Arda – Arhitectură Divină şi Metaistoric

de Bogdan Cucu

Cu toate că a argumenta că J.R.R. Tolkien a proiectat intenţionat lumea sa în aşa fel încât să se înscrie într-un tipar tradiţional este imposibil, din moment ce a respins utilizarea alegoriei intenţionate, este evident, într-o oarecare măsură, că viziunea sa asupra lumii este mai mult decât o simplă unealtă literară. După părerea mea, autenticitatea lucrărilor sale stă tocmai în corecta înţelegere a unor principii cândva valabile, dar acum de negăsit în lumea reală. Aceasta indică spre necesitatea fanteziei, o viziune asupra lumii diferită de ceea ce noi considerăm adevărat. Tolkien însuşi nu şi-a considerat “Legendariumul” un “fals”. Într-o scrisoare din 1951, a afirmat clar că o anumită categorie de “adevăr” nu poate fi percepută prin alte mijloace decât prin mit. Fără o alegorie explicită, dar cu semnificaţii mai puternice, lumea mitică a lui Tolkien este, în mai mult decât câteva aspecte, tradiţională.

Legendariumul începe, în aceeaşi manieră ca Geneza, cu Principiul. El, Eru Iluvatar, existent de dinaintea şi dincolo de Timp, a creat mai întâi pe Ainuri prin puterea gândului său. Ca “emanaţii” ale gândului divin, Ainurii aveau, bineînţeles, propriile lor puteri şi virtuţi. Nu se poate discuta prea mult pe baza naturii acestor fiinţe. Înţelepciunea lor, temelie a autorităţii lor în lumea proaspăt creată, este de origine divină, dar limitată şi particularizată, iar limitele înţelegerii lor întotdeauna permit unor părţi mai obscure din planul lui Eru să rămână nedescoperite. Adevărata măreţie a Creatorului stă în părţile cele mai ascunse ale gândurilor sale, unde se află unitatea adevărului, şi în istoria ce are să se desfăşoare, sursă de uimire atât pentru muritori, cât şi pentru Ainuri.

Actul Creaţiei, gândit şi realizat de Tolkien cu lux de amănunte şi originalitate, este punctul în care se renunţă la orice asemănare cu miturile clasice. Istoria este văzută ca Muzică a Ainur-ilor, transformată de Iluvatar în realitate. Eru însuşi joacă un rol important în act, având un plan pentru lume, iar gândul său este întruchipat într-o temă. Are, de asemenea, principiul activ, “The Flame Imperishable” - flacăra care nu piere. Mai mult, Tolkien nu insinuează despre flacără că ar fi însuşi Eru Iluvatar, ci doar că ar fi “cu El”.

“Apoi vocile Ainur-ilr au început să transforme tema lui Iluvatar într-o măreaţă muzică, iscându-se un sunet de melodii nesfârşite, schimbândud-se între ele, ţesute în armonie, trecând dincolo de auz în prăpastii şi în înălţimi, iar muzica şi ecoul au ajuns până în Vid, şi nu a mai fost vid.”

Creaţia lui Tolkien este, deci, un meşteşug, unitatea temei transpusă în multitudinea de obiecte prin munca Ainur-ilor, episod oarecum asemănător mitului Vedic al celor trei meşteri Ribhu, care au împărţit pocalul Titanului în patru.

Ainurii sunt, ca şi marea majoritate a figurilor divine hiperboreene, în mare parte funcţionali. Numele generic de “Putere” reprezintă aspectul iniţial al divinităţii lor impersonale. Făcuţi pentru a reflecta în propria natură perfecţiunea lui Iluvatar, nu sunt, însă, lipsiţi de limitări. Uneltele lui Eru în Creaţia Lumii care Este, Arda, ei primesc persnalitate în urma alegerii lor de a intra în Arda şi de a lua parte la desfăşurarea istoriei, drama propriei lor desăvârşiri. “Then they put on the Raiment of Earth and descended into it, and dwelt therein”. Deşi ar părea că Valar-ii (numele dat Ainur-ilor din Arda de către Elfi) şi-au câştigat natura ca un rezultat al unei slăbiciuni, al unei dorinţe, alegerea lor este în deplină înţelegere cu divinitatea lor. Viziunea lui Eru Iluvatar a fost doar un pas în marele său proiect de a aduce lumea de la potenţial la real, plan în care rolul lor era acela de a da formă seminţei divine, atât în desfăşurarea Istoriei (Muzica Ainur-ilor) cât şi în luea corporală. “Atunci, acei Ainuri care au dorit, s-au ridicat şi au intrat în Lume la începuturile Timpului, şi era datoria lor să realizeze şi să împlinească, prin munca lor, viziunile pe care le-au avut.

