Comunismul şi problema naţională de la Marx la Stalin

de Ion Josan

Evenimentele anului 1989 au intrat în istoria lumii moderne datorită schimbărilor profunde declanşate în peisajul social politic (global) al ţărilor aflate sub tutela apăsătoare a comunismului. În general opinia publică asociază această eliberare cu o reînviere a sentimentului naţionalist şi asta mai ales in Europa de Est, promovând ideea că naţionalismul si comunismul ar constitui antagonisme ale spectrului politic incapabile să işi găsească puncte comune. Realitatea deceniilor post-belice ne conduce însă spre o imagine cu mult diferită faţă de ideile general acceptate în raport cu relaţia comunism- naţionalism. Nevoia de legitimare si insinuare în viaţa societăţilor pe care dorea să le conducă, a generat atitudini diverse ale elitei comuniste în raport cu sentimentul naţional. Astfel, comuniştii au ştiut de fiecare dată când a fost nevoie să folosească o retorică naţionalistă şi să dea astfel impresia unei legitimităţi fireşti a structurilor şi viziunilor propuse de către ei. Marxismul în starea lui pură a fost de multe ori insuficient pentru a câştiga simpatia generală a maselor fapt ce a obligat regimurile comuniste la o oarecare flexibilitate ideologică menită să le servească scopurile.

Istoriografia contemporană a elaborat nenumărate lucrări menite să analizeze opera politică a lui Marx si constructul ideologic creat de către acesta. S-a insistat mult pe stabilirea influenţei gândirii lui Marx asupra elitei intelectuale comuniste, asupra receptării si reinterpretărilor ce s-au născut din parcurgerea textelor lui Marx, dar s-a analizat arareori (si de cele mai multe ori poate superficial), procesul de punere în practică al utopiei marxiste. Nu este clar nici până in ziua de azi cât de mult au mai păstrat artizanii revolutiilor comuniste din canoanele de căpătâi ale marxismului, unde, când şi de ce Marx a trebuit completat ori reinterpretat, care erau elementele care făceau marxismul neatractiv maselor şi cum a devenit în cele din urmă acest curent modelator ale societăţilor la scară globală? Toate aceste întrebări ne pun în situaţia de a reanaliza originile şi natura deviaţiilor ideologiei marxiste care de-a lungul istoriei au cunoscut asumări dintre cele mai diverse. Opera lui Marx a născut miscări politice unitare în aparenţă (se revendicau marxiste), dar total diferite ca esenţă. Astfel, analizând natura regimurilor comuniste, distincţia dintre marxismul teoretic şi marxismul practic ni se relevă a fi una tot mai clară. Specificitatea locurilor în care ideile marxismului au ajuns să fie implementate vieţii politice şi sociale au modelat natura idelogică a acestui curent şi l-au segmentat în mai multe scoli de gândire.

În problematica relaţiei comunism-naţionalism este, în primul rând, necesar să recurgem la o abordare mai atentă a textelor lui Marx. Deşi în anul 1845 Karl Marx se referea la problema naţionalităţii în termenii următori: "Naţionalitatea lucrătorului nu este nici franceză, nici engleză, nici germană, ea este forţa de muncă, sclavia liberă. Guvernul său nu este nici francez, nici englez, nici german, el este capitalul". Viziunea sa devine mai nunaţată atunci când face distincţia între o luptă a proletariatului care este naţională “în formă” (ea fiind inevitabilă) şi o luptă ce este naţională “în substanţă” (care trebuie depăşită).[1] Am putea astfel deduce că Marx şi Engels nu urmăreau neapărat o disoluţie a naţiunilor ci una a naţionalismului. Atunci când Marx şi Engels sperau că societatea comunistă va anula antagonismele şi delimitările naţionale se prea poate ca ei să nu se fi referit la abolirea comunităţilor etnice şi lingvistice ci doar la acele aspecte care creau stări conflictuale între naţiuni.[2]

Chiar dacă un grup important de istorici susţine ideea că apropierea lui Marx şi Engels faţă de problema naţională este una de natură circumstanţială, dictată de evenimente istorice specifice, Ephraim Nimni este de părere că cei doi aveau o viziune clară asupra fenomenului, chiar dacă nu există nici un material scris în acest sens.[3] Nimni evidenţiază faptul că viziunea materialist reducţionistă a lui Marx oferea baza schematică unei teorii asupra problemei naţionale. Această schemă se baza pe două elemente fundamentale, modelul de dezvoltare “stat-limbă-naţiune” şi apoi asumarea destinului istoric al unei naţiuni (Marx făcea distincţie între naţiunile istorice şi cele non-istorice cărora le refuza dreptul la autodeterminare).[4]

Astfel, am putea spune că pentru Marx statul-naţiune era un pas istoric necesar, semn al modernizării şi mautirizării unei societăţi care începea să-şi asume un rol istoric angajându-se astfel într-un proces de devenire ce avea să se încheie cu victoria comunismului ca rezultat final al progresului omenirii. Aşadar naţiunea şi identitatea naţională erau fireşti ca manifestări istorice însă trebuiau depăşite în momentul formării şi maturizării proletariatului care urma să înfăptuiască prin revoluţie trecerea spre o societate globală fără clase şi fără distincţii naţionale ori etnice.

Prin lipsa unei abordări sistematice asupra naţionalismul Marx şi Engels lasă moştenire miscării socialiste o adevărată “gaură neagră”[5]. Problema naţională nu este abordată direct în niciuna dintre lucrările celor doi părinţi ai socialismului. Viziunea acestora asupra fenmenului poate fi reconstruită doar pe baza unor fragmente de text ori a unor articole publicate în presa vremii. Acest fapt lăsă la nivel de ipoteză o mare parte a abordărilor istoriografice şi ne face aproape imposibilă conturarea clară a directiei marxiste în problema naţională.[6]

O analiză puţin mai minuţioasă a textelor de presă ale lui Marx şi Egels complică lucrurile şi mai mult. În ciuda principiilor internaţionaliste ale marxismului, atât Marx cât mai ales Engels păstrau tente ale şovinismului german atunci când susţineau unificarea Germaniei în dauna mişcării de auto-determinare a danezilor din Schleswig. Marx declarase că muncitorul nu are naţionalitate însă în timpul războiului franco-prusac Engels chema la luptă muncitorul german. Ei condamnau tentativele Rusiei de a-i rusifica pe polonezi, acuzau brutalitatea colonialismului britanic din China şi India dar în acelaşi timp considerau că S.U.A ar trebui sa cucerască Mexicul şi susţineau intervenţia Franţei în Algeria.[7]

Aceste aspecte ale operei marxiste, relativa lor ambiguitate în problematica naţionalismului, au creat premisele unei evoluţii ideologice ce se va concretiza într-un cameleonism politic rar întâlnit in istoria modernă a lumii. În scrierile lui Marx se puteau găsi justificări pentru o paletă largă de politici, valoarea lor pluri-semantică lăsând libertatea alcătuirii unei metodologii variate de obţinere a puterii. Probabil că nici un alt curent politic nu a reuşit să subsumeze atât de multe fenomene sociale, politice şi culturle luptei sale ideologice.

Prin Lenin marxismul a cunoscut primele sale aplicări practice însă într-o manieră care în multe privinţe se îndepărtează profund de bazele propuse de către Marx îmsuşi. Deşi în lucrarea “Ce e de facut?” Lenin vorbeşte despre Marx şi Engels la timpul prezent, ca şi cum ar fi contemporan cu ei, interpretările sale politice atât teoretice cât mai ales practice se îndepărtează vizibil de scrierile lor. Rusia ţaristă nu avea nimic în comun cu spaţiul în care Marx credea că se va produce revoluţia proletariatului[8]. Teoria marxistă era gândită pentru Europa occidentală şi nu pentru cea de est, iar Rusia lui Lenin urma astfel să ardă etapele spre comunism, ieşind din schema propusă de către Marx. Urmând ideile lui Kautsky, Lenin era de părere că marxismul era mai degrabă un produs intelectual decât o tradiţie a clase muncitoare şi că de aceea el trebuia sa fie adus proletariatului din afara luptei de clasă prin intermediul “elementului extern”, adică avangarda revoluţionară, partidul. Statul în sine, prin intervenţia partidului urmând să devină principala armă a luptei de clasă. Precum în “Principele” lui Machiavelli, partidul stat se constituie ca unică sursă a reânnoirii politice, întruchipare a unei noi “voinţe colective”.[9]

În cartea “Gândire politică de la Machiavelli la Stalin” E.A Rees analizează influenţele ideologice de bază ale lui Lenin şi ale partidului bolşevic evidenţiind şase curente realiste de gândire revoluţionară: Jacobinismul, Blanchismul, gândirea politică germană (în special Hegel, Fichte sau Clausewitz), tradiţia revoluţionară rusească asociată cu nume precum Necheav, Tkachev ori Bakunin, Marx, Nietzche şi realpolitik-ul lui Bismarck. Toate aceste curente de gândire putând fi asociate gândirii politice a lui Machiavelli. E. A Rees consideră că Lenin şi bolşevicii întruchipau tradiţia machiaveliană în cel mai intransigent mod.[10]

Unii istorici consideră că ne este aproape imposibil să îl definim pe Lenin si asta deoarece personalitatea sa politică îmbracă forme mult prea variate. Lenin ne apare reliefat în lucrările istoriografice sub o multitudine de atitudini ce ni-l relevă la început deschis şi optimist făcându-se apoi trecerea spre un Lenin pesimist şi închis. Ne descriu un Lenin ce aparent credea în democraţie şi apoi unul ce insista pentru o puternică centralizare, un Lenin internationalist şi apoi unul patriot[11]. Probabil că fară aceste schimbări extreme ale cromaticii discursului, Lenin nu ar fi reuşit să clădească un sistem bolşevic puternic şi durabil, astfel politici precum “Korenisatsiia” ori NEP-ul nu mai par inexplicabile ci doar etape spre solidificarea unui stat hiper-centralizat agent al terorii şi uniformizarii.

