de Al-Baidaq
Degradarea elitelor
Felul în care schimbarea viziunii religioase a lumii, care a generat schimbarea funcţiei celor mai înalte elite, cele spirituale, a acţionat asupra înfăţişării societăţii a fost limpede redat de sociologia weberiană, care arată că ''în locul aristocraţiei spirituale a călugărilor din afară şi de deasupra lumii, calvinismul a introdus în lume o aristocraţie a sfinţilor predestinaţi de Dumnezeu din eternitate'', o elită ''despărţită de restul omenirii damnate'' şi care impunea o atmosferă în care, faţă de aproape, domnea ''nu o îngăduitoare înclinaţie de a-i da ajutor, luând în considerare existenţa propriei slăbiciuni, ci ura şi dispreţul faţă de el ca duşman al lui Dumnezeu, ce poartă semnul damnării veşnice''. În acest mod, s-a născut ''o etică profesională specific burgheză'', instaurată fiind o ordine în care, noul întreprinzător nu doar că putea, fără a se mai ocupa de desfundarea sufletului păcătos, ''să-şi urmărească interesele de câştig'', dar ''era chiar recomandabil s-o facă'' [8], căci a prospera material a devenit principala metodă de a aduce lăuda măreţiei lui Dumnezeu.
De aceea, Constantin Noica ne avertizează că ''acţiunea burgheziei a fost de-a dreptul catastrofală. Cu primatul pe care l-a dat posesiunii şi înavuţirii, burghezia a făcut să triumfe în lume dreptul roman, singurul pare-se potrivit pentru asemenea mentalitate. Pe drept cuvânt s-au putut plânge atâţia istorici ai spiritului german că elemente ale dreptului german vechi s-au văzut înăbuşite de dreptul roman, sau de cel nou, ivit în spiritul acestuia. Dar încă mai valabilă - căci priveşte întreaga cultură europeană - este acuzaţia ce se poate aduce spiritului burghez de a fi înăbuşit, prin dreptul roman, orice urmă a ideii greceşti despre justiţie. Ideea, nespus mai adâncă, a dreptului şi statului, pe care ţi-o dau tragicii greci sau un Platon a rămas astfel o simplă piesă de muzeu, o simplă mostră culturală, în timp ce capitole întregi din <
Omul comerţului ca ''sub-elită''
Nu intenţionez să lansez un asalt brutal asupra celor care, în pofida noilor denumiri, rămân extensii ale celui care cândva era numit negustor, căci mă situez de partea negustorilor când sosesc atacurile orbiţilor de pizmă care cer nivelarea materială a societăţii. Rolul oamenilor comerţului în răspăndirea bunurilor materiale şi spirituale este de netăgăduit; în calitate de componentă umană, ei sunt printre cei care umanizează schimburile. Din păcate, dinspre orgoliul acestei mentalităţi economizante, transportată în sfera sacrului, provine şi suflul bolnăvicios al celor în stare să afirme echivalentul faptului că, mai important este jurământul pe aurul din Templu, faţă de jurămantul pe Templu - ''substantivizare a atributelor'', asupra căreia ţinteşte avertismentul evanghelic. Un alt fapt a cărui evidenţă este rătăcită însă, aproape inexplicabil, anume că ''toate societăţile care s-au întemeiat pe ideea de a dura, de a se dezvolta şi de a sta drept, au manifestat instictiv întodeauna înaltul ideal al gentlemanului'' adică, în special, al acelui om ''care este sincer, care este devotat şi statornic în materie de principii, omul care nu sacrifică nici o dată mai marele mai micului'' este semnalat de Anthony Ludovici. Se clădise astfel un tip esenţial de om a cărui existenţă, după dispariţia sa a devenit, treptat, cu timpul, din ce în ce mai neverosimilă; din astfel de plămadă trebuia să provină însuşi monarhul, putând simula alte atitudini, dar pururea sincer cu Adevărul, cu Principiul Central care se face auzit printr-o voce curată a conştiintei. Alături de Anthony Ludovici în aceasta privinţă, afirm că este ''la fel de ridicol să aştepţi ca strugurii să crească în Islanda sau să aştepţi ca solul creat de comerţ şi de condiţiile comerciale să rodească virtuţile unui gentleman'' [10]. Căci omul relaţiilor comerciale, înzestrat cu o fire cumva elitară, nu consimte să sacrifice mai marele mai micului atunci când are de comparat cantităţi între