“Astfel, Iluvatar a conferit viziunii lor Fiinţă, şi a trimis-o prin Vid, iar Focul Ascuns a fost zvârlit spre a arde în mijlocul Lumii.” Din nou, Tolkien aminteşte de Flacără, principiul activ care ţine Lumea în existenţă, primul obiect al dorinţei lui Melkor, când L-a căutat în Vid, pentru aceasta negăsindu-l niciodată. Aceasta arată că Melkor, în ciuda puterii sale, era incapabil de a înţelege gândul divin. Muzica lui, deşi măreaţă, este seacă. Puterea nu stă în formă, ci în esenţă, iar aici Adversarul îşi demonstrează slăbiciunea internă, şi pentru ce este condamnat la dispariţie. Lupta continuă dintre Copiii lui Iluvatar şi Melkor are un corespondent analogic (în cazul în care gândirea lui Tolkien permite utilizarea acestui termen) în contradicţa esenţială între legea divină a Lumii, principiul Flăcării Nepieritoare, eternă, ocultă şi imutabilă, şi puterea lui Melkor, a cărui autoritate stă în frică şi iluzie, fiind, deci, limitată şi schimbătoare. Puterea sa apare peste tot ca rezultat al unei imitaţii blasfemice a adevăratei naturi şi autorităţi a Valar-ilor. De aceea nu a reuşit niciodată să îşi supună Marea, sau să o aducă sub autoritatea sa, pentru că simulacrul ordinii sale nu poate constrânge forţele primordiale ale apei, “cea mai fără cusur dintre toate câte există”. Incapabil de a crea cu adevărat, Melkor rămâne un simplu maestru al iluziei şi al falsului, iar dorinţa lui de a corupe tot ceea ce este nou şi neatins de puterea sa corupătoare este neîncetată. Până şi Orcii, creaţi de el prin alterarea frumuseţii Elfilor, nu îl consideră o figură părintească, ascutând de el exclusiv din frică, fără a înceta din a-l urî.

Lupta care reflectă întrecerea muzicală primordială în care Melkor s-a ridicat împotriva voinţei lui Iluvatar este baza metaistoriei în Arda. Deci, desfăşurarea dramei are o dimensiune profund sacră şi simbolică, iar Istoria apare ca o continuă punere în scenă a confruntării iniţiale.

Muzica Ainur-ilor nu este, în nici un caz, imaginea ideală a Lumii, aşa cum exista dinaintea istoriei, într-un fel asemănător ideilor lui Platon. Confruntând viziunea lui Iluvatar cu Lumea de la începuturile Timpului, Valarii au descoperit că nu semănau. “Căci Muzica cea Măreaţă a fost doar creşterea şi înflorirea gândului în Sălile fără de Timp, iar Viziunea doar o premoniţie.” Muzica este, într-adevăr, cursul metaistoricului, şi, amestecându-şi propriile gânduri în tema lui Iluvatar, Valarii pun lumea în mişcare, arătând, pentru prima oară, devenirea care este sursa multiplicităţii. Astfel, ordinea din Arda este mult mai mult decât starea primordială a Fiinţei necorupte. Cum Iluvatar a reuşit să învingă muzica lui Melkor incluzând-o în propria lui Muzică, ordinea lumii este integrarea binelui cu răul, a ordinii particulare şi a haosului particular într-un plan în care toate lucrurile iau valoare întru gândul lui Iluvatar. Timpul nu este omogen, cum nici Muzica nu este. Timpul este ciclic, inexorabil în anumite moduri, pentru că oglindeşte Muzica Ainur-ilor, dar încă de neînţeles, căci Muzica este doar baza metaistoricului, iar împlinirea sa deseori ia forme care impresionează până şi Puterile, acele gânduri intime, personale, ale lui Eru, aduse întru Fiinţă de propria sa voinţă.