În tot acest proces de acaparare a puterii era inevitabilă abordarea unui subiect precum naţionalismul şi problema nationalităţilor din Imperiul Ţarist. Într-un articol din anul 1913, intitulat “Teze despre chestiunea naţională” Lenin nota “Social-democraţii Rusiei insistă asupra dreptului pe care il au toate naţionalităţile în a-şi forma state separate sau în a-şi alege liber statul din care doresc să facă parte”[12]. Pentru Lenin abordarea problemei naţionale ţinea de distincţia dintre naţiuni oprimate şi naţiuni asupritoare. Mergând aici pe linia gândirii lui Marx, el credea că singurul mod prin care muncitorii pot fi îndepărtaţi de naţionalismul sovin era prin identificarea acestora cu lupta natiunilor oprimate.

Lenin consideră că naţionalismul nu apare doar odată cu dezvoltarea capitalismului şi că în era imperialismului el se intensifică sub dimensiunea universală a acestuia. În acest proces naţionalismul se transformă dialectic într-o forţă anti-capitalistă, iar în colonii el devine un răspuns puternic la adresa exploatării conduse de către puterile capitaliste europene. Pe de altă parte, în cadrul societăţilor imperialiste se dezvoltă un naţionalism şovin ca răspuns la aceste mişcări de eliberare naţională.[13]

Pe baza acestor idei, Lenin concepe o viziune asupra problemei naţionale care să se plieze pe specificul fostului Imperiu Ţarist şi care să îi ofere sprijinul diferitelor comunităţi etnice non-ruse nemulţumite de statutul lor social-politic din timpul Ţarului. Politica naţionalităţilor gândită de către Lenin poate fi asemănată austro-marxismului care a încercat să dea partidului o structură federativă în care pluralismul cultural reprezenta piatra de temelie a organizării politice. Carriere d'Encausse nota că în anul 1912 Lenin reflectase îndelung asupra scrierilor Austro-Marxistilor şi citise numeroase lucrări deapre problema minorităţilor etnice din Rusia ţaristă, în special cele legate de comunitatea evreiescă şi cea ucraineană[14]. Având în vedere aceste abordări, la începutul războilui civil, Lenin a reusşit să se erijeze în aparător al minorităţilor non-ruse ale Imperiului pe care le-a înglobat luptei sale politice.

În aceeasi perioadă in zona Caucazului si a Asiei Centrale, Mir-Said Sultan Galiev pune bazele unei ideologii care sintetiza idei aparent cotradictorii precum nationalismul, comunismul, anarhismul, precum si concepte religioase din Islam. Guliaev dorea să creeze un marxism cu fata islamica, un marxism care să se apropie de populatiile din Rusia a căror traditie era ancorată in Islam si care intelegeau prea putin conceptele marxismului[15]. Galiev era de părere că unitatea şi coeziunea lumii musulmane ar trebui păstrată cu orice preţ, considerând că în zonele preponderent musulmane ar trebui să se insiste pe problema eliberării naţionale de sub colonialism şi mai puţin pe aspectele ce ţineau de revoluţia socială. Aceste abordări ieşite din politica oficială bolşevică l-au transformat într-o persoană incomodă regimului fapt ce a condus către arestarea sa în anul 1923[16].

Apariţia acestui curent ideologic înfăţişa diversitatea spatiului rusesc in care o implementare idelogica monolitica a comunismului era cvasi imposibila. Lenin a inteles aceasta realitate si de aceea a tolerat curente de opinie calculand că doar aşa isi va putea spori influenta in spaţii greu de convertit ideologic.

În anul 1920 sovieticii adopată oficial noua directie in politica internă implementată prin aşa numita 'korenizatsiia', adică “indigenizarea“. Se dorea astfel armonizarea relatiile dintre stat si etnicii non ruşi urmărindu-se atragerea acestora în aparatul politic şi birocratic al statului în ideea că se va reuşi astfel o integrare a lor în noul sistem de valori propus de bolşevism[17]. Practic, sovieticii încercau sporirea autorităţii statului in cadrul diferitelor comunitati etnice până acum greu de controlat. Politica bolşevicilor reuşea foarte abil să impună un adevărat monopol asupra mijloacelor de mobilizare socială. Prin “korenizatsiia” Moscova îşi crea cadrele ce vor reprezenta singura elită locală acceptată ceea ce însemna că toate mijloacele de comunicare, presă, radio erau sub controlul lor exclusiv, fapt ce simplifica până la urmă procesul de ideologizare al acestor zone. Aceste elite erau încurajate să urmeze strategia regimului prin recompense materiale şi statut social fapt ce îi făcea dependenţi de sistem şi sensibili la orice iniţiativă de emergenţă a unor instituţii or modele alternative. Sub faţada unei presupuse federalizari, Moscova construia abil drumul spre centralizare şi uniformizare[18].

Chiar dacă metodelele de implementare ale acestei politici de “acţiune afirmativă” erau neuniforme, scopul rămânea acelaşi. Diferentele socio-culturale materializate in decalajul dintre vest si est au determina Moscova să gândească o strategie specială pentru estul îndepărtat. În această zonă procesul formării unor elite locale avea să fie cum mult îngreunat datorită slabei alfabetizări şi a lipsei unei conştiinţe naţionale.[19]

Un loc special în problematica naţionalităţilor îl ocupau ucrainienii care în anul 1926 compuneau 21,3 % din totalul populaţiei sovietice. Pe lângă acest aspect, comunitatea ucraineană avea elite puternice şi o conştiinţă naţională bine conturată. În aceste condiţii politicile bolsevicilor rusi trebuiau cu atenţie concepute, astfel corespondentul korenisatiei va deveni in Ucraina “ucrainisatsia”. În aceste condiţii anii 20 vor cunoaşte o renaştere culturală a limbii şi literaturii ucrainiene fenomen ce va conduce spre conturarea unui comunism ucrainean cu puternice componente naţionale. Politica oficială a bolşevicilor era să încurajeze înrolarea etnicilor non-ruşi în cadrul partidului iar acest fapt putea fi pus în practică doar cu preţul acordării unor drepturi de autodeterminare acestor comunităţi în cadrul Uniunii Sovietice. Dacă în anul 1922 71% din membrii partidului erau ruşi, treptat, prin politica de indigenizare raportul a început să se schimbe[20].

Stalin, în calitatea sa de comisar pentru problemele naţionalităţilor declara în martie 1921 “Este clar că naţiunea ucraineană există şi că dezvoltarea sa culturală reprezintă o obligaţie a comuniştilor. Este imposibil să te opui istoriei. Esre clar că dacă în anumite oraşe ale Ucrainei elementul rusesc încă predomină, cu trecerea timpului aceste oraşe vor fi inevitabil ucrainizate.”[21] Azi, aceste rânduri par de domeniul fantasticului însă în anul 1922 comuniştii ruşi erau conştienţi de slabiciunea partidului şi de nevoia de a-i întări poziţia chiar şi cu preţul unor compromisuri destul de substanţiale. Se punea în practică o politică gândită în mare parte de către Lenin care va continua şi după moartea acestuia până în momentul câştigării puterii de către Stalin care va modifica dramatic politica generală a partidului.

Tot acest proces de liberalizare instituţionalizată prin “korenisatia” avea totuşi limite pe care Moscova nu avea de gând să le depăşească. Autodeterminarea non rusilor era tolerată doar sub o strictă supraveghere a centrului. Astfel, un personaj precum Vasyl Shakhrai, lider al bolşevicilor din Poltava, devenea un actor politic destul de periculos. Shakhrai dorea un stat Ucrainean independent de Moscova şi nu doar un statut de autonomie sub sovietici. În cartea „Despre situaţia actuală din Ucraina” Shakhrai critică duplicitatea lui Lenin în problematica naţionalităţilor, argumentând că discursul Moscovei, promotor al anti-imperialismului şi al auto-determinării naţionale, ascundea de fapt o politică ce urmărea păstrarea integrităţii teritoriale a fostului Imperiu Ţarist şi statutul proeminent al Rusiei. Pentru acţiunile sale Shakhrai a fost exclus din partid iar în toamna anului 1919 a fost executat[22].

La sfârşitul anilor 20, Stalin reuşeşte să acapareze puterea eliminându-şi rând pe rând adeversarii politici. Acest fapt va conduce către o refigurare a politicilor atât economice cât şi social-culturale. Sub amprenta gravă a viziunii lui Stalin, statul Sovietic îşi va exprima tot mai pregnant caracterul despotic, intruziv, anihilator al multiculturalităţii şi diversităţii. Aparenta discriminare pozitivă a anilor 1923-1929 este treptat înlocuită cu o ideologizare politică cu caracter rusocentrist. Cultura şi figurile eroice ale trecutului rusesc vor fi reabilitate şi remodelate în asemenea manieră încât să se potrivească canoanelor de gândire staliniste. Cercetarea şi scrierea istoriei poporului rus avea să urmeze o serie de scheme prestabilite de interpretare (ideologizată) pe care nu va avea voie să le eludeze.[23]

Având la bază conceptul de “Socialism într-o singură ţară”, Stalin a regândit dimensiunile revoluţiei bolşevice limitând-o la spaţiul Sovietic. Abandonarea caracterului internaţionalist revoluţionar al marxismului avea la bază nu neapărat o mutaţie cu caracter doctrinar cât o conştientizare a limitelor în care puterea putea fi fortificată şi menţinută [24]. Valorizarea şi instrumentalizarea patriotismului/naţionalismului (rus) au permis puterii staliniste să-şi fortifice legitimitatea şi încrederea în rândul populaţiei ruseşti majoritare. Propaganda politică ante-stalinistă se dovedise a fi într-o multitudine de cazuri ineficientă. Linia ideologică a marxismului -în special particularităţile sale materialiste dar şi caracterul său internaţionalist- era neatractivă pentru marile mase. În aceste condiţii, se impunea alcătuirea unui nou discurs cu mare impact mobilizator. Astfel discursul naţionalist, populist era cea mai viabilă alternativă.[25]

Căutând să definim stalinismul, am putea puncta câ el poate fi mai bine înţeles precum un amalgam între teoriile centrale ale marxismului -în special economia planificată şi statul foarte puternic, menit să elimine proprietatea privată şi burghezia- şi patriotismul, pentru prima dată ataşat unui progrm revoluţionar în timpul revoluţiei franceze de către jacobini. Asemeni jacobinilor, Stalin dorea să realizeze o ptuernică centralizare a statului şi o uniformizare lingvistică şi culturală a zonelor controlate.[26] Diversitatea lingvistică a Franţei de sfârşit de secol XIX era pentru jacobinii un pericol la fel de mare precum era pentru Stalin diversitatea spaţiului sovietic de sec. XX. Multiculturalitatea era socotită un obstacol în calea funcţionării statului, slăbindu-i capacitatea de mobilizare socială.

