, iar cea de a doua reprezintă o modă trecătoare, fiind doar mania superficialităţii. Evident, interesantă este doar prima variantă.

Cu siguranţă că aceia care au sperat la o aproape imaculată atmosferă morală post ‘89, în baza unei educaţii religioase sau civice relativ riguroase, au tot dreptul să fie dezamăgiţi de perpetua mocirlă cotidiană. Vizibilă fiind inutilitatea actului votării, asta demonstrând prin extensie stupidititatea democraţiei, refugiul în inactivitatea civică este cât se poate de firesc. Pasivitatea în privinţă treburilor cetăţii este o reacţie normală faţă de un organism social îmbâcsit de putreziciune şi o reacţie visceral apatică faţă de oligarhiile propagatoare de consumerism. Nu poate fi blamat cel căruia îi sunt trântite în nas toate uşile, în mod repetat, de sictir faţă de politică. Intervenţia de acest gen solicită răbdare, ori capacitatea întreţinerii acesteia s-a pierdut odată cu prima delapidare majoră nouzecistă. De atunci, asistăm la o accelerare a insanităţii şi a răsturnării oricărui criteriu onest de selecţie. În fapt, nici măcar pentru furie nu mai există resurse. Întrebarea care merită pusă e: să fie aceasta o formă de răspuns a intelectualului în devenire faţă de ariditatea traiului hedonist?

Ce-i drept, nu se poate înlătura din discuţie factorul cosmpolit, pentru că trendul de nişă autohton, de respingere a oricărui ideal preponderent material – sau a unei vieţi ghidate de contractualismul mercantil – este dublat de modele culturale infiltrate pe filieră occidentală, ce conţin un puternic ingredient de socialism marketizat. Nu neapărat cu simpatie, dar nici cu nemulţumire crâncenă întâmpin această scindare, ci mai degrabă cu distanţă şi răceală. Este adevărat că luciditatea unei minţi care dicerne dintre mizerie şi cinste, dintre parvenit şi onest nu trebuie racordată unei orientări politice. Dar există o formă de revoltă care este la modă, a unei ipocrizii de Ipod care nu conţine nici un sâmbure real de suferinţă. Sau oare să fie vorba de o apatie prost înţeleasă şi prost aplicată? O blazare care dă bine publicului, dar care este mai goală de sens decât însăşi lucrurile pe care le înfierează. Pesemne un alt episod absurd din eternul serial al formelor fără fond…

Pentru că există şi o altă faţetă a problemei, aceea a minimalismului ca stil de viaţă, expresie a celei mai avansate tendinţe consumeriste. Multe cuvinte nu sunt de adăugat aici: recuzita acestui tip de minimalism include saluturi scurte, zâmbete corporatiste, culori puţine şi mate, haine vintage, bmp peste 80 şi excursii în locuri nefrecventate de mase. Deci o simplitate făţarnică, de suprafaţă. Departe de angoasa lucidităţii şi de cruzimea unei amieze la Carrefour, forţat la contemplarea circului public.

Cu siguranţă nu se poate construi pe efemer sau pe imediat. Ori acest meniu de- gata este servit la masa comportamentelor social acceptate şi tocmai de aceea o parte din acei tineri lucizi au tot dreptul să se refugieze în refuzul conştient al unei vieţi care nu oferă nici un sens înalt. De ce trebuie cineva, în definitiv, să-şi petreacă jumătate de zi într-un cubicle? În nici un caz nu este vorba de un respingerea muncii ca atare, ci e vorba de tăgăduirea efortului şi a mecanismelor sociale ce opresează individul, îndobitocindu-l. Asta pentru că lenea, în realitate, nu există. Există doar o serie de întrebări care încep cu “De ce?” ale căror răspunsuri plutesc încă undeva în eter…

Citeste in continuare!

Omul sau Sistemul ?

de Radu Iliescu

Probabil nimic nu marchează mai mult epoca noastră ca un număr redus, dar semnificativ de erori. Există, în viaţa fiecărui om, dar şi în viaţa lumilor, decizii aparent uşor de luat, dar ale căror consecinţe se dovedesc de neimaginat pentru cei... lipsiţi de imaginaţie (în sensul înalt pe care-l dă Ibn ‘Arabî, de facultate a cunoaşterii spirituale, şi nu în accepţiunea vulgară, de visăraie nestrunită). Reflecţii care par încărcate cu atât bun simţ cartezian încât acced la statut de axiome indiscutabile, se dovedesc ulterior roase la rădăcină de viermele ignoranţei. O astfel de nerozie, adânc înfiptă în mentalul democraţiei, este faimoasa soluţie a separării puterilor imaginată de Charles de Secondat, Baron de Montesquieu: o învaţă elevii de şcoală la orele de educaţie civică, e scrisă negru pe alb sau cel puţin subînţeleasă în majoritatea constituţiilor din lumea largă, e invocată în presă, la tribunele parlamentelor. E impusă cu de-a sila naţiunilor călcate de picioare în războaie, constituind unul din criteriile majore ale partajării statelor în ne şi democratice.