Creaţia fiind primul act divin de a face ordine în Haos, în vidul posibilităţilor infinite, pe care Tolkien îl numeşte Flacăra Nepieritoare, desfăşurarea istoriei culminează cu procesul invers, refacerea a tot ceea ce a fost corupt de Melkor în începuturi, aşa încât lumea să fie reconstruită iar Tema să fie cântată aşa cum trebuie. Haosul are valoarea sa proprie, căci facilitează regenerarea. În ansamblu, divinitatea lui Tolkien este concepută drept coincidentia oppositorum. Iluvatar îi descoperă lui Melkor iluzia libertăţii individuale. Tot binele şi răul poate fi conceput în gândul lui Eru, deci dorinţa de individualitate a lui Melkor, peste marele plan al lui Iluvatar, este ignoranţă pură. “Şi tu, Melkor, vei descoperi toate gândurile ascunse ale minţii tale, şi vei pricepe că nu sunt decât o parte a întregului şi tributare gloriei sale.” Păcălit de propria sa vanitate, Melkor nu se mai recunoaşte drept parte a planului divin, fără a înceta vreodată să fie astfel. Şi ordinea lumii, peste toată imperfecţiunea, este viziunea organică la care iau parte toate, parţial şi imperfect, întru realizarea obiectului perfect, gândit de către mintea perfectă.

Chiar dacă lumea lui Tolkien şi-a dovedit semnificaţia prin dezvăluirea componentei metaistorice, aceeaşi semnificaţie poate fi găsită în însăşi forma Ardei. Prezenţa divină din Arda şi lupta continuă dintre ordine şi haos sunt scoase în evidenţă de locuri simbolice. Lumea lui Tolkien este, în aceeaşi manieră în care omul tradiţional vedea spaţiul din jurul lui, sacralizată geografic, şi trăsăturile acestei lumi au, de asemenea, o relevanţă cosmologică. Cel mai comun dintre acestea este simbolistica Centrului, a cărei primă manifestaţie este principiul ocult, “Secret”, al Flăcării Nepieritoare. Fie o insulă în mijlocul unui lac, un tărâm sfânt, un munte sau un turn, aceste monumente au o funcţie precisă, aceea de a organiza universul din jurul lor, de a deveni un loc unde Lumea de sub Stele se apropie de “Timeless Halls of Iluvatar” (în traducere, Sălile fără de Timp ale lui Iluvatar). Recreând ritualic cosmogonia realizată de Valari, Elfii şi Oamenii reconfirmă supremaţia spiritului asupra trădării lui Melkor. Iarăşi şi iarăşi, simbolistica Centrului este aceeaşi cosmogonie, la scară redusă, gândită pentru a menţine lumea în ordine.

În afară de Flacăra ascunsă, în primele epoci de dinaintea apariţiei Elfilor, Lumea avea un centru prezent şi efectiv. Tolkien vorbeşte, mai întâi, de insula Almaren, în mijlocul Marelui Lac, prima aşezare a Valar-ilor. Imaginea pământului înconjurat de ape indică un centru al ordinii în mijlocul apelor haotice, primordiale şi lipsite de formă. Totuşi, viziunea lui Tolkien asupra naturii apei este ambiguă şi unică. Cea mai incoruptibilă dintre toate câte există (tocmai din cauza naturii lipsite de determinaţii esenţiale), apa este proiecţia Timpului, de care toţi Valar-ii sunt, inevitabil, strâns legaţi. Pentru Tolkien, focul este Haos, focul primordial din adâncurile Pământului, instrumentul lui Melkor. Din moment ce lupta dintre Melkor şi Puteri precedă existenţa Lumii, cosmologia reflectă această bătălie. “When therefore Earth was yet young and full of flame, Melkor coveted it, and he said to the other Valar: «This shall be my kingdom, and I name it unto myself»” (traducere - “Când, astfel, Pământul era încă tânăr şi înghiţit de flăcări, Melkor îl voia sub stăpânirea sa, şi le-a spus celorlalţi Valar: «Acesta va fi regatul meu, şi îl voi numi pentru Mine».”). Subjugarea focului subteran este primul act al creării Ardei, prima oară când simulacrul de ordine al lui Melkor este contestat de o autoritate legitimă. Deşi focul este principalul element al haosului, apa îşi păstrează propria suveranitate, şi Vala Ulmo este deseori văzut ca o figură care se distinge între semenii săi, locuind departe de pământurile acestora, urmându-şi propria voinţă. Deşi nu se aseamănă cu regatele marine ale lui Absu şi Tiamat, domeniile lui Ulmo sunt deopotrivă iubite şi temute de Fiii lui Iluvatar, care găsesc înţelepciune în Ulmo şi mult pericol în furtunile de pe mare.