Caracteristicile ideologice ale stalinismului, mai pot fi puse în legătură cu ideile naţional bolşevicilor germani ai anilor 20. Continuatori ai orperelor lui Lassalle, aceştia au construit un nou tip de comunism care revaloriza patriotismul şi evidenţia rolul statului în procesul de dizolvare a claselor sociale. Statul pentru Stalin avea un rol esenţial modelator cu statut de exclusivitate în procesul modificărilor social-culturale [27], socotind că revoluţia trebuie înfăptuită de sus (continuând linia de gândire a lui Lenin pentru care revoluţia putea fi înfăptuită doar din iniţiativa avangardei) prin voinţa statului, cu ajutorului şi sprijinul lui. Procesul de colectivizare ori de industrializare forţată erau efecte ale acestei revoluţii de sus si a voinţei modernizatoare a statului care era angajat într-un proces de creare a unei societăţi noi.[28]

Această societate nouă imaginată de Stalin avea să fie construită pe un fundament rusesc, punând accentul pe natura superioară a culturii ruseşti şi pe rolul ei în dezvoltarea culturii umane. Figurile istoriei ruseşti erau selectiv readuse la lumină cu intenţia de a crea un trecut mitic din care stalinismul să se poată legitima şi afirma ca un continuator al tradiţiei ruseşti. Stalinismul nu era altceva decât încununarea acestor eforturi istorice ale poporului rus şi reprezenta cel mai bun model social posibil. Deşi doar un produs propagandistic această iluzie a reuşit să înşele generaţii întregi obişnuite cu jumătăţi de adevăruri şi realităţi virtuale comode sistemului.

Prin institutionalizarea terorii ca instrument de presiune politică, Stalin devenea continuator al moştenirii politice leniniste. Politica gândită de către Stalin nu ar fi putut fi pusă în practic decât în contextul creat de către Lenin. Politica leninistă a anilor 20 crease falsa impresie a federalizării creând practic un adevărat monopol al mijloacelor de mobilizare socială. Rând pe rând societăţile non ruse vor fi integrate sistemului sovietic care sub Stalin va deveni agent al rusificării.

În tot acest proces problema naţională a fost cu abilitate exploatată. Şi Lenin, dar mai ales Stalin au ştiut ce formă să dea naţionalismului în aşa fel încât să ajute procesului de fortificare şi centralizare a statului sovietic. Ambiguitatea scrierilor lui Marx în ceea ce priveşte problema naţională a lăsat comuniştilor oportunitatea alcăturirii unei game variate de interpretări. Sub Lenin revoluţia a devenit mecanism de eliberare al naţiunilor oprimate iar sub Stalin naţionalismul a devenit o importantă sursă de legitimare a regimurilor comuniste (Romania, Albania, Coreea de Nord etc.).


Note

[1]. John Hoffman, Citizenship Beyond the State, Sage Publications Ltd., London, 2004, p.58
[2]. Michael Lowy, Fatherland or Mother Earth?: Essays on the National Question, Pluto Press, London, 1998, p. 20
[3]. Istorici precum: Horace B. Davis, Michael Lowy, Jacon Talmon, Z.A. Pelczynski sau Georges Haupt, vezi Ephraim Nimni, Marx, Engels and the National Question, în volumul Karl Marx’s Social and Political Thought, Routledge, London,1999, p.167
[4]. Ephraim Nimni, Marxism and Nationalism: Theoretical Origins of a Political Crisis, Pluto Press, London, 1994, p. 17
[5]. Shlomo Avineri, Marxism and Nationalism, Journal of Contemporar History, Vol. 26, No. 3/4, The Impact of Western Nationalisms: Essays Dedicated to Walter Z. Laqueur on the Occasion of His 70th Birthday (Sep., 1991), p.638
[7]. Neil A. Martin, Marxism, Nationalism and Russia, Journal of the History of Ideas, Vol. 29, No. 2 (Apr. - Jun., 1968), pp. 231-252
[9]. Carl Boggs, Jr., Revolutionary Process, Political Strategy, and the Dilemma of Power, Theory and Society, Vol. 4, No. 3 (Autumn, 1977), pp. 359-393
[10]. E.A. Rees, Political Thought from Machiavelli to Stalin: Revolutionary Machiavellism, Palgrave Macmillan, London, 2004, p.94
[11]. Alfred G.Meyer, Leninism. Russian Research Center Studies No. 26, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1957.
[12]. http://www.marxists.org/archive/lenin/works/1913/jun/30.htm
[13]. Shlomo Avineri, op.cit
[14]. Kevin Anderson, Lenin, Hegel the Western Marxism, The University of Illinois Press, Chicago, 1995, p. 138
[15]. Alexandre A. Bennigsen, S. Enders Wimbush, Muslim National Communism in the Soviet Union: A Revolutionary Strategy for the Colonial World, University of Chicago Press, Chicago, 1979, p.44
[16]. Chantal Lemercier-Quelquejay, À propos de Sultan Galiev, Cahiers du monde russe et soviétique, Année 1989, Volume 30, Numéro 3, p. 305 - 307
[17]. Terry Dean Martin, The affirmative action empire: nations and nationalism in the Soviet Union, Cornell University Press, New York, 2001, p. 12
[18]. Philip G. Roeder, Soviet Federalism and Ethnic Mobilization, World Politics, Vol. 43, No. 2 (Jan., 1991), p. 196-232
[19]. Terry Dean Martin, op.cit.,p.125
[20]. Ibidem, p.23
[21]. Yuri Slezkine, The USSR as a Communal Apartment, or How a Socialist State Promoted Ethnic Particularism, Slavic Review, Vol. 53, No.2 (Summer,1994), 414-452
[22] Basil Dmytryshyn, On the Current Situation in the Ukraine by Serhii Mazlakh; Vasyl Shakhrai, Russian Review, Vol. 30, No. 4 (Oct., 1971), p. 413
[23] D. L. Brandenberger şi A. M. Dubrovsky, 'The People Need a Tsar': The Emergence of National Bolshevism as Stalinist Ideology, 1931- 1941, Europe-Asia Studies, Vol. 50, No. 5 (Jul., 1998), pp. 873-892
[24]. Erik van Ree, The political thought of Joseph Stalin; A Study of Twentieth-Century Revolutionary Patriotism, Routledge, London, 2002, pp. 84-94
[25].David Brandenberger, Proletarian Internationalism,"Soviet Patriotism"and the Rise of Russocentric Etatism During the Stalinist 1930s, Left History Press, Vol. 6, No. 2, 1999
[26]. Erik van Ree, op. cit., p. 261
[27]. E.A. Rees, op.cit., p.
[28]. Robert C. Tucker, Stalinism: essays in historical interpretation, Transaction Publisher, New Jersey, 1999, pp. 77-111

Citeste in continuare!

Traducere: Jamie McDonald – Corectitudinea politică: Deconstrucţie şi literatură

traducere şi note de Irina Bazon

Literatura constituie, dacă nu cel mai important indicator cultural, cel puţin un barometru semnificativ al nivelului de civilizaţie al unei societăţi. Natura umană şi mediul intră în relaţie pentru a alcătui fiecare conştiinţă individuală care, la rândul ei, se exprimă prin cuvinte. Literatura – constând în acele cuvinte pe care societatea, în ansamblul ei, le consideră drept exemplare – reprezintă atunci, am putea spune, un punct de pornire, o fereastră spre cultură.

Prin urmare, sfera literaturii de astăzi merită să fie examinată pentru viziunea pe care o oferă asupra climatului cultural actual. Literatura americană contemporană este impregnată de „-isme”: marxism, freudianism, feminism şi aşa mai departe. Cele mai multe reprezintă echivalentul academic a ceea ce în cultura comună poartă numele de „corectitudine politică”. Teoreticienii literari preiau un anumit model teoretic şi îl aplică literaturii în efortul de a „descoperi” în text o nouă semnificaţie, corespunzătoare teoriei. De exemplu, într-o abordare feministă, poemul lui Andrew Marvel, Upon Appleton House, nu mai are drept temă frumuseţea ţinutului tradiţional; în schimb, vorbeşte despre relele pe care le-a generat o moştenire pe linie patriarhală. Aceşti „critici culturali” – denumiţi astfel întrucât critica lor abordează literatura din perspectiva unei anumite culturi – au apărut în anii 1960, însă şcolile lor de critică au început efectiv să ia avânt odată cu ivirea şcolii deconstructiviste în 1970.

