De câteva decenii, de când se înteţesc, deseori pe bună dreptate, protestele ecologiste, suntem condamnaţi să contemplăm un tablou destul de jalnic al demonstranţilor şi să audiem o simfonie defectă, când vine vorba de discursuri. Proveniţi din zona simpatiilor pentru socialism şi comunism, suficienţi protestatari sunt portrete ale unei mândrii de a lupta pentru o cauză nobilă, la a cărei altitudine nu pot ascensiona. Iar aceasta se întâmplă în ciuda unui frecvent exces de zel, adesea concentrat în puncte puţin importante. Dar adormirea aproape totală în care stau adepţii dreptei politice, când vine vorba de protecţia mediului, nu este mai puţin blamabilă, iar această toropeală exasperantă se datorează uneia din marile probleme ale dreptei: dislocarea de Sacru, una ce rivalizează cu cea a stângii. Originea protejării naturii stă, incontestabil, în recunoaşterea sacralităţii ei; apărarea naturii, fie cu scopul de a apăra indirect omul, fie pentru a apăra un tezaur independent de omenire, fiind un element de căpătâi al oricărui mesaj religios tradiţional. Situaţia actuală este rezumată excelent, fără deochiuri aruncate prin lentilele postmodernismului, în ''Religia şi ordinea naturii'' (''Religion and the order of nature''), scriere aparţinând lui Seyyed Hossein Nasr, filosof islamic perenialist: ''Pământul sângerează din răni pricinuite de o omenire ce nu mai este în armonie cu Cerul şi prin urmare, este în ceartă permanentă cu mediul terestru.'' Deşi, într-o lume secularizată ca cea actuală, religiile au din ce în ce mai puţină influenţă, ba chiar suferă de infiltrări, atât ale ideologiilor numite tolerant-democratice, cât şi ale celor materialist-economice, ele rămân, graţie solului lor metafizic, acel actor cu o posibilă eficienţă reală în lupta pentru menţinerea armoniei şi a curăţeniei în căminul nostru strămoşesc. Probabil că unii vor ridica miraţi o sprânceană, obişnuiţi fiind cu acţiunile unor mulţimi de tineri îmbrăcate sumar, cu chipuri vopsite, împodobite cu dread locks si piercings, în ton cu un ritual golit de semnificaţii şi vor pune, poate, mare preţ pe entuziasmul lor, neînchipuindu-şi un altfel de demers sau crezând probabil, că eu propun defilarea cu cruci, patrafire şi cădelniţe, plus steaguri ale Romaniei eventual, pe la porţile viitoarelor reuniuni O.N.U. privind problemele mediului în care trăim.
Dacă ar fi să împărţim ecologiştii cei mai populari în două categorii, ambele foarte bine delimitate ca tipuri, marcând două atitudini de extremă chiar, dar împăcându-se foarte bine - ceea ce arată că ura inconştientă pentru inamicul lor comun, adică echilibrul, dupa cum se va vedea, ci nu lacomul capitalism, este motorul principal - am avea o frescă interesantă: de o parte stau ecologiştii care nu acordă naturii o sacralitate mai mare decât nemiloşii exploatatori capitalişti, căci nici pentru ei nu există Sacru, iar de cealaltă parte stau cei pentru care omul este o fiinţă meschină, un virus, o pată pe sacralitatea mediului, natura căpătând, în opinia lor, un sens mai bogat în lipsa omului sau chiar în cazul în care acesta ar izbândi să ducă la capăt marşul sexului continuu către animalitate. Din păcate, se simte tot mai acut lipsa unei a treia categorii masive si decise. Trebuie înţeles însă, că protejarea mediului natural este unul din acele obiective ce are nevoie să unească, în vederea unui succes, adepţi ai tuturor religiilor experimentate şi cu fundamente tradiţionale, atemporale. Există deja voci dinspre adepţii unor alte religii, insuficient cunoscători ai creştinismului, care blamează această religie pentru o presupusă vină privind tendinţa omului de a epuiza mediul, vină ce s-ar trage din faptul că vede natura ca fiind inferioară omului. Tocmai, această viziune a omului drept cheia de boltă a naturii, conferă creştinismului, împreună cu mesajul său împotriva iubirii de acumulare a comorilor lumeşti, o realistă dimensiune ecologistă, axată pe înţelepciunea de a proteja natura spre propria protecţie. De când a căzut din Paradis şi şi-a pierdut starea pură total supramaterială, omul nu mai este, conform creştinismului, un domn al făpturilor. In relaţiile cu acestea, lipsit de acum de incapacitatea de a greşi, el trebuie să renunţe la concepţia că este stapân şi să opteze pentru prudenţă, acceptând ca necesare ridicării sale spirituale, nenumăratele obstacole pe care natura i le aşează inainte.