Revenind la simbolistica Centrului, aceasta se manifestă, mai târziu, în Valinor, sub forma muntelui Taniquetil, unde trăieşte Vala Manwe. Primul semn al unui ritual de sacralizare a Lumii apare în pvestea Telerilor, Elfii care au ales să nu locuiască în Valinor, ci la maluri, sub stelele Ardei. Pe insula Tol Eressea, au înălţat o movilă înaltă sub lumina Copacilor, pe care au ridicat oraşul lor, un act de sub-creaţie conştientă a unei copii a Tărâmurilor Nemuritoare pentru a valida ordinea tărâmurilor din apropiere. Telerii se apropie de Divinitate într-un fel original: în loc să îi ia locul în Valinor, aleg să aducă lumina tărâmului Valinor în lume, confirmând, astfel, unitatea Creaţiei precum a voit Iluvatar. Odată cu abandonarea Valinorului în căutarea Silmarililor, Noldor-ii au călcat, într-adevăr, legea Valarilor, dar, înfăptuind asta, au confirmat calea războinicului-erou, calea rezistenţei active contra Haosului. Totuşi, fapta lor a izolat Valinorul, transformând Centrul din starea sa efectivă într-un tărâm ocult, în stare de hibernare, aşteptând ca un erou să trezească, din nou, legăturile dintre Valari şi Fiii lui Iluvatar. Înstrăinarea Valinorului marchează decăderea Ardei. Tărâmurile fără de Moarte se separă încetul cu încetul de Middle-Earth (“Pământul de Mijloc”), rămânând accesibile doar puţinilor cunoscători ai “căii drepte”, nemuritori, cum ar fi Elfii, şi puţini muritori, care îşi câştigă dreptul de a intra prin “graţie specială” (Letters, 156, 411). După scufundarea Numenor-ului, Manwe remodelează Arda, transformând-o într-o sferă, eliminând Valinorul din ea. Astfel, cercul decadenţei se închide şi nu mai permite scăpare, Centrul nemaifiind efectiv încă de când muritorii au călcat Interdicţia Valarilor. “Oamenii pot să navigheze spre Apus, dacă voiesc, dar se întorc, astfel, spre Răsărit, deci înapoi, căci lumea e rotundă şi finită, iar dintr-un cerc nu poţi ieşi decât numai prin moarte.” Adevăratul apus rămâne un tărâm ocult, inaccesibil pe căi fizice, ci doar printr-o natură cu adevărat eroică.

Per total, forma Ardei nu este, în nici un caz, neintenţionată, însă ne relevă o geografie sacră, o lume tradiţională de care Elfii sunt legaţi în mod natural, până şi în decadenţă, şi în care Oamenii se luptă pentru a urma o cale spirituală care, în acelaşi timp, este şi în natura muritorilor, şi contra acesteia, căci adevărata transcendenţă stă în Principiu, în afara limitărilor Lumii.

Citeste in continuare!

Traducere: Samuel Francis – Doctrina paleoconservatoare

traducere realizată de Irina Bazon

Revoltă din inima ţării, de Joseph Scotchie, nu este – după cum ar putea deduce din titlu unii cititori – o carte despre terorismul extremiştilor de dreapta din Vestul Mijlociu al Statelor Unite, deşi unii cititori ar putea spune, de asemenea, că o astfel de presupunere s-ar potrivi destul de bine. În fapt, Revoltă din inima ţării se referă la emergenţa „paleoconservatorismului”, o specie a gândirii conservatoare, care, în pofida numelui ei („paleo” este un prefix grecesc însemnând „vechi”), reprezintă o turnură destul de nouă derivând din subtilele sinuozităţi ale gândirii dreptei americane. Cu toate că paleoconservatorii preferă să îşi prezinte convingerile ca fiind o continuare a gândirii conservatoare a anilor '50 şi '60 şi chiar dacă mulţi dintre ei au într-adevăr rădăcini personale şi intelectuale în conservatorismul acelei epoci, în fond, ceea ce poartă acum numele de paleoconservatorism este, cel puţin, la fel de nou ca şi mişcarea neoconservatoare faţă de care paleoconii sunt înclinaţi să strâmbe din nas ca la un curent de dată recentă.