Lucrările lui Jacques Derrida, părintele deconstructivismului, au început să fie traduse din franceză de către profesorul american Gayatri Spivak la mijlocul anilor ’70, într-o vreme când literatura americană atinsese un stadiu al dezvoltării optim pentru a primi influenţa teoriei derridiene. Marxiştii economici activau deja în campusurile universitare, iar criticii culturali erau încă alimentaţi de radicalismul epocii. Susţinătorii feminismului, ai teoriilor „queer” [1] şi ai scriitorilor de culoare câştigaseră teren în primul deceniu, deşi doar un vag sentiment al represiunii se înscria în arsenalul lor limitat. Ceea ce le lipsea era fundamentul filozofic, resortul pe care l-ar fi oferit existenţa unui logos propriu. Sosirea curentului deconstructivist [2] din Franţa le-a furnizat acea filozofie.

Generaţia universitarilor din acea vreme atrăgea atenţia celor din generaţia anterioară că principiile pe care se bazaseră erau total greşite. În acest caz, revolta era îndreptată împotriva Noilor Critici [3] – numiţi astfel chiar şi acum, la zeci de ani de la lansarea lor. Noii Critici erau preocupaţi de găsirea semnificaţiei textelor fără a lua în considerare elementele extratextuale, ca, de pildă, intenţia autorului; acest proces de interpretare avea drept principiu călăuzitor ideea că „textul este totul”.

Noua generaţie de critici şi-a propus răsturnarea acestui principiu. În locul afirmaţiei „textul este totul”, ei au proclamat că „totul este text” [4] şi au început să analizeze orice lucru în raport cu opera literară. În cazul unei poezii care includea un personaj feminin, criticii supuneau analizei legătura poetului cu mama, soţia, sora sa şi aşa mai departe, străduindu-se să ofere, în acest mod, o interpretare operei. Această metodă de a folosi datele biografice pentru a căpăta o nouă înţelegere asupra operei ar putea avea (şi deseori a avut) efecte pozitive. Totuşi, aceste noi interpretări nu constituiau încercări de a discerne adevăratul sens al unei opere (aşa cum izbutiseră Noii Critici) sau de a dezvălui măcar intenţia autorului (ca în interpretările tradiţionale). Criticii din această nouă generaţie au devenit, în schimb, primii academicieni care au profesat ceea ce este cunoscut în sferele literare drept „criticismul cultural”. Ei s-au străduit să înţeleagă literatura din perspectivă feministă sau din perspectiva homosexualilor sau a minorităţilor radicale. Scopul lor nu era acela de a descoperi sensul – erau mult prea influenţaţi de relativişti pentru asta – ci de a depista elemente sexiste, rasiste sau „homofobe” în operele autorilor de sex masculin, europeni şi heterosexuali.

Teoria derridiană a deconstrucţiei a devenit o unealtă pentru criticii culturali. Într-o formulare simplă, deconstrucţia constituie o şcoală de gândire potrivit căreia cuvintele nu au sens. În schimb, ele sunt „urme” ale sensului. Sensul unui cuvânt se dizolvă continuu, iar ceea ce ne rămâne e doar memoria, sau urma a ceea ce sensul era odată (Derrida foloseşte frecvent cuvântul tăiat „urmă” – similar termenului „fiinţă” întâlnit la Heidegger – pentru a indica un sens care este simultan prezent şi în dizolvare).

O metaforă poate fi utilă pentru înţelegerea filozofiei de bază a deconstructivismului: dacă rostesc cuvântul „stilou”, vă veţi gândi la acel obiect aflat în sertarul biroului. Dacă arunc stiloul în cineva, cuvântul începe însă să-şi piardă înţelesul pozitiv de instrument de scris; în termeni deconstructivişti, semnificaţia originală a cuvântului „stilou” se şterge astfel încât nu mai rămâne din ea decât o urmă. În schimb, cuvântul „stilou” începe să fie asociat cu o armă, un proiectil, un mijloc de expresie (poate) a furiei. Dacă stiloul loveşte pe cineva, atunci cuvântul va avea pentru acea persoană semnificaţia a ceva dureros, a unei jigniri personale, implicând imboldul de a întoarce lovitura şi aşa mai departe. Aceste sensuri se dezvoltă şi se schimbă permanent, întrucât mintea umană este angajată într-un proces necontenit de interpretare şi reinterpretare. Din această cauză – susţin deconstructiviştii – ea nu se fixează niciodată complet asupra sensului stabil al cuvântului „stilou”. Bazându-se pe aceste argumente lingvistice, deconstructiviştii conchid că, întrucât orice sens este supus atât de rapid dispersiei, nu putem comunica niciodată cu adevărat. Cuvintele nu mai au sens.

Cuvântul postmodern în vogă „differance”, alături de termenii „ştergere” şi „urmă” [5] au intrat în sfera educaţională americană prin intermediul scrierilor lui Derrida. Prin îmbinarea noţiunilor (şi a cuvintelor în limba franceză) „deferment” şi „difference”, Derrida a creat acest cuvânt („differance”) pentru a desemna necontenita amânare a sensului. Filozoful susţine că „differance” este motivul pentru care cuvintele nu pot avea sens; neîncetat, mintea percepe lucrurile în moduri diferite, astfel, sensul original îşi pierde valoarea sa de sens propriu, devenind o simplă urmă.

În ultimă analiză, această metodă este insuficientă pentru criticii culturali de astăzi; ei au nevoie de cuvinte care să poarte anumite semnificaţii, astfel încât să se poată referi la operele artistice pentru a deplânge modul cum acestea ilustrează şi exemplifică represiunea culturilor minoritare. Dar, pe lângă filozofia ei generală, deconstrucţia a oferit ceva şi mai important. A oferit tehnicile menite să „demonstreze” felul cum limba în întregul ei se deconstruieşte pe sine.

Deconstructiviştii s-au specializat în „deconstruirea” operelor literare, deşi susţin cu fermitate că operele se deconstruiesc singure, iar criticul doar ilustrează modul cum se produce aceasta. În linii mari, aceste tehnici de deconstrucţie presupun înlăturarea sensului evident al operei literare – sensul „tradiţional” – şi efortul de a demonstra modalitatea prin care opera însăşi contestă acest sens tradiţional [6]. De exemplu, analizând o poezie de dragoste, ei îi vor deconstrui limbajul până când vor găsi aspecte care să nege sensul de iubire care stă la baza acesteia. Sonetul poetei Elizabeth Barrett Browning, How Do I Love Thee? Let Me Count The Ways, se încheie cu versul: „Mai mult te voi iubi în moarte”. Dibacii deconstructivişti ar alătura acestui vers cuvintele din prima parte a poemului: „…când, ascuns vederii, sufletul tinde/ spre marginea fiinţei şi graţia divină”, pentru a deduce de aici ideea că poeta vizează de fapt moartea fiinţei iubite. „De ce aspiră poeta spre marginea fiinţei?” – se întreabă criticul – „În mod cert, ea nu-şi doreşte să rămână înăuntrul sau înaintea fiinţei, ci mai degrabă undeva la suprafaţa ei.” Deconstructiviştii pun această disparitate [7] aparentă pe seama problemei limbii, a diferanţei, conchizând imediat că poemul – ca orice alt limbaj – nu are sens [8].

Criticii culturali au adoptat fără întârziere această şcoală de gândire, imediat ce i-au înţeles puterea: au descoperit astfel o metodă de atac împotriva interpretărilor tradiţionale ale operelor literare. S-au servit de deconstrucţie pentru a înlătura semnificaţia tradiţională şi a o înlocui cu o nouă semnificaţie. „Corectitudinea politică” este această nouă semnificaţie care contaminează societatea noastră în prezent. De exemplu, după ce sensul tradiţional al poemului How Do I Love Thee? a fost subminat în maniera prezentată mai sus, un critic feminist ar putea declara – în absenţa unei interpretări stabile – că poemul vizează „în realitate” modul cum femeile din Anglia secolului al XIX-lea erau condiţionate să se socotească inferioare bărbaţilor.

De vreme ce, conform mantrei postmoderne, „totul este text”, criticii culturali nu au ezitat să aplice metodele lor şi altor sfere, precum muzica, filmul, televiziunea şi tot ce au mai întâlnit în cale. Au înţeles că pot văduvi toate fenomenele culturale de sensul lor stabil, că pot substitui valorile la nivelul oricărui grup doreau. De pildă, abordarea din perspectiva homosexualilor a putut anula adevărul Bibliei, reinterpretând textele biblice ca fiind impregnate de ură homofobă. Adevărul lui Dumnezeu a fost desfiinţat şi o agendă politică aparţinând omului a fost instituită [9].

Scopul declarat al lui Derrida a fost să anihileze ceea ce el a numit „semnificatul transcendental” [10]. Modelele lingvistice standard operează pornind de la perechea semnificant-semnificat. Semnificantul este cuvântul, iar semnificatul, conţinutul pe care îl reprezintă cuvântul. Când intervine „differance”, semnificatul este continuu amânat până când trece în sfera metafizicului. Sensul ultim la care ajunge orice cuvânt este Dumnezeu – sensul suprem al gândirii tradiţionale occidentale. „Semnificatul transcendental” pe care Derrida caută să îl suprime din sine şi din lumea occidentală este, în fapt, reprezentat de Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu este etichetată drept un produs al gândirii occidentale deficiente, iar Derrida pretinde, în manieră veritabil nietzscheană, că Dumnezeu este un construct al limbii şi nu viceversa.

După cum era de aşteptat, Derrida a devenit repede favoritul instituţiilor universitare americane. A ţinut prelegeri la universităţi de-a lungul coastei estice şi a ajuns să-i placă acea regiune a Americii. În curând America i-a întors simpatia acordându-i un post în cadrul departamentului de engleză al Universităţii Yale. Yale a început apoi să atragă alţi deconstructivişti şi postmodernişti, printre care J. Hillis Miller, Geoffrey Hartman şi alţii. Paul de Man, un alt european, a sosit în America pentru a profesa teoria deconstrucţiei. O altă cauză pentru care deconstructiviştii s-au străduit atât de avid să elimine sensul din limbă provine din biografia lui Paul de Man. În Belgia dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, de Man a lucrat pentru o publicaţie explicit pronazistă. Detractorii săi susţin că demersul excluderii sensului din limbă a constituit pentru acesta o metodă excelentă prin care să-şi renege scrierile pronaziste.