ele, dar când compară între cantitativ - înţelegându-se prin cantitativ încercarea de a epuiza Infinitul, de a sorbi acel Okeanos de potenţialitate pură şi nemărginită - şi calitativ, prin cel din urmă înţelegându-se antipodul cantitativului, distrugerea oricăror expansiuni inutile, pentru ca, o dată ajuns punct, întruchipare similară a Infinitului prin transdimensionalitate, Infinitul să se manifeste prin acest intermediu - el face, printr-o deformaţie profesională, alegerea eronată. Rezumând, omul negoţului, prin firea sa, poate face uşor sacrificii pentru aproape orice ''mai mare''; dar mult mai greu, sau deloc, poate sacrifica pentru Infinit, ''mai marele'' prin excelenţă.
Omenirea călăre pe omenie
Ridicarea maselor a fost văzută de mulţi ca un semn de progres al omenirii şi într-adevăr, dacă elitele ar fi urmat aceeaşi traiectorie s-ar fi putut vorbi de un salt calitativ. Dar, în contextul în care ''omul-masă'' a sugrumat elitele, pe un fond de slăbiciune al acestora, condamnându-le la caricatural când nu le rezerva extincţia, controversatul Jose Ortega y Gasset critica inspirat fenomenul ce se petrece în domeniul straturilor sociale, fenomen pe care îl numea ''proces'', în dauna denumirii de ''progres''. Să nu fie oare nici un motiv să ne îngrijorăm că ''omul-masă'' [11], după ce va fi înecat orice aristocraţie autentică, va deveni un ''robot jovial' , având în vedere ''cât de profundă ar putea să fie transformarea omului în trecerea lui de la Epoca Modernă la cea contemporană'' [12], după cum prorocea temător chiar un faimos sociolog al stângii? Căci, siliţi suntem să recunoaştem, docilitatea şi zâmbetul forţat sunt calităţile principale pe care le cer profesiile unei aşa-zise noi societăţi a comunicării, din care lipseşte cuminecarea, sau altfel zis, în care comunicarea şi-a pierdut temeiul originar, rostul care a fondat-o, devenind un vehicul fără pasager, preocupat de a doborî recorduri de viteză şi de a-şi mari portbagajul, nu de a-şi îndeplini misiunea, de a se depăşi, de a elibera pasagerul, a cărui gură este astupată de air-bagul ce nu se mai dezumflă şi în locul căreia vorbeşte un motor asurzitor. Într-o astfel de societate a flecărelii este divinizată mult trâmbiţata apropiere dintre oameni, similară cu cea dintre sardele, până la dispariţia realei lor unicităţi, a elementului de elită, însă această dispariţie apare deghizată îndărătul unui (aşa-zis) individualism asumat prin mutualitate, care vorbeşte despre interdicţia de a-i interzice celuilalt să fie precum este. Ce rost ar mai avea să i se interzică celuilalt ceva, după ce l-am făcut precum noi într-un singur aspect, dar în cel mai esenţial - l-am rupt de aspiraţia spre Absolut? I-am spus deja, să nu mai caute căci nu va găsi niciodată, fiindcă până acum, căutând doar în afara sa nu s-a simţit nicicând aproape, în loc să îi spunem să caute mai intens în interior. Se tinde astfel către un individualism - cu nespuse, dar deduse pretenţii absolute - la nivel de omenire, care îşi rupe punţile ce o leagă de întreg şi se mai tinde, deasemenea, către o inerentă dizolvare în omenire a celor care o compun, în loc să se tindă către o unicitate a fiecărui om, care să fie, chiar şi la nivel de omenire, o distrugere a mândriei individualiste provocatoare de căderi din Cer, o deplină osmoză cu întregul, cu Infinitul ce este realmente infinit (şi ca atare, reamintesc, trebuie gândit că fiind şi Paradoxal), pentru a se naşte un salt calitativ. Să fie o societate a misterelor, mici şi mari, prezente pretutindeni şi aprobate unanim, o posibilă cură miraculoasă pentru actuala societate a zvonurilor, înţelegând prin zvon comunicarea ce nu este cuminecare, transmiterea deposedată de sensul anagogic, falsa tradiţie (traditio = predare, transmitere), cadoul care constă în ambalaj? Anevoios de spus dacă da, în orice caz, o astfel de cură ar necesita ori o enormă saţietate de tot ce poate fi numit ''vorbăraie'', ori o severă autodisciplină, sau mai probabil, câte ceva din ambele.