Paleoconservatorismul este, în mare măsură, mişcarea care a luat naştere în urma fondării unei singure reviste, Chronicles, în cadrul Institutului Rockford, revistă editată de Thomas Fleming începând din 1985. În esenţă, cartea lui Joseph Scotchie este o expunere a convingerilor pe care Fleming şi colegii săi de marcă de la Chronicles – istoricul Paul Gottfried, editorul şi recenzentul Chilton Williamson Jr., profesorul Clyde Wilson şi eu – le împărtăşesc, precum şi a diferenţelor care există între tipul de conservatorism pentru care pledăm noi şi altele.

Primele trei capitole ale cărţii trec în revistă istoria conservatorismului american de la începuturi până la înfiinţarea publicaţiei „Chronicles”, cuprinzând o prezentare a „vechii drepte” ce a existat înaintea celui de-al Doilea Război Mondial şi a Marii Depresiuni (pentru prima dată, o prezentare care nu se mărgineşte la „izolaţioniştii” libertarieni, ci îi include şi pe agricultorii Americii de Sud), vorbind şi despre emergenţa conservatorismului consolidat în jurul revistei National Review, în timpul Războiului Rece, şi a neoconservatorismului din timpul epocii Reagan şi ulterior acesteia. Această sinteză a diferitelor nuanţe ale dreptei este folositoare în sine şi necesară pentru clarificarea deosebirilor dintre aceste ipostaze şi paleoconservatorism – subiectul central al cărţii –, deşi e posibil ca autorul să subestimeze distincţiile existente între „vechea dreaptă” paleoconservatoare cum este ea constituită în prezent şi formele anterioare ale „vechii drepte”.

Deşi Scotchie nu o spune chiar în aceşti termeni, paleoconservatorismul contemporan s-a născut ca o reacţie împotriva a trei tendinţe ce au caracterizat dreapta americană în timpul administraţiei Reagan. În primul rând, a fost o reacţie împotriva dorinţei de dominaţie a neoconservatorilor, foşti liberali care pretindeau nu numai că versiunea lor asupra ideologiei şi retoricii conservatoare prevalează asupra celor a vechilor conservatori, ci şi faptul că echipa lor trebuie să primească recompensa funcţiilor şi conducerii, fără ca echipei celeilalte, a „vechii drepte”, să-i mai rămână, practic, nimic.

Maşinaţiile acestui conflict, precum îşi vor aminti cei implicaţi în el, au fost, de cele mai multe ori, vicioase şi ofensatoare, un caz notoriu fiind tratamentul dezonorant aplicat regretatului M.E. Bradford de către rivalii săi neoconservatori în chestiunea numirii preşedintelui Fundației Naționale pentru Științe Umaniste (National Endowment for the Humanities) în 1981. Virulenţa controversei NEH nu a fost pricinuită de propulsarea de către neoconi a propriului lor candidat, complet necunoscut şi ridicol de subcalificat, William Bennett, ci de totala lor lipsă de ezitare în a-l defăima pe Bradford, a minţi despre el şi a-l submina cu fiecare ocazie.

Scotchie se referă pe scurt la controversa în care a fost implicat Bradford, dar trebuie să spun, ca unul care m-am angajat, în acea vreme, în susţinerea lui Bradford, că autorul nu insistă suficient asupra deplinei mârşăvii a comportării neoconservatorilor. Scotchie mai observă, de asemenea, denigrarea violentă şi calculată şi ostracizarea drastică a mai multor paleoconservatori sau simpatizanţi ai acestora de către clica neoconilor în anii care au urmat, precum şi campania deliberată pentru a lipsi Institutul Rockford de suport financiar din partea fundaţiilor conduse de neoconservatori.