Criticii culturali au folosit deconstrucţia ca un intrument de transformare a literaturii, filozofiei şi culturii în nonsens. De exemplu, în propriile sale scrieri, pentru a rămâne fidel filozofiei sale, Derrida eludează toate formele verbului „a fi”. În termeni deconstructivişti, verbul „a fi” implică un sens; aşadar, el nu poate exista. În consecinţă, Derrida revine asupra propriului text şi, tăind toate formele verbului „a fi”, îl transformă într-o scriitură complet ininteligibilă. Demarând atacul asupra structurii duale semnificat-semnificant, Derrida scrie: „semnul este acel impropriu numit lucru, singurul, care se sustrage întrebării fondatoare a filozofiei: “Ce este...?”. Atunci când Derrida încearcă să îşi comunice ideile referitoare la modelele lingvistice tradiţionale, este forţat de propria sa filozofie să şteargă tocmai cuvintele care îi permit să comunice.

Dacă ar fi urmat logica propriilor sale teorii, Derrida ar fi descoperit că însuşi faptul de a-şi transmite propriile idei prin scris sau verbal este imposibil. Dacă teoriile deconstructiviste ar avea măcar o slabă acurateţe, atunci orice comunicare verbală – şi, prin extensie, orice alte forme de comunicare – ar fi cu neputinţă.

Adoptarea teoriei deconstrucţiei duce nu doar la compromiterea logicii filozofice, dar face efectiv imposibilă şi scrierea literaturii. Din moment ce cuvintele nu înseamnă nimic, ele se reduc doar la sunete. Este adevărat că Lewis Carroll a creat un binecunoscut poem utilizând cuvinte fără sens dar având o sonoritate plăcută, totuşi, cât de multe versuri de genul „jabberwocky” pot fi inventate înainte de atinge pragul saturaţiei? (Unii ar susţine că am atins deja acest prag).

Pe măsură ce departamentele de literatură „progresează”, se adânceşte şi falia dintre cei care produc literatură şi cei care o analizează şi o predau în universităţi. Dacă Samuel Taylor Coleridge, T.S. Eliot şi o întregă clasă de mari autori erau oameni de o solidă cultură, se pare că educaţia literară căpătată într-o universitate americană zădărniceşte, în fond, abilitatea cuiva de a scrie bine. Pe măsură ce îşi însuşesc filozofia deconstrucţiei, profesorii de literatură pierd aptitudinea de a scrie frumos, sensul fiind indispensabil în realizarea unei scrieri frumoase. Ca o consecinţă, s-a produs o separaţie la nivelul departamentelor de engleză între programele de Master în Arte Frumoase şi cele de doctorat – astfel încât au ajuns sa se constituie în facultăţi distincte. Cea mai mare speranţă a Americii de astăzi în privinţa unei literaturi de valoare nu vine de la mediile universitare, ci de la scriitorii amatori (...). Intelighenţia americană a dat uitării propria literatură în graba de a-şi promova politica.

Există deja o atitudine de contestare a deconstructivismului. Aşa cum gerenaţia de critici care în prezent este în plin avânt i-a considerat perimaţi pe Noii Critici, la fel studenţii de acum privesc deconstrucţia ca pe un fapt demodat. Derrida a ţinut prelegeri până la recenta sa moarte, dar, asemeni predecesorilor lor, actualii studenţi ai departamentelor de literatură încep să se ridice împotriva vechii generaţii pe motiv că principiile promovate de ea sunt cu totul greşite. O cauză importantă a acestei atitudini de contestare o constituie dificultatea survenită în comunicarea ideilor deconstructiviste (aici a fost oferită doar o schiţă, nu metodele efective ale deconstrucţiei aplicate unei opere literare). (…) Studenţilor le lipseşte răbdarea de a pătrunde în sintaxa aproape ininteligibilă a semioticianului şi a-i descifra terminologia.

Din nefericire, asta nu i-a oprit pe criticii culturali de la demersul lor de a iniţia noua generaţie în doctrina feminismului, în cea a filozofiei marxiste şi în aşa-numita „teorie queer”. Necesitatea studierii unor autori precum Shakespeare, Milton, Chaucer sau a altor scriitori albi de modă veche este înlocuită cu opţiunea de a urma studii în „Rolul femeilor în Epoca Renaşterii” (un pretext pentru lamentaţia împotriva elementelor sexiste ale trecutului) sau în „Biblia ca literatură” (curs conceput pentru a discredita Biblia ca fiind o operă fictivă ingenios elaborată, în locul adevărului lui Dumnezeu).

Deconstructivismul a avut succes în demersul său de a desfiinţa sensurile tradiţionale ale textelor. Rămâne să vedem ce va urma. Există însă semne că influenţa acestui curent este în descreştere. Vedem deja piesele lui Shakespeare readuse la viaţă în cinema; „Mult zgomot pentru nimic”, „Hamlet”, „Romeo şi Julieta” – toate adaptate pentru ecran – au fost mult timp abandonate de Academia Americană în favoarea unor opere inferioare. Romanele scriitoarei Jane Austen, elogiate odată de intelectualitate ca opere inedite ale unei scriitoare, sunt desconsiderate acum în universităţi ca fiind prea conservatoare din pricina temelor despre iubire şi căsătorie. Cultura populară, într-un moment de inspiraţie, a înţeles valoarea acestora şi le-a reînsufleţit în adaptări cinematografice.

Insă sfârşitul definitiv al deconstrucţiei va avea loc când următoarea generaţie de critici literari va înţelege că esenţa interpretării – a citi, a gândi, a analiza – se află în contradicţie cu scopurile filozofice ale decontrucţiei. Cel care poate salva, la drept vorbind, intelectualitatea este omul firesc, călăuzit de al său bun-simţ. După cum proclamă bunul-simţ, cuvintele au cu adevărat sens, iar dacă deconstrucţia susţine contrariul, va fi exilată la marginile societăţii. Din păcate, efectele ei vor persista, întrucât a conferit criticismului cultural un sens al validităţii şi a stabilit o piaţă de desfacere pentru această ideologie.

Deconstructiviştii îşi abandonează deja enclavele la Yale, întrucât şcoala lor de gândire este pusă în umbră de noii ideologi, mai în vogă, mai simpli şi mai mărginiţi. Aceştia sunt adepţii feminismului, ai noului marxism şi ai teoriilor queer – şi nici unul nu are de gând să renunţe uşor la poziţiile câştigate. Eu ai început, în schimb, să recruteze şi să pregătească noi absolvenţi care să vină în locul lor. Înscrierile la studii pentru obţinerea de diplome şi grade universitare sunt mai numeroase ca oricând, întrucât aceşti „radicali” activează în instituţiile universitare pentru a determina viitoarea generaţie să perpetueze cu sfinţenie ideologia lor în sistemul universitar american.

Articol preluat din volumul Political Correctness: A Short History of an Ideology, editat de William S. Lind, volum realizat de Free Congress Foundation, noiembrie, 2004 (http://www.freecongress.org/centers/cc/index.aspx ).

Notele traducătorului:

[1] Teoria queer (Queer theory) este o teorie filozofică şi critică provenind din al treilea val feminist şi din studiile gay şi lesbiene (sursa: www.wikipedia.ro).

[2] „Jacques Derrida, în Scriitura şi diferenţa (Ed. Univers, 1998), identifică trei surse ale teoriei sale: 1) înlocuirea conceptelor de metafizică, fiinţă şi adevăr, prin filosofia lui Nietzsche, cu cele de joc, interpretare şi semn; 2) sfârşitul conceptului de conştiinţă de sine, de prezenţă la sine, de subiect conştient, prin psihanaliză; 3) sfârşitul onto-teologiei, metafizicii (determinarea fiinţei ca prezenţă), prin gândirea lui Heidegger” (Lorena Armulescu, Specificul deconstrucţiei, http://www.revistanorii.com/Nr7.html).

[3] Noua critică (reprezentanţi: F. R. Leavis, Robert Penn Warren, T. S. Eliot, William Empson, Cleanth Brooks etc.) a predominat în literatura americană şi engleză între anii 1920-1960. Metoda de abordare are la bază conceptul de “close reading”, presupunând o analiză (estetică, stilistică) riguroasă, amănunţită aplicată textului literar, atenţia acordată elementelor formale (elemente lingvistice, prozodie, figuri stilistice, intrigă, simboluri, motive literare, paradox, antiteză etc.). Propunând o modalitate critică obiectivă, noii critici nu iau în considerare elementele extratextuale (biografie, intenţia autorului, efectul asupra cititorului, context istoric şi cultural). Ei înţeleg opera ca unitate organică şi autonomă, un sistem coerent, bazat pe structuri stabile, universale. Opunându-se noilor critici, deconstructiviştii resping structura (care are la bază principiul coerenţei), pledează pentru desfiinţarea logocentrismului ce presupune „determinarea sensului fiinţei ca prezenţă”: substanţa este negată (ceea ce implică anularea tradiţiei, a moştenirii, a sensului originar), este înlocuită cu relaţia, lumea deconstructiviştilor nu constituie o lume „dată”, ea nu „este”, ci „se face” continuu („lumea lui Derrida este lumea unei perpetue deveniri, a unei perpetue “puneri în relaţie”, fără puncte originare şi fără momente finale” – Ioana Em. Petrescu, Modernism/Postmodernism, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2003, p. 40). Ei opun structurii „ţesătura textuală continuă” – textul fiind „reţea”, „ţesătură”, „urzeală”, „textură”, având un caracter pur relaţional (Ioana Em. Petrescu, ibidem, pp. 46-47); prin accentuarea aspectelor marginale, contradictorii, ambigue, prin încercarea neîncetată de a scoate în evidenţă, supralicitând şi adâncind, incoerenţele insolubile, răsturnările, dezarticulările, fragmentările, se neagă existenţa unor structuri stabile, universale. Nu există nimic natural, dat, este anulată valoarea de adevăr, posibilitatea vreunui sens obiectiv sau a referentului extratextual. Este respinsă nu numai coerenţa internă a operei, ci si autonomia ei: textul nu este autonom, ci contaminat mereu de alte texte, nu există decat printr-o perpetuă „punere în relaţie” cu alte interpretări, discursuri, puncte de vedere.