Cum sugeram, nu doar cei conduşi sunt acum constrânşi la comportamentul robotului, pe cât poate el, jovial: felul în care sunt conduşi a devenit la fel de mecanic. Stăpânii actuali sunt sclavii propriilor fantasme, tocmai fiindcă refuză să le accepte originea profundă. ''Statul-magician'' este preponderent în mâna acelor ''vulgari prestidigitatori'', de absenţa cărora Ioan P. Culianu condiţiona o deosebire substanţială faţă de ''Statul-poliţist'' [13]. Vorbesc aici şi despre o atitudine desprinsă din snobism, împletire de aroganţă şi slăbiciune, ce a ajuns să dea sensul cuvântului ''elitism'' în aceste zile. Orice viitoare aristocraţie care vrea să construiască în jurul ei o lume durabilă, trainică asemeni imperiilor milenare, ba chiar cu plusuri faţă de acestea, trebuie să conştientizeze că acele (pseudo-)elite care asimilează un astfel de ''elitism'', oricât s-ar strădui să îl cosmetizeze, au zilele numărate. Am putea spune că un astfel de elitism este latura cea mai înşelătoare a unei culturi de masă, sau mai nimerit, o interpretare de masă a culturii aristocrate. Prin cultură de masă se denumeşte în mod normal doar vârful aisbergului, acea subcultură evidentă, când de fapt, întreg umanismul nihilist poate fi numit uşor drept cultură de masă, în sensul de cultură pentru masificare. Treptat, elita şi-a abandonat calitatea sa de custode, uitând cu ce responsabilitate este înzestrată şi şi-a pierdut gândul bun în aparente fapte bune, când nu s-a rătăcit într-un mefistofelic bine deghizat. Cultura de masă este cea care dă maselor iluzia că au cultură şi în acelaşi timp atrage elitele spre o falsă cultură, oricât ar încerca să se ţină, sau să dea impresia ca se ţin, la o distanţă suficientă de ea. Azi, reprezentanţii poziţiilor influente, de elită, se tem (s-ar putea spune, nu foarte optimist: cu mici excepţii) a-şi mai arăta vădit vreo înclinaţie rafinat-nobilă, care ''supără'' - astfel de ''capricii'' nu mai sunt considerate pilde binevoitoare, ci mostre de sfidare la adresa ''opiniei publice''.