Pe măsură ce neoconservatorii au căpătat proeminenţă, cei mai mulţi paleoconi i-au întâmpinat cu interes, considerând contribuţia lor în mare măsură pozitivă şi crezând că, dacă nu adoptă încă o direcţie de dreapta mai precisă, o vor face în timp. De bună seamă, aceasta a fost opinia lui Mel Bradford înainte de a „beneficia” de tratamentul lor maliţios. Oricum, de la sfârşitul anilor 1980, niciun paleoconservator bine informat nu a mai nutrit astfel de iluzii. Detractorii paleoconservatorilor, care ridică din sprâncene la ostilitatea şi dispreţul radical manifestate uneori în polemicile paleoconilor cu neoconii, vor găsi în cartea lui Scotchie o mulţime de date lămuritoare pentru astfel de izbucniri.

A doua cauză a emergenţei paleoconservatorismului o constituie ceea ce majoritatea paleoconilor au început să conceapă ca fiind colapsul intelectual, moral şi politic a însăşi mişcării conservatoare dominante. Aceşti bravi exponenţi ai dreptei dominante, precum publicaţia National Review, alături de diverse institute de cercetare din Washington, au început să-i primească pe neoconservatori ca pe nişte aliaţi, permiţându-le să îi înlăture pe vechii conservatori; totuşi, înşişi vechii conservatori (asemeni „noii drepte” atât de omagiate) au început să adopte retorica şi valorile esenţial liberale la care aderau neoconservatorii.

De exemplu, atât paleoconservatorii, cât şi neoconservatorii şi dreapta dominantă s-au opus sancţiunilor împotriva Africii de Sud, dar cazul referitor la anularea sancţiunilor a fost tot mai puţin formulat în termenii interesului naţional american şi în cei ai anticomunismului şi tot mai mult doar în sensul unei metode ineficiente de a promova democraţia globală şi de a pune capăt segregaţiei rasiale. După cum susţinea „mantra” conservatoare a vremii, sancţiunile „îi vor afecta doar pe oamenii de culoare din Africa de Sud”, un preţ pe care Congresul Naţional African – dominat de comunişti – şi aliaţii acestuia erau întru totul dispuşi să îl plătească (sau să îngăduie ca oamenii de culoare din Africa de Sud să îl plătească).

Anticomunismul însuşi a fost preschimbat într-o cruciadă neo-wilsoniană pentru răspândirea democraţiei, în timp ce precondiţiile culturale şi instituţionale necesare pentru fezabilitatea unui guvernământ democratic stabil au fost ignorate. Un conservatorism care susţine ideea guvernului intervenţionist (Big government) – şi care a abandonat practic principiile constituţionalismului şi ale antietatismului promovate de vechiul conservatorism – a fost adoptat de Newt Gingrich, Jack Kemp, Irving Kristol şi George Bush (nu îl mai menţionez pe fiul său).

„Pe lângă aceasta – scrie Scotchie –, neoconservatorii i-au convins pe fraţii lor trudiţi de luptă că etatişti precum Franklin Roosevelt, Harry S. Truman, John F. Kennedy, Martin Luther King Jr. şi, mai ales, senatorul Henry “Scoop” Jackson constituie modele conservatoare acceptabile.” Până la sfârşitul anilor 1980, era adeseori dificil să stabileşti deosebirea dintre conservatori şi liberali, cel puţin în interiorul “parcului zoo” ce cuprindea ambele specii.

În al treilea rând, paleoconservatorismul s-a născut ca o reacţie faţă de ceea ce se petrecea în cultura americană în anii '80 şi '90, tendinţe pe care dreapta dominantă le-a adoptat cu entuziasm. Nu numai secularismul în extindere, hedonismul, abuzul de plăceri carnale şi materiale, ci şi superficialitatea şi artificialitatea caracteristice culturii dominante, predispoziţia ei de a se lăsa manipulată de către media şi elitele politice, pasivitatea ei faţă de uzurparea tot mai accentuată a funcţiilor sociale şi civice pe care o întreprindeau big governemnt, big business, şi big media, plăcuta flecăreală prin care dreapta politică actuală a celebrat aceste transformări, identificând moralitatea publică aproape exclusiv cu fluturarea steagului, cu rugăciunea în şcoli, recurgând la fraze siropoase şi platitudini despre „valorile familiei” sau salutând cu entuziasm orice manifestări şi orice filme conţinând referinţe sexuale.