[4] „Totul este text” se traduce prin ideea că „nu există fapte, doar interpretări” (Nietzsche), realitatea neexistând decât ca un „construct” cultural, ea este o „urmă textualizată”; oamenii nu mai sunt „realităţi încarnate”, ci „entităţi indirecte” (Ovidiu Hurduzeu), textualizate; subiectul este un „efect de limbaj”, conştientul, un efect al „urmei”. Prin impunerea totalitară a textului, deconstructiviştii proclamă abolirea definitivă a logosului (purtătorul unor sensuri inteligibile, durabile, coerente); astfel, formaţia acestori apostoli ai non-gândirii „nu are din principiu nici o legătură cu silogismul, inteligibilul şi realul, ci tocmai cu metafora şi ficţiunea” (Vlad Mureşan, Dialog fără logos, www.ideiindialog.ro), ei găsind, prin urmare, în literatură cel mai prielnic teren pentru dezvoltarea teoriei lor. Deconstructivismul a dus la alterarea literaturii, aceasta fiind supusă relativităţii critice care a negat „esenţa însăşi a literaturii: un limbaj viu, “încarnat” prin care “metafizicul” ţâşneşte din solul experienţei noastre concrete de muritori căutători ai Adevărului” (Ovidiu Hurduzeu, Inconfortul intelectualilor confortabili, în A treia forţă: Rămânia profundă, Ed. Logos, 2008). Dar, din moment ce critica literară nu mai recunoaşte că „ordinea adevărului este cea pe care se construieşte literatura însăşi”, judecăţile sale de valoare „se sprijină pe o coloană absentă”, rămân la nivelul unor „opinii personale incoerente” sau a „schemelor abstracte” (Ovidiu Hurduzeu).

[5] Derrida a preluat de la Freud conceptul de „urmă” (potrivit teoriei lui Freud, trăirea umana s-ar organiza pe baza unor „urme mnezice” – reprezentări ale unor traume trecute care nu sunt niciodată pe deplin conştientizate şi a căror reactualizare în memorie este mereu amânată, dar care condiţionează întregul „aparat” psihic al omului – şi nu a „prezenţei”, a actelor de conştiinţă, a raţiunii; astfel, pentru Freud, conştiinţa este un „efect” al urmei); scrierea se compune din diferenţe, nu din termeni pozitivi, absenţa originii, a sensului, a centrului fiind „diferanţa” – „spaţiul gol, variabilă căreia i se pot acorda sensuri independent de constrângerile pe care i le-ar impune prezenţa originii” (Lorena Armulescu, Specificul deconstrucţiei, http://www.revistanorii.com/Nr7.html), „urma” devenind „centrul” scrierii, care, aşadar, „nu poate fi gândit sub forma unei fiinţări-prezente (…), ci ca o funcţie, un soi de ne-loc în care au loc nesfârşite înlocuiri de semne” (Derrida, Scriitura şi diferenţa, Ed. Univers, 1998, p. 377), prin urmare, scrierea nu mai are la bază un înţeles stabil (dat de structura semnificat-semnificant), înţelesul se amână la nesfârşit (determinantă fiind doar diferenţa dintre semnificanţi). Diferanţa este „gândită” ca „non-fiinţă”, ca existenţă absentă (Lorena Armulescu), joc ce „produce” neîncetat diferenţe – forme contingente, temporare, spectrale, „identităţi” aflate mereu „sub ştergere”. Pe urmele lui Freud, Derrida va proclama că „Trebuie gândită viaţa ca urmă înainte de a determina fiinţa ca prezenţă”.

În fond, ce este diferenţa lui Derrida? Este diferenţa fără identitate, între termenii care diferă neexistând propriu-zis nici un fel de tensiune, nici atracţie, nici respingere, atâta timp cât nu au origine, referenţă. Ea nu mai are nimic comun cu „diferenţa ca diferenţă” a lui Hegel: „Dacă diferenţa lui Derrida este unilaterala pură diferenţă care emană (diferă) diferenţe, diferenţa ca diferenţă este, la Hegel, tocmai puterea identităţii concrete“ (Vlad Mureşan, Schizofrenia diferenţei, Verso, nr. 28-29, decembrie 2007, nr. 30, ianuarie 2008). Conform „logicii” postmoderne (suprimatoare a logosului), subiectul nu ar fi niciodată el însuşi, o fiinţă individuală unică, ci o alcătuire incoerentă de mai multe euri ascunse „în ficţiunea unui singur Eu” (Vlad Mureşan).

Deconstructivismul a constituit principiul călăuzitor al adepţilor relativismului cultural (multiculturaliştii). Potrivit acestora, „culturile nu pot fi superioare sau inferioare, ele sînt doar DIFERITE…” Multiculturaliştii „sînt departe de o înţelegere profundă a noţiunii de cultură şi diversitate culturală (…). Cultura este gândită în termenii rasei, orientării sexuale şi apartenenţei etnice”. Ei trec sub tăcere „caracterul naţional sau universal al culturii, diferenţa de esenţă între culturi şi subculturi etnice”. Individualismul occidental „nu aderă organic la fiinţa umană. Acest “individ liber”, ca şi omul de grup, omul multiculturalist postmodern, este o construcţie artificială” (Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley, Ed. Timpul, 2005, pp. 214-215).

[6] Deconstructiviştii susţin ideea că scrierea, fiind „anti-logocentrică”, ar semnifica diferit de autor: „Platon, în Phoedrus, acuză scrierea că instaurează confuzie comunicativă, câtă vreme cuvântul-fiu e separat de “tată”, de locul şi momentul în-fiinţării sale. Derrida vede însă un defect în contactul direct dintre cuvântul-fiu şi autorul-tată”, contact care ar fi impus, în concepţia sa, „primatul (poate) nemeritat al unor centre: eidos, arche, telos, materie, elan vital etc”; ca modalitate de anulare a logocentrismului, el instituie „gramatologia, care renunţă la privilegierea scrierii în dauna vorbirii şi admite că “partea vătămată” depinde de un sistem de mărci diferenţiale…” (Bogdan S. Parvu, Dictionar de genetică literară, Ed. Institutul European, 2005 p. 56).

[7] Disparitatea rezultă, aşadar, din anularea semnificatului: deconstructiviştii desfiinţează structura internă a semnului (semnificat-semnificant), pentru a acredita ideea că sensul ar fi determinat doar de relaţia şi diferenţa dintre semne, însă „refuzul unei “metafizici a prezenţei” (baza oricărei semantici, care produce sens numai articulând semnificantul cu semnificatul) duce la imanenţa discursivă pură: orice exterioritate este înghiţită în pura idolatrie a limbajului” (Vlad Mureşan, Habermas versus Derrida, Verso, an III, nr. 32, 16-29 februarie, 2008).

[8] Iată noul chip al poeziei pe care îl instituie deconstructivismul, chip ce nu mai seamănă cu nimic, cu atât mai puţin celui uman: „Vei numi de acum încolo poem o anumită pasiune a mărcii singulare, semnătura care repetă dispersarea sa, de fiecare dată dincolo de logos, inumană, abia dacă domestică, nici apropriabilă în familia subiectului: un animal convertit, rulat în bulgăre, întors spre sine şi spre celălalt, un lucru de fapt, şi modest, discret, aproape de pământ, umilitate pe care o supranumeşti, care te poartă astfel, în nume, dincolo de nume, un arici catahretic, cu toate săgeţile în afară, când acest orb fără vârstă aude dar nu vede venind moartea.” (Jacques Derrida, Points de suspension. Entretiens, Galilée, Paris, 1992, p. 307, citat preluat din articolul Note în orizontul întrebării Ce este poezie? (II), de Marius Ghica, Revista „Ramuri”, nr. 12/2008).

[9] Această agendă politică are la bază legitimarea noii ideologii căreia Derrida îi face apologia: „Că vor sau nu, că ştiu sau nu, toţi oamenii de pe întreg pamîntul sînt astăzi, într-o anumită măsură, moştenitori ai lui Marx şi ai marxismului (...). Nu există nici un precedent al unui astfel de eveniment. În întreaga istorie a omenirii (...) un astfel de eveniment (să repetăm: acela al unui discurs de formă filozofico-ştiinţifică ce îşi propune să se rupă de mit, de religie şi de mistica naţionalistă) deci acest eveniment s-a legat, pentru prima oară şi în mod inseparabil, de nişte forme mondiale de organizare socială (un partid cu vocaţie universală, o mişcare muncitorească, respectiv o confederaţie de state). Toate acestea propunând un nou concept de om, de societate, de economie, de naţiune – şi mai multe concepte privitoare la stat şi la dispariţia acestuia” (Spectrele lui Marx, Editura Polirom, 1999, pp. 143-144). Astfel, noii ideologi (continuatori ai lui Marx) îşi vor edifica demersurile stângiste în primul rând prin discreditarea şi negarea tradiţiei patriarhale, a creştinismului, a tradiţiei logocentrice întemeiate pe metafizica prezenţei, pentru a provoca dezagregarea, fragmentarea integrităţii şi a unicităţii fiinţei şi se vor sluji pentru aceasta de deconstrucţie ca de o unealtă perfectă. Ei vor căuta cu orice preţ impunerea unei ideologii (a unui alt „-ism”) în dauna persoanei, a omului, a naturii sale, negând, în fapt, realitatea însăşi.