2. Despre rezultatele unei îmbinări sinistre
Două vârfuri de lance ale desacralizării, cu impact distructiv major asupra mediului sunt lăcomia şi sentimentalismul. Prin sentimentalism, doresc a se înţelege acel sentiment ieftin, acea atitudine care, în prezenţa a ceva ce are consecinţe vizibile pe loc sub forma unor motive de bucurie, cataloghează sub imperiul emoţiilor, acţiunea-cauză ca fiind bună, fără a examina şi consecinţele mai puţin vizibile sau pe termen lung, ce de multe ori ar trebui să ne pună pe gânduri. Această exaltare facilă este periculos de prezentă în societatea modernă, cu atât mai periculos cu cât împinge în colţuri prăfuite adevărata iubire, cea care înglobează înţelepciunea. Găsim sentimentalismul de care vorbeam în ceea ce se numeşte discriminare pozitivă, tot atât de lesne pe cât îl gasim in răsfăţarea copiilor, datorită căreia avem o bogată ''recoltă'' de adulţi superficiali. Deasemenea, vedem că sentimentalismul îşi găseşte rădăcina într-un pueril orgoliu, în mândria de a fi recunoscut ca binefăcător, cu orice preţ, în orice ipostază. Sentimentalismul acesta conduce la suprapopulare şi la degradarea educaţiei, chiar la degradare genetică, dacă stăm să gândim mai departe.
Avem tot mai mulţi indivizi ce cred că salvarea va veni de la sine, o dată cu intensificarea galopului ştiinţei, indivizi ce nu realizează inabilitatea stiinţei în a oferi soluţii umane, nu aşa-zis ''umaniste'', la suprapopulare şi la efectele ei. Dispreţuirea unei bioetici fondate pe principii desprinse din domeniul religiei a dus deja, datorită sentimentalismului secularist, la cazuri precum cel al lui Adam Nash, născut doar pentru ca ţesuturile sale să fie prelevate şi folosite în scopul supravieţuirii surorii sale mai mari. Incapacitatea celor care deţin putere financiara, deci şi o mare influenţă în societatea actuală, de a opta înţelept, atunci când vine vorba de uzul tehnologiei, incapacitate ce a căpătat accente groteşti şi a evidenţiat şi mai mult stupiditatea umană o dată cu apariţia chirurgiei estetice, face justificate toate temerile în legătură cu o viitoare selecţie genetică bazată pe diverse capricii şi ideologii auto-validate. Mentalitatea bazată pe o selecţie intraspecifică, sfidătoare a unei fireşti bioetici, constituie unul din cele mai mari pericole la adresa tezaurului genetic al umanităţii. Dar, într-unul din magnificele noastre cosmaruri legate de un viitor indepartat, urmand acelasi curs, ne putem imagina mulţimea oamenilor dotaţi cu posibilitatea de a-şi schimba alcătuirea corpului după bunul plac - preferând experimentarea vieţii în noi corpuri de animale fantastice, sălbatice, atât de tentante, atât de... creatoare de dependenţă.