În plan politic, conducerea dreptei a fost deţinută, în anii 1940 şi 1950, de Robert Taft, care, după cum afirmă Scotchie, „a fost interesat mai mult de supravieţuirea industriei de fabricare a pantofilor în America decât de posibilitatea ca, într-o bună zi, consumatorii să poată cumpăra pantofi de sport în valoare de 125 de dolari bucata, fabricaţi de muncitorii din Indonezia, plătiţi cu 25 de cenţi pe ora de muncă”. Conducerea a revenit apoi lui Newt Gingrich, care perora despre ideea ca fiecare elev să aibă un laptop şi care susţinea cu un naiv entuziasm cele mai bizare inepţii New Age.

În plan cultural şi intelectual, dreapta a trecut de la critica radicală a unor conservatori precum Donald Davidson, Richard Weaver, Russell Kirk şi Bernard I. Bell, la triumfalismul posterior epocii Reagan, care proclama „moartea istoriei” şi apariţia imperiului democratic global.

Paleoconservatorii suspectau că în spatele acestei degenerări survenite în conducerea dreptei se află teribilul secret că America nu mai este în stare să ofere conducători de primă clasă, indiferent de doctrina pe care ar susţine-o, în timp ce, îndărătul transformărilor culturale, s-a petrecut îndelunga erodare a independenţei sociale, economice şi politice, a localismului, care au caracterizat şi au făcut posibilă ceea ce paleoconservatorii au numit drept „vechea Republică”.

Cea mai mare calitate a cărţii lui Scotchie este dată de faptul că precizează cât se poate de clar (şi într-o coerenţă logică evidentă) care sunt convingerile paleoconservatorilor şi modul cum acestea se asociază cu reacţiile lor faţă de conservatorismul anilor '80 şi '90 şi faţă de tendinţele culturale şi politice americane supuse dezbaterii lor. Paleoconservatorii resping mai cu seamă întregul concept de „stat leviatan”, care, în opinia lor, s-a dezvoltat ca o consecinţă a Războiului Civil american şi a celor două Războaie Mondiale ce au avut loc mai târziu. Aşadar, ei au înclinat spre o solidarizare cu Sudul, opunându-se Nordului axat pe construcţia etatistă, precum şi cu primii oponenţi americani ai intervenţionismului, din 1930.

Dacă unii paleoconi (Scotchie ne menţionează pe Pat Buchanan şi pe mine) erau intervenţionişti în sens anticomunist în timpul Războiului Rece, toţi au ajuns să conteste intervenţionismul militar necugetat şi globalismul ce au rezultat în urma acestuia. Un punct culminant al acestei evoluţii l-a constituit invazia Kuwaitului de către Irak, în 1990, precum şi reacţia Statelor Unite şi a conservatorilor fată de acest eveniment. Paleoconservatorii şi cei care s-au identificat în curând cu aceştia au respins în mod aproape spontan intervenţia militară a Statelor Unite împotriva Irakului. Această împrejurare, survenind la un an după atacul violent pus la cale de către neoconservatori împotriva Institutului Rockford, a consolidat identitatea mişcării paleoconservatoare.

„Statele Unite, după cum susţin paleoconservatorii de zeci de ani, au fost menite să se constituie într-o republică bazată pe Constituţie, nu într-un imperiu – aşa cum afirmă nostalgic şi Buchanan în volumul său din 1999 despre politica externă, A Republic, not an Empire”, explică Scotchie. „Republicile se preocupă de propriile probleme. Guvernele lor au puteri foarte restrânse, iar cetăţenii lor sunt prea ocupaţi cu exercitarea autoconducerii pentru a mai fi frământaţi de problemele altor ţări. Imperiile nu numai că practică intimidarea naţiunilor mai mici şi mai lipsite de apărare, dar nici pe proprii ei cetăţeni nefericiţi nu-i pot lăsa în pace… Imperiul nu se împacă prea bine cu amendamentul 10 … De asemenea, imperiile şi guvernele mici nu sunt compatibile.”