[10] Prin eliminarea semnificatului transcendental (afirmând textualismul şi absenţa în defavoarea logocentrismului şi a metafizicii prezenţei), Derrida va postula că „nu există nimic în afara textului”, semnificatul descinzând numai din interiorul textelor, prin amânare, prin „diferanţă”. Astfel, referenţa postmodernă este indisolubil legată de text, fiind o referenţă multiplă. Linda Hutcheon, în Poetica Postmodernismului, Ed. Univers, 2002, în capitolul Problema referenţei, analizează mai mutle tipuri de referenţă: intratextuală, intertextuală, extratextuală textualizată, autoreferenţa, hermeneutica. Prin aceast pluralism referenţial ca „produs” sau „construct” niciodată sigur, niciodată stabil, al textelor, este, aşadar, negată existenţa vreunui dat natural, a vreunui centru stabil, din afara textelor, care să se sustragă relativităţii lor inerente.

Traducere şi note de Irina Bazon

Citeste in continuare!

Traducere: Paul Gottfried – Epitaf pentru paleoconservatori

traducere realizată de Dragoş Moldoveanu

În octombrie 2004, prietenul meu de o viaţă, Sam Francis, a răspuns în New York Times unui comentariu recent al lui Franklin Foer despre paleoconservatori ca opoziţie pacifistă în ascensiune la neoconservatori. Foer, editor la New Republic, susţinea că o înfrângere a lui George W. Bush la alegerile din toamna lui 2004 ar putea determina renegarea consilierilor neoconservatori ai acestuia şi revenirea în graţii a „vechii drepte”. Sam şi cu mine aveam dubiile noastre. Într-o scrisoare publicată de Times, scriam că dezechilibrul de forţe între cele două tabere era atât de mare încât, orice s-ar fi întâmplat în alegeri, paleoconservatorii nu ar avea şanse să câştige influenţă. Sam a comentat în felul următor: „O victorie a lui Bush ar însemna mai degrabă nimicirea lor [a paleoconilor], căci dominaţia neoconservatoare ar fi absolută. Şi chiar dacă Bush pierde alegerile, este puţin probabil ca numeroşi republicani să sară în barca paleoconservatorilor”. Pentru Sam Francis, era o contradicţie istorică strigătoare la cer: în pofida „presei proaste” a paleoconservatorilor, el era convins că „majoritatea conservatorilor este mai curând de acord cu ei decât cu neoconservatorii”. Prin urmare, credea că paleoconservatorii „ar putea învăţa să joace mai eficient, ar putea să-şi servească o carte mai bună în viitor, chiar dacă aceasta s-ar întâmpla în afara Partidului Republican”.

Cu preţuirea cuvenită prietenului meu între timp dispărut dintre noi, nu cred că problema principală a paleoconservatorilor a fost incapacitatea lor de a-şi juca eficient cărţile. Lipsa de resurse într-o opoziţie cu adevărat îndârjită este atât de acută, încât nu am nici cea mai vagă idee ce combinaţie de cărţi le-ar putea servi în viitor. Liderii paleoconservatori îmbătrâniţi şi mâhniţi au petrecut atât de mult timp luptând în tranşee încât au început să se războiască între ei. Tirada împotriva protestanţilor a unor paleoconservatori catolici este stupidă şi contraproductivă. Trăim într-o ţară predominant protestantă, ale cărei instituţii (înainte să devină corupte) erau legate de o societate vădit calvină. (Să ne amintim, calvinii erau majoritari şi printre sudişti şi printre yankei.) Proslăvirea gloriilor Evului Mediu catolic suna bine la începutul secolului al XIX-lea în Franţa şi în zona renană, dar astăzi astfel de avânturi lirice, însoţite de repulsia nedisimulată faţă de Reformă, sunt nelalocul lor. Ceea ce sunt siliţi să apere tradiţionaliştii americani de astăzi e o societate liberal protestantă, grav viciată, care decade rapid. Nu ştiu cum apelul la Maria Stuart sau la papa Pius IX ar putea salva societatea noastră politică sau, cu atât mai puţin, regiunile catolice din sudul şi vestul Europei.

Menţionez că acesta nu este un comentariu asupra gândirii contrarevoluţionare europene şi, în niciun caz, asupra filozofiei medievale în ansamblu. Vorbesc doar despre gradul în care unii paleoconservatori au decăzut până la statutul de caricatură a ceea ce Peter şi Brigitte Berger scriau cu privire la ei în Commentary în 1987, într-un portret care, întâmplător, nu era real la momentul în care a fost scris. Potrivit soţilor Berger, adversarii de dreapta ai neoconservatorilor erau romantici catolici neo-medievali care nu vedeau nimic bun în lumea modernă. Din cauza vârstei şi a frustrărilor, paleoconservatorii s-ar putea să înceapă să merite acest stereotip.

A fost totuşi o vreme, pe la jumătatea anilor 1980 şi începutul deceniului următor, când paleoconservatorii păreau o forţă insurgentă. În 1992, au găsit în Pat Buchanan un candidat puternic pentru alegerile prezidenţiale şi, în plus, unul care le asculta sfatul. Paleoconservatorii şi paleolibertarienii au aplanat vechile dispute şi s-au reunit în John Randolph Club, un grup ale cărui întâlniri au atras personalităţi, printre care se număra şi Buchanan. Deşi National Review, la începutul anilor ’90, a bătut palma cu cei de la Commentary, Buckley însuşi a menţinut deschise canalele de comunicare cu tabăra paleoconservatoare. Observatori din partea National Review şi, pe atunci necunoscutul David Frum, au fost prezenţi la întâlnirile de la John Randolph Club. Un discurs ţinut de către Murray Rothbard la o asemenea întâlnire, din data de 18 ianuarie 1992, a intrat în legendă. În acel discurs, a vorbit excelent despre „abrogarea secolului al XX-lea”:

„Inspiraţi de decesul Uniunii Sovietice, ştim că putem reuşi! Avându-l în fruntea noastră pe Pat Buchanan, vom pune capăt social-democraţiei. Vom termina cu Great Society. Vom pune capăt statului social. Vom pune capăt «noilor libertăţi » ale lui Woodrow Wilson şi războiului etern. Vom abroga secolul al XX-lea”.

Retorica îndrăzneaţă a lui Rothbard a atras atenţia întregii ţări.

Reporterul stângist Daniel Lazare face o remarcă asemănătoare în 1989, şi anume: „În pofida privirilor întoarse către trecut, tradiţionaliştii au vigoarea tinereţii, în timp ce neoconservatorii, după opt ani de reaganism şi un an din mandatul lui Bush, încep să-şi arate vârsta”. Aceasta a fost şi impresia lui John Judis, exprimată în eseurile sale despre „războaiele conservatoare”, care fuseseră publicate în The New Republic cu trei ani mai devreme. Pat Buchanan a afirmat, dispreţuitor, în 1991, că „neoconservatorii nu sunt decât muştele de pe câinele conservator”, şi a presupus că reprezentau o problemă uşor rezolvabilă. O astfel de opinie nu părea deloc nelalocul ei.

Deşi am considerat că Pat Buchanan era prea optimist, am crezut la vremea respectivă că paleoconii aveau vânt în pânze. Aceasta a fost şi concluzia ediţiei a doua a Mişcării conservatoare, chiar dacă, parcurgând capitolele despre finanţările neoconservatorilor, cititorul ar fi aflat că adversarii noştri aveau anual la dispoziţie cam de o sută de ori mai mulţi bani decât noi. Şi-au infiltrat editorialiştii în toată presa liberală şi au avut grijă ca discipolii lor să conducă mass-media şi să se instaleze comod în elita universitară. Neoconii făceau parte, evident, din establishment-ul liberal, iar noi aveam să devenim curând ceea ce spuneam că sunt oponenţii noştri, „intruşi în dreapta politică”.

Un condeier nu lipsit de talent, dar greu de suportat, pe atunci publicist la National Review, pe numele său William McGurn, a subliniat, în remarcile sale arogante despre discursul lui Murray de la Randolph Club, adevărata deosebire dintre cele două tabere. Potrivit lui McGurn, panica neoconservatoare, provocată mai ales de preşedintele lui Heritage Foundation, a fost inutilă. Paleoconii nu vor mai face progrese după ce „candidatul lor la preşedinţie va dispărea”. Reprezentanţii lor aveau fler şi adoptaseră poziţii reacţionare care au atras atenţia, cu precădere în chestiunea imigraţiei, însă aveau prea puţine resurse disponibile în comparaţie cu adversarii lor.

O comparaţie care îmi vine în minte este, pe de o parte, între Olanda şi Suedia, şi, pe de altă parte, între Franţa şi Anglia ca puteri mondiale pe la 1650. Deşi cele două puteri mai mici au impresionat la începutul perioadei moderne datorită unor avantaje temporare, precum o flotă comercială eficientă sau o infanterie bine instruită, diferenţele dintre aceste puteri regionale şi ţările europene mai populate şi mai bogate vor deveni în cele din urmă decisive. Tabăra în cele din urmă mai slabă a putut arăta mai puternică decât adversara sa, însă doar pentru o perioadă scurtă de timp. În mod similar, la un moment dat, paleoconservatorii au părut mai ameninţători decât erau în realitate în comparaţie cu neoconii aflaţi în ascensiune, această iluzie fiind întreţinută spre finalul administraţiei Reagan şi în mandatul lui George Bush tatăl.