Rămâne nu mai puţin o nerozie, una neaşteptat de perenă, dar o privire atentă o demontează şi-i vădeşte caracterul profund fals. Găselniţa francezului s-a dorit o soluţie filosofică la apucăturile monarhiei absolutiste franceze, considerate de el inacceptabile. L’Etat c’est moi nu e deloc o frază drăguţă, mai ales venită din partea unui rege care-şi petrece cele mai plăcute ceasuri jucând prin piese de teatru de inspiraţie barocă, distribuit în roluri bombastice, asta când nu e în căutarea unei noi amante care s-o înlocuiască pe cea veche şi pe regină. Cu alte cuvinte, le système c’est moi – restul sunt doar rotiţe minuscule într-un imens mecanism anexă, depersonalizaţi, simpli executanţi plini de pendaterie şi credincioşi până la anularea propriului intelect. Văzută din prisma aceasta, proiecţia separării puterilor în stat ţine de vivisecţie politică: dacă bucăţica din Ludovic XIV care se ocupă cu legislativul se învârte pe o orbită imaginară, la ceva distanţă de bucăţica executivă şi de bucăţica judecătorească, sistemul nu mai are vreme de bazaconii artistico-erotice. Ba chiar dimpotrivă, capătă ceva din frumuseţea rece şi implacabilă a elipselor planetare din hărţile astronomilor.

Omul sau sistemul? Cine guvernează pe cine? Este imposibil, dacă eşti cât de cât familiar cu încrengăturile neverosimil de complicate ale vasalilor şi suzeranilor Evului Mediu, cu bucuria de a trăi despre care vorbeşte Johann Huizinga şi a cărei expresie incontestabilă sunt fantasticele catedrale ce ni s-au păstrat, dacă analizezi lucid traiectoria unui Saint Bernard, unei Jeanne d’Arc, veniţi de nicăieri dar capabili să schimbe faţa lumii – este imposibil, spun, să nu înţelegi că cei dinaintea noastră optaseră, irevocabil, pentru Om. Sistemul poate fi aparent asimetric, vicios, dezechilibrat, dacă Omul e vrednic de numele acesta, lucrurile vor merge bine, atât cât pot merge în lumea noastră tranzitorie. Iar dacă lucrurile merg prost, sau insuportabil pentru noi, atunci de vină e micimea omului, incapabil să se realizeze plenar în aerul aspru al spiritualităţii. Sistemul nu contează, la fel cum nimănui nu i-ar trece prin cap să ia în calcul culoarea atunci când caută un cal în spinarea căruia să pornească spre cruciadă. Sistemul îl primeşti moştenire, cu o sumă de repere care trebuie păstrate cu pietate, pentru că vin din buni-străbuni, dar care până la urmă n-au valoare în sine.

Omul e slab, coruptibil, şi singura lui şansă de a-l păstra intact este să-l ferim de orice posibilitate de decădere, a spus în contrapartidă Montesquieu. Înainte de a fi un sofism, e o eroare teologică, pentru că Sfinţii Părinţi ne-au spus că virtutea, dacă nu e încercată de ispită, e laudă deşartă. Cel care nu munceşte, n-are rost să se laude cu absenţa greşelilor, iar femeia slută n-are rost să afirme că nu e curvă. Arşi de ispite, vizitaţi de demonii duplicitari, ne prăbuşim de propria noastră găunoşenie, sau dimpotrivă, ieşim puternici din încercări. Un om slab, oricât l-ai sprijini în cârje şi proptele, nu va aduce nici de departe a bărbat de nădejde. Un om coruptibil, chiar pus departe de orice tentaţie, nu va fi echivalentul unui om om cinstit. Omul sau Sistemul? Răspunsul lui Montesquieu a fost în răspăr cu gândirea de până atunci: Sistemul. Să-l lăsăm pe omul imperfect năpădit de viciile lui, şi să ne preocupăm mai degrabă de continua perfecţionare a Sistemului. Să-i dăm omului libertatea de a rămâne de capul lui, Sistemul îl va legăna, îl va dădăci, îl va ocroti, şi toate lucrurile vor fi până la urmă bune.