Problema aglomerării este deseori confundată cu problema suprapopulării. Dacă populaţia actuală a planetei ar putea fi suportată fără probleme de către mediu, în alt status quo decât cel actual şi în contextul altor tendinţe majore, problema aglomerării duce oricând la un dezastru ecologic, prin intermediul bolilor psihice pe care le declanşează. Aviditatea şi sentimentalismul îşi dau încă o dată mâna pentru a îngramadi trupuri depersonalizate în gigantice aglomerări urbane. Neliniştea care cuprinde în ultimul timp spiritul urban devine vizibilă, când vorbim de manifestări cu o doză crescută de sinceritate, cum sunt cele artistice. Psihologii cunosc bine capacitatea artei de a exprima straturile cele mai profunde ale omului. Sursa oprimantei nelinişti este evidentă pentru cel care nu are solzi pe ochi: succesiunea de schimbări rapide ale mediului şi deci, ale modului de viaţă. Unii minimalizează aceasta anxietate; foarte mulţi însă, în lipsa identificării problemei îşi aleg, în vederea unor diverse forme de persecuţie, ţinte la întamplare, ce nu poartă o vină mai mare. Confortul este ceea ce omul modern opune unei păci interioare pe care, în condiţiile create, nu o poate avea nicicum. Aviditatea duce la distrugerea directă a mediului, în vederea obţinerii confortului, acest cloroform care, cu promisiunea amânarii inevitabilului, adoarme temporar presimţirile ''Principalul argument pentru tehnologie este acela ca uşurează viaţa. Uşurează şi uşurează, tot mai uşor, invenţie dupa invenţie. Uşor, mai uşor, cel mai uşor. În realitate, omul a fost o creatură suverană pe glob, fără rival, de la epoca de piatră încoace, un element a cărui viaţă a fost nenatural şi nesperat de uşoară.'' Faptul acesta este remarcat pe drept de ornitologul cu mod de viaţă extrem de tradiţionalist, Pennti Linkola în scrierea sa ''Poate viaţa să domine - şi în ce condiţii?'' (''Could life prevail - and on what conditions?''). Încercând mersul pe linia unei concepţii tradiţional-finlandeze, uneori foarte lucidul Linkola cade pradă totuşi unui subiectivism dispreţuitor la adresa creştinismului, pe care îl şi învinuieşte de răspândirea unei mentalităţi antiecologice, pe nedrept, după cum am arătat ceva mai sus, la primul punct. Orice luptător în numele ecologiei construite pe fundamente tradiţionale va trebui totuşi, să înveţe ceva din modul de viaţă al unor oameni ca Linkola, care trăieşte preponderent din pescuit cu mijloace clasice, şi anume, că o astfel de luptă trebuie dusă făcând ceea ce zici.
3. Problema socialismului globalist
Trebuie conştientizat că este necesar a nu se mai face frecventa şi grava confuzie dintre a iubi toţi oamenii - imperativ creştin şi a fi generos cu toţi - imperativ socialist ale cărui efecte dezastruoase le-am amintit când am vorbit despre aglomerare, discriminare pozitivă şi împrăştierea în lume a unor false libertăţi, conducătoare spre cercuri vicioase. Prin mesajul său, care vehiculează factori de criză şi nu soluţii reale, socialismul globalist se conturează ca inamic politic al unei ecologii tradiţionaliste şi ca aliat, voluntar sau nu, al marilor exploatatori care epuizează capacităţile naturii de a se regenera. A opri acest socialism globalist, bine înrădăcinat în centre de guvernare lipsite de clarviziune, din cursa lui către limitarea totală a funcţiei de reglare cu care este înzestrată natura, este o necesitate de prim rang şi desigur, un refuz faţă de soluţii ce acţionează rudimentar, adică strict cantitativ, precum acel control rigid al naşterilor, vehiculat tot mai des. De aceea, lupta pentru o ecologie în maniera tradiţionalista trebuie purtată şi pe frontul politic, ce nu mai este neglijat nici de formaţiunile ecologist-seculariste. Se simte nevoia de persoane care să priceapă exact pentru ce luptă, bine dotate în vederea disputelor argumentative, care să realizeze o punte între statisticile oferite de cercetători şi acele concluzii însoţite de măsuri care pot stopa criza ecologică, inspirate din cunoasterea cadrului total al Sacrului.
4. Deschiderea mai multor fronturi şi raportarea la ele
Angrenarea în dueluri politice nu este singurul element al unei prime etape de repunere în drepturi a ecologiei înrădăcinata în Sacru. Cunoaştem nevoia de timp necesară unei victorii pe scena politică, din cauza inerţiei acestui mediu, precum şi greutăţile care se ridică din lipsa finanţelor, la care ceilalţi au acces direct sau indirect de pe urma secătuirii unor potenţialuri planetare. Acest timp poate fi scurtat doar dacă lupta se poartă concomitent şi pe fronturi precum cel ştiinţific, în sensul de instruire a viitorilor oameni politici, dar şi de stabilire a conexiunilor cu cercetători preocupaţi, precum cel economic, prin construirea şi consolidarea unor parteneriate şi afaceri ecologice, dar şi prin evidenţierea într-o ordine realistă a marilor poluanţi