Slăbiciunile taberei paleoconservatoare au devenit în cele din urmă vizibile: o finanţare înfiorător de limitată, excludere din mijloacele de informare naţionale, etichetarea drept „rasişti” şi „antisemiţi” şi, nu în ultimul rând, lupte intestine. Privind retrospectiv, totul era previzibil, dar nu-mi venea să cred că totul s-a năruit atunci când s-a produs prăbuşirea. Un exemplu de disparitate la care mă refer îl reprezintă destinele diferite pe care le-au avut două cărţi despre conservatorism, una scrisă de mine[1], cealaltă aparţinând lui David Frum. În timp ce ediţia în engleză a cărţii mele nu s-a vândut în mai mult de 700 de exemplare (s-ar putea, însă, să se vândă mai bine traducerea ei în română), lucrarea lui Frum s-a vândut în cam de 100 de ori mai multe exemplare. A fost, totodată, recenzată în presa naţională, a fost primită cu un entuziasm strident atât de editorialiştii liberali, cât şi de cei neoconservatori, şi, jalnic, de către previzibilul sicofant neocon E. J. Dionne în (cvasi-neoconul) Washington Post. Cartea mea abia dacă a fost recenzată şi singurele anunţuri referitoare la ea au fost cele pentru care am plătit.

Editorul meu, Palgrave-Macmillan, consideră că interesul pentru cartea mea este destul de redus în rândul jurnaliştilor, în pofida faptului că a apărut în câteva limbi străine, printre care şi rusa. Ideile mele sunt, vădit lucru, inacceptabile pentru presa naţională, care nu are niciun interes să facă cunoscută „interpretarea mea alternativă” a ceea ce s-a petrecut cu dreapta americană începând cu anii ’50. (Se pare că minciunile convenabile funcţionează mai bine!) Cartea mea nu este decât un exemplu izolat al unei probleme mult mai ample, anume dezechilibrul în privinţa accesului la resurse, care le permite liberalilor şi neoconilor să aştearnă tăcerea peste o întreagă argumentaţie politică şi peste viziunea asupra realităţii oferite de cei care o împărtăşesc. Probabil că, dacă am fi avut la dispoziţie o televiziune precum Fox News, un ziar ca Wall Street Journal şi măcar jumătate din spaţiul editorial din presa naţională, vederile noastre ar beneficia de o atenţie similară celei acordate lui David Frum.

Oricare ar fi problemele cu care ne confruntăm, este, totuşi, improbabil că neoconservatorii şi apropiaţii lor vor controla dreapta americană la nesfârşit. Asemenea paleoconilor, dar cu mai mult succes, neoconii sunt produsele unor condiţii istorice în schimbare şi, aşa cum cu înţelepciune a constatat Carl Schmitt, „Un adevăr istoric este adevărat doar o dată”. Nu există motive care să ne facă să credem că situaţiile particulare care i-au ajutat pe neoconservatori în ascensiunea lor spre controlul total asupra establishment-ului dreptei vor continua să existe pe termen nelimitat. Această ascensiune a survenit în condiţii concrete: dominaţia asupra mijloacelor de informare exercitată de patroni favorabili (mulţi fiind copii sau nepoţi de imigranţi evrei est-europeni), încheierea unei alianţe ciudate între elemente ale acestei elite media şi creştinii dispensaţionalişti, declinul intelectual al Partidului Republican şi al mişcării conservatoare şi fuziunea dreptei cu ideologia revoluţionară marxistă şi/sau iacobină. Prin urmare, este o prostie să crezi că actuala configuraţie politică va rămâne la fel, fără să se schimbe nimic.

Şi mai puţin probabil este ca paleoconservatorii să continue să joace rolul opoziţiei depăşite numeric şi ridiculizate la establishment-ul neocon-liberal. Această opoziţie în sânul dreptei s-a produs în momentul în care neoconservatorii au pus stăpânire pe mişcarea conservatoare, în anii ’80. Marea realizare a fost că a luptat cu un adversar formidabil, dar nu a reuşit să facă niciun progres în această confruntare. Şi, cu şi mai mare certitudine decât în cazul inamicilor lor, care sunt încă beţi de putere şi aroganţi, paleoconii nu vor rezista la nesfârşit.

Sub ochii noştri, îşi face apariţia o alternativă, o contrapondere la dominaţia neoconservatoare. Este vorba, mai ales, despre tineri (în jur de treizeci de ani) scriitori şi activişti politici şi, deşi finanţările de care beneficiază sunt extrem de mici, această generaţie în ascensiune construieşte punţi peste dreapta. Legăturile lor sunt cu aliaţii dezamăgiţi ai „mişcării conservatoare” şi cu cei care ar părăsi imediat barca dacă ar exista alternative profesionale la slujirea stăpânilor neoconi. Acest „imperiu al răului” este mai lax decât pare şi, dacă adversarii mai tineri ar avea resurse mai serioase, acest imperiu ar fi sub asediu, chiar dacă presa liberală s-ar ralia partenerilor săi neoconi. Daniel Lazare a avut dreptate în urmă cu douăzeci de ani când a constatat termenul de garanţie limitat al ideologiei neoconservatoare. În pofida tuturor resurselor, neoconii nu au avut nimic interesant de spus în ultimele trei decenii. Pe Fox News, atunci când nu apar blondele spălăcite, sunt prezente feţele îmbătrânite şi vocile obosite ale elitei neoconservatoare. Într-o societate controlată mai puţin autoritar, în care ar predomina libertatea de exprimare, asemenea apariţii ar ţine de domeniul trecutului.

Campania lui Ron Paul a fost utilă ca punct de întâlnire pentru o dreaptă post-paleoconservatoare, reprezentată de tinerii activişti. Platforma lui Paul a combinat poziţii libertariene şi tradiţionaliste într-o manieră care i-a deranjat, cum era de aşteptat, pe republicanii obişnuiţi, adică cei care s-au prezentat în faţa noastră cu cel mai învechit model de ideologie neoconservatoare pe care l-ar fi putut găsi pentru o cursă prezidenţială. Aceşti republicani şi consilierii lor neoconi erau îngroziţi că Ron Paul s-a opus pe faţă politicilor unor giganţi presupus conservatori, precum Wilson, Roosevelt sau Truman. Această caracterizare negativă este, bineînţeles, corectă: Paul şi susţinătorii săi reveneau mereu la adevărata dreaptă americană, pe care o identificau cu republicanismul taftian. Şi, deşi Paul nu s-a descurcat atât de bine pe cât am sperat, contribuţiile la campania sa şi milioanele de voturi pe care le-a obţinut în alegeri indică începuturile unei noi coaliţii în zona dreptei. Nu va mai fi o coaliţie „paleo”, dar va atrage tineri militanţi de dreapta care doresc să se debaraseze de hegemonia actuală neoconservatoare şi care ar fi dispuşi să coopereze într-o astfel de alianţă. Practic, noi, paleoconii cu părul cărunt nu mai putem face nimic pentru a ne susţine cauza. Am petrecut atât de mult timp luptând, încât am devenit radioactivi chiar şi pentru cei care ne sunt alături. Posibilităţile de a ne exprima convingerile au devenit limitate datorită beligeranţei pe care am arătat-o în trecut. Doar războinicii mai tineri pot duce mai departe lupta noastră.

Această dreaptă post-paleo va călca pe urmele paleoconilor rupându-se de „mişcarea conservatoare” din prezent sau care s-a reconstituit începând cu anii ’80. Va căuta să se reîntoarcă la tradiţiile liberale constituţionale ale coaliţiei anti – New Deal. Descentralizarea, restricţionarea imigraţiei (sursă a haosului social şi pretext pentru expansiunii ingineriei sociale guvernamentale), precum şi respingerea totală a unei politici externe democratice globale vor fi, probabil, pilonii noii alinieri politice. Încă şi mai important, partizanii acesteia nu vor avea niciun fel de iluzii „patriotice” despre regimul nostru managerial. Spre deosebire de Bill Kristol sau George Will, vor considera statul managerial american drept un dispozitiv monstruos care trebuie demontat. Judecând după direcţia în care a luat-o, această dreaptă tânără va fi mai degrabă libertariană decât tradiţionalistă. Nimeni nu ar putea pretinde că această orientare nu a influenţat numeroşi paleoconservatori, dar pentru succesorii lor va deveni elementul central al politicii lor rebele.

Această tânără generaţie respinge ideea că regimul poate fi făcut mai bun sau mai virtuos prin diminuarea câtorva dintre excesele sale. Nici nu le face pe plac idealiştilor iluzionaţi sau cinici care ne încurajează cu căldură să exportăm instituţiile şi valorile „democratice” societăţilor non-occidentale. Putem deja recunoaşte amprenta acestei tinere generaţii în acţiunea de a-i pedepsi pe republicani prin susţinerea lui Barack Obama în cursa prezidenţială. Această tactică de sorginte leninistă, rezumată în maxima „cel mai bun e răul”, poate fi străină multor paleoconi, dar este răspunsul natural al unei generaţii tinere, mai puţin inhibate, de oameni de dreapta la o situaţie politică intolerabilă. În plus, această nouă generaţie se vede pe sine nu ca ultima fază a mişcării conservatoare postbelice, ci ca o revenire la dreapta interbelică anti – New Deal. Dispreţuieşte conservatorismul care s-a conturat în anii `50 în jurul revistei National Review pentru că tot ceea ce cunoaşte despre această mişcare este controlul de fier exercitat de clasa conducătoare neoconservatoare. Spre deosebire de generaţia veche, tinerii de dreapta nu se hrănesc cu amintiri amăgitoare despre modul în care se petreceau lucrurile înainte de anii ’80 sau chiar înainte de 1970. Pentru a-mi sublinia punctul de vedere: aceşti activişti nu se identifică în niciun caz cu mişcarea care face obiectul recentei mele cărţi neglijate. Potrivit lui Jeffrey Hart, în The American Conservative, William F. Buckley, înainte să treacă în lumea celor drepţi, a ajuns la concluzia că mişcarea pe care a fondat-o era pe cale de dispariţie. Pentru dreapta post-paleo, această mişcare nici măcar nu a început.

---

[1] Paul GOTTFRIED, Conservatism in America: Making Sense of the American Right, New York, 2007, Palgrave. Între timp, cartea a ajuns la a doua ediţie.

Citeste in continuare!