Un loc pentru tehnologie între polii societăţii
Relaţia elitelor şi a maselor cu tehnologia este fără îndoială un subiect extrem de complex. Foarte pe scurt însă, voi prezenta o perspectivă asupra acestui raport, în prelungirea modului de până acum de prezentare a relaţiei elite-masă. Discrepanţa tehnică dintre elite şi masă nu trebuie niciodată să elimine acel dezavantaj pe care cei care guvernează, fiind mai puţini, îl au faţă de cei pe care îi guvernează, mult mai numeroşi, căci în acest dezavantaj al elitelor stă posibilitatea ca ele să fie judecate şi înlocuite cu altele mai potrivite - prin tehnologie, ''ologul'' încearcă să îşi monteze alte picioare, dar orice fel de picioare şi-ar confecţiona el, acestea nu pot fi mai nimerite pentru el decât cele ale uriaşului care a fost creat pentru a-l purta. Doar dacă orbul ar înceta primul să mai existe, principiul pasiv retrăngându-şi partea din influenţa asupra omului, iar acesta din urmă ar deveni în totalitatea sa oglindă a principiului activ, ar fi nevoie ca el să se preocupe să îşi găsească un alt ''suport'', de altă natură, care să preia sarcina masei. Un astfel de caz este însă pur fantezist, iar observaţia ne arată că încercările de a ''purifica'' o zonă a unui întreg de o anumită latură, fac ca latura respectivă să apară în altă zonă a aceluiaşi întreg, a aceluiaşi organism/sistem. Majoritatea tehnologiei, cu câteva excepţii constând în acele mijloace necesare cu adevărat omenirii în întregul ei, dar pe care masa, într-un anume stadiu, ar putea fi mai tentată decât conducătorii ei să le folosească nepotrivit, nu trebuie să fie doar proprietatea elitelor. În fapt, avansul tehnologic nu trebuie să fie un scop în sine; numeroase piste actuale ale tehnologiei ar trebui abandonate, cel puţin pentru o vreme, de către o elită lucidă.
Dacă pentru principiul activ pur folosim metafora indiană a ologului, nu înseamnă că hierocratul în persoană (vorbim mai ales de cel din cetate), este desemnat să îşi lase fizicul să se atrofieze. Infirmitatea ologului ca principiu general aplicat la ierarhizarea societăţii, ar trebui să rezide doar în numărul mic al celor incluşi în elită şi în incapacitea elitelor de a metamorfoza relaţia cu masa dintr-una firească ce tinde spre simbioză într-una nefirească ce tinde spre parazitism. Se apropie tot mai mult timpul în care va fi neapărată nevoie ca balanţa vârfurilor ştiinţifice să încline spre meditaţia filosofică (ajutată inclusiv de calcule şi simulări computerizate) şi nu spre un empirism cu posibile viitoare consecinţe nefaste, subordonat unui oarecare primat cantitativist, precum cel economic. Saltul tehnologic ar trebui să devină, sub conducerea unei elite autentice, nimic mai mult decât un mijloc pentru a menţine o legătură cu Inefabilul. Pericolul ca ologul, văzându-se din nou la înălţime, să profite de orb este unul ce nu trebuie să preocupe doar mulţimea. Ologul însuşi are datoria sfântă a veghei neîncetate. Mai simplu spus, are obligaţia de a-şi aminti constant care este cu adevărat interesul său: nu plăcerea de a sta în spinarea marelui nevăzător, ci trecerea prin diferite puncte ale izbăvirii. Unul nu poate fi fericit prea multă vreme fără celălalt. Menirea acestor siamezi nu este doar de a fi alipiţi, este şi de a se bucura împreună. Ceea ce implică a se bucura de acelaşi lucru, chiar dacă maniera de a fi încântaţi variază gradual de la extrema situată către tipul de elită la cea situată la polul opus al tipului masei.