Numai că o realitate ineluctabilă spune că este imposibil ca ceva să pornească de la un fundament prostesc şi în final să dea un rezultat inteligent şi solid. Desigur, aparent Montesquieu are dreptate. Absolutismul monarhic era deja o eroare în raport cu matca tradiţională a lucrurilor, iar Evul Mediu nu s-a terminat atât sub asaltul Reformei şi a Renaşterii, ci din absenţa dureroasă a nobililor şi a clericilor demni de acest nume. Cu o clasă de oratores nevrednici şi una de bellatores bicisnici, hoardele de laborantes au transformat bisericile în grajduri şi i-au dus pe aristocraţi ca pe oi la abator. Omul decăzuse mult în momentul întâlnirii cu filosoful francez, dar asta nu face raţionamentul său mai solid. Într-adevăr, Omul este coruptibil, dar asta nu-i scade cu nimic posibilitatea de a accede la treptele cele mai orbitoare ale măreţiei, stau mărturie portretele sfinţilor, ale cărturarilor şi ale marilor monarhi, plămădiţi din aceeaşi sămânţă coruptibilă din care suntem făcuţi cu toţii. Faptul că ducem în poarta Iadului, nu înseamnă că nu suntem binecuvântaţi în egală măsură, ba poate în mai mare, cu calea Raiului, căci dacă, într-adevăr, putem eşua lamentabil în ispită, nu înseamnă că nu putem zdrobi capul şarpelui cu călcâiul. În raport cu Omul, decorul contează prea puţin, pentru că mântuirea o poţi câştiga într-un târg de vite şi-o poţi rata la o mănăstire.

Montesquieu s-a înşelat lamentabil şi copios. Întâi, imaginându-şi că omul îşi va regăsi libertatea izolat într-o carcasă aseptică, concepută să-l împiedice s-o ia razna. Puterea legislativă face legile, puterea executivă le aplică, în vreme ce puterea judecătorească stă cu ochii pe celelalte două, în funcţie de legile deja existente. Statul e împărţit în trei planete care gravitează una în coada celeilalte, incapabile să se confunde prin coliziune sau să se îndepărteze pe orbite individuale. Vaccinat, cosmetizat, spălat prin urechi, Omul e perfect prin absenţa oricărei tentaţii. Îi lipseşte însă un singur lucru: libertatea de a cădea. N-a ucis pe nimeni, n-a furat nimic, n-a curvit niciodată, pentru că i-au lipsit ocaziile. Nu ştie ce e abstinenţa, pentru că sistemul nu are nevoie de el erou. I se cere să fie doar conformist, nimic mai mult. Dacă îmbunătăţirea perpetuă a sistemului ar atinge un capăt, jumătatea-de-sistem-călare-pe-un-om-şchiop ar fi replica pământeană, în carne, oase şi tatuaje, a demonului căruia i se refuză mântuirea din cauza asumării neghioabe a nesupunerii faţă de Dumnezeu.

Or, pe lângă efectul pervers al pierderii libertăţii fără de care nu există măreţia autentică a Omului, Montesquieu se înşală pur şi simplu atunci când îşi imaginează că o construcţie exterioară, pur ideologică, poate conferi o protecţie împotriva tendinţelor negative din noi. Dacă această himeră ar fi cu putinţă, şi nu avem dubii că forţăm imposibilul până la construcţii dintre cele mai şocante, atunci sistemul n-ar avea nevoie să fie periodic reformat. Lăsat în legea lui, Omul alunecă ineluctabil spre infrauman, târând nonşalant Sistemul după el. Fiecare nouă treaptă spre josnicie are nevoie de o nouă replică de la cadrul aseptic ce-şi propune să-l împiedice pe cel protejat să coboare următoarea treaptă.

E ca un dans în care întemniţatul îl târăşte pe temnicier, deşi amândoi clamează sus şi tare că cel ce deţine cheile îi poartă de grijă celui de după gratii. Într-un mod pervers şi neaşteptat, răspunsul celor din vechime se impune şi în vremurile noastre: cei dinainte ştiau că măreţia Omului eclipsează Sistemul, noi am aflat că josnicia lui batjocoreşte şi cel mai sofisticat mecanism de apărare. Vremurile au uitat un adevăr simplu, acela că soluţia problemei pe care o prezintă omul este Omul. Oricât de bune ar fi intenţiile celor care-şi îndreaptă atenţia spre colivie (şi aici putem fi cât se poate de rezervaţi şi dubitativi), răspunsul nu poate veni din eroarea iluministă. E sinistru să constatăm că cei ce-şi spuneau “umanişti” nu depăşeau nivelul unor mecanici brutali în ale spiritului, în vreme ce subtilii scolastici ce i-au precedat ştiau din plin că doar aţintindu-ne ochii spre îngeri accedem la Om.

Citeste in continuare!