Dacă anti-intervenţionismul şi loialitatea faţă de vechea Republică întemeiată pe respectarea strictă a Constituţiei, precum şi caracterul accentuat localist şi independenţa ca trăsături ale instituţiilor sociale şi politice defineau o dimensiune majoră a paleoconservatorismului, antipatia faţă de imigrarea în masă a numeroşi străini care au invadat ţara din 1980 a constituit o altă latură definitorie a mişcării. În definitiv, declaraţia manifestă împotriva imigrării formulată de revista Chronicles a fost cea care a provocat mai cu seamă atacul neoconservatorilor împotriva Institutului Rockford şi lipsirea ulterioară a acestuia de sprijin financiar. Scotchie dedică un capitol special, deşi scurt, perspectivei paleoconservatoare asupra chestiunii imigrării şi arată clar că, pentru paleoconservatori, America este o extensie a civilizaţiei occidentale. Părinţii fondatori o concepeau ca pe o naţiune cu rădăcini anglo-saxone şi celtice, formată, de asemenea, sub influenţa Atenei, a Romei şi a Ierusalimului. Imigrările la scară mare din naţiuni non-occidentale ar duce – aşa cum susţine Fleming (alături de mulţi alţi paleoconservatori) – la degradarea continuă a civilizaţiei americane distincte.

De aici deducem că, pentru paleoconservatori, spre deosebire de felul cum o consideră liberalii, majoritatea neoconservatorilor şi mulţi conservatori contemporani din mainstream, America nu este o „idee”, o „teoremă” sau un „crez”. Ea constituie, în schimb, o cultură concretă şi specifică, înrădăcinată în credinţe şi valori specifice şi într-o identitate etnico-rasială particulară; desprinsă de aceste rădăcini, nu poate dăinui. Şi, la drept vorbind, ceea ce se întâmplă acum cu ea o împiedică să dăinuie, cu toată strălucirea şi măreţia ce o caracterizează ca imperiu.

Chiar dacă Scotchie este foarte precis şi bine documentat în privinţa opiniei paleoconservatorilor asupra imigraţiei, el uită cu totul să vorbească despre viziunea lor asupra rasei. Ceea ce este regretabil, întrucât nu puţini dintre ei au fost acuzaţi de „rasism” primitiv, de favorizare a „supremaţiei albe” şi de alte astfel de grozăvii imprecis definite. Mie unuia imi place să cred că vederile lor asupra rasei, deşi nu se încadrează defel în curentul dominant liberalo-neocon, sunt mult mai nuanţate şi în mod considerabil mai complexe decât vor să creadă oponenţii lor (şi nu puţini dintre simpatizanţii lor).

Dacă lucrarea lui Scotchie are vreun mare defect, acesta constă doar în dimensiunea ei prea scurtă. Paleoconservatorismul merită o analiză mult mai amplă şi profundă decât ceea ce oferă acest volum, deşi Joseph Scotchie însuşi este atât de bine familiarizat cu subiectul şi, totodată, atât de solidar cu el, încât ar fi putut realiza un studiu mult mai extins. Ar fi putut, de asemenea, dezvălui mai multe despre personalităţile paleoconservatorilor principali, i-ar fi putut intervieva, ar fi putut vorbi şi despre câtiva scriitori pe care i-a omis, de pildă, Claes Ryn de la Universitatea Catolică, sau E. Christian Kopff de la Universitatea din Colorado, din districtul Boulder; ar fi putut investiga de ce şcoala paleoconservatoare reprezentată de Chronicles nu s-a bucurat de un succes mai mare în demersul definirii dreptei americane.

Au eşuat, în fond, paleoconservatorii? Şi, dacă da, este strategia neoconilor de a lovi pe la spate singura cauză? Sau există, poate, fie ample tendinţe istorice, fie nimic mai mult decât nişte diferenţe de personalitate între conservatori, care au făcut, în cele din urmă, inevitabil propriul lor colaps? Pot fi aceste tendinţe sau conflicte depăşite? Sau sunt paleoconservatorii, de fapt, nişte dinozauri tânjind nostalgic după o lume pierdută, incapabili sau refuzând cu obstinaţie să se adapteze strălucitorului Oraş Imperial de pe Colina pe care neoconservatorii pretind că o ridică? Scotchie ar fi putut analiza mai pe larg aceste întrebări şi probleme şi să sperăm că o va face într-o viitoare lucrare de dimensiuni mai mari, dar ceea ce ne-a oferit, deocamdată, este o contribuţie esenţială şi valoroasă la istoria intelectuală americană din ultima decadă a secolului trecut.

Citeste in continuare!