Crearea unei aristocraţii autentice
În condiţiile în care, majoritatea cere ideologii, maximul compromis pe care are dreptul să îl facă transcedentalul este ideologicul fundamentat în ontologic, sistematica trimitere la Fiinţă, refuzul bestialităţii deicide. O noua clasă superioară, capabilă de a exala armonia, are nevoie de niveluri intermediare - pe care tot ea trebuie să le genereze treptat - pentru a se forma şi de viziunea limpede a intuirii unei stări de armonie, viziune intolerantă faţă de propriile abateri şi totodată de înţelegere răbdătoare faţă de abaterile din jurul ei, deci total opusă, la o examinare atentă, faţă de desenele realizate cu cărbunele apăsat al unei utopii - ce este tolerantă, în primul rând, faţă de răstălmăcirea principiilor sale, dar mereu intolerantă cu cei care diferă - fie şi nu prea mult - faţă de forma ei la un anumit moment de timp. Observaţie: lumina nu are ca proprietate inerentă un contur ferm. În plus, nimeni nu îşi luminează casa cu raze laser.
Se poate observa, după o zgândărire atentă a celor care reprezintă sau perpetuează cursul sistemului actual, că o aristocraţie reinventată este unul dintre lucrurile de care se tem cel mai mult. După ce au demolat majoritatea bastioanelor lumii vechi, societăţile utopiste, prin reprezentanţii lor de seamă, se întorc împotriva elitelor. Acestea, efectiv, nu există, dar beneficiază de o ''critica preventivă'', fiind asimilate... fascismului, acest unic monstru al sărăcitei mitologii moderne, amnezică total faţă de orice mythos rafinat care în ale sale semidivinităţi malefice portretiza elementul titanic în tentativa sa de uzurpare a legitimităţii cu sediul în Cer. Actualul pantheon, cu ai săi zei listaţi la bursă, nu poate trăi în pace cu aristocratul care se mişcă în această lume trăgându-şi seva direct din Principiul ei, mai nuanţat spus, cu hierocratul. De aceea, nu îndărătnicia masei este rivalul de moarte al acestor ''cocoţaţi'', ei ştiu că orice afacere cu masa poate fi doar o chestiune de timp. Masa îi îngrijorează doar ca teren pe care cresc spontan, sau cultivate, mine. De aici şi înverşunatul atac al melanjului social-liberal, actualmente predominant la nivel global, la adresa oricărei elite verticale, căreia, oricât de renovatoare ar fi, i se aruncă pe post de urare de bun-venit, clasicele acuze de obscurantism sau de cripto-nazism. Poate că nu vor mai fi crezute de ''juriu''. Dar de către acuzaţi? Pierderea identităţii este unul dintre marile pericole ce planează asupra aristocratului de ''mâine''. Spun mâine, dar trebuie să recunosc că mă gândesc la decenii, chiar la generaţii.
Hierocratul, beneficiind de ochiul său, trebuie să fie şi un ''descoperitor de talente'', un căutător printre anonimi. La urma urmei, omul de elită prin excelenţă, suveranul, înscăunat sau nu, are datoria de a scoate celelalte elemente de elită din masă, precum Adam a dat nume animalelor, adică le-a scos din amorf. De aceea, nici pentru el, masa nu este un duşman, efectiv, deşi trebuie să îi ţină piept; inamicul său propriu-zis sunt pseudo-elitele, elementul masei infiltrat în poziţia aristocraţiei - chiorul ajuns împărat în ţara orbilor. La vârful de azi există un amestec cu o tendinţă observabilă de a se dilata descendent, mergând spre crearea unei ''elite lărgite'', considerată astfel de cele mai multe ori doar pe baza numărului de absolvenţi ai şcolilor-tentacule ale establishmentului, iar în cele din urmă, probabil, a unei ''cetăţi de piraţi'' - indivizi ''chiori'' şi ''schiopi'', capabili de a se amăgi că în ei ar cuprinde... toate calităţile necesare. În fapt, o lume de ''piraţi'' este condamnată să rătăcească şchiopătând, cunoscând şi având ''câte puţin din toate'' şi nimic suficient. O comunitate de ''clone'', născută din teama excesivă că o ierarhizare nu doar schematică, pe hârtie, a societăţii, ci una firească, a lăuntrurilor, va face ca toţi ''atomii'' să nu mai fie extrem de uşor de înlocuit, pentru că unii sunt prea complecşi. Orizontul acestei lumi este mai apropiat de ordine, de acea stabilitate rigidă a cărei lipsă o resimt, poate, cel mai mult cei ce sunt retrograzi după ureche, decât de diversitatea pluridimensională, de polifonie. Mândria stearpă a unei astfel de societăţi va fi mereu noul picior de lemn şi cel mai recent ochi de sticlă.
Am vorbit despre etape şi chiar despre generaţii, deci despre o educare proprie, dar şi a altora, pe parcursul unor faze de transformare, în vederea distilării lumii. Vor semăna unele dintre stadiile intermediare necesare societăţii posesoare de elite reale, cu o societate care investeşte în posibile demne elite, dinainte ca acestea să fie complet create, după cum C. Noica imagina ale sale carnete menite a le procura deplină libertate financiară celor care, prin comportamentul lor, oferă mult şi promit şi mai mult, carnete care ''ar urmă să fie acodate pe viaţă tinerilor între 30 şi 40 de ani, care vor fi dovedit nu numai merite creatoare în câte o specialitate de cultură teoretică ori practică, dar care, alături de rectitudinea morală, vor fi manifestat înţelegere pentru problemele comunităţii lor''? Sună cam riscant şi desigur, într-o societate de tipul celei actuale, avem motive să bănuim că standardele cerute ar impune ca râvnitele carnete imaginate de filosoful născut la Vităneşti şi consacrat la Păltiniş, să rămână nedistribuite. Dar, o astfel de soluţie poate fi totuşi un stadiu intermediar mai aproape de noi, decât de punctul de armonie stabilă spre care sperăm să se îndrepte lumea. O societate bazată pe lipsa grijilor materiale pentru câteva sute de vârfuri - poate mii, într-o fază mai avansată - cărora, pentru intrarea în cerc şi pentru menţinerea în el, li se pretind, cu răbdare, realizări profesionale de excepţie, dar şi un comportament responsabil, exemplar, nu este, totuşi, un ideal, ci, mai nimerit spus, un mijloc, căci ceea ce ar putea fi cel mai util este ''sensul educativ al lucrurilor'', ce ar putea face ca ''o întreagă societate să capete o altă orientare, către practicarea altui tip de valori''[14]. Un alt stadiu intermediar ce ne-ar putea fi mai apropiat este cel spre care par a se îndrepta gândurile lui Marshall McLuhan privitoare la o ''comunitate conservatoare postmodernă'', la un ''conservatorism tribalist edificat tehnologic'', ce are putinţa de a ''transcede vechile valori individualiste ale epocii tiparului'', în fond, decelând că ''orice proces văzut la mare viteză este un mit'', adică fiind înzestrat cu acel simţ al simultaneităţii existenţelor, ce îl transportă până la concluzia că ''mitul creştin nu este ficţiune, ci ceva mai mult decât realitate obişnuită'' [15].
[8] Max Weber - ''Etica protestantă şi spiritul capitalismului'', Ed. Humanitas, 2007
[9] Constantin Noica - ''Destinul ţărănimii'' în ''Manuscrisele de la Campulung. Reflecţii despre ţărănime şi burghezie'', Ed. Humanitas, 1997
[10] Anthony Ludovici - ''A defence of aristocracy: A text book for Torries'', Constable & Company Ltd., 1933
[11] Jose Ortega y Gasset - ''Revolta maselor'', Ed. Humanitas, 1994
[12] Charles Wright Mills - ''Imaginaţia sociologică'', Ed. Politică, 1975
[13] Ioan P. Culianu - ''Eros şi magie în Renastere. 1484'', Ed. Polirom, 2003
[14] Constantin Noica - ''Manuscrisele de la Câmpulung. Reflecţii despre ţărănime şi burghezie'', Ed. Humanitas, 1997
[15] Grant Havers - ''The right-wing postmodernism of Marshall McLuhan'' în ''Media, Culture & Society'', Iulie 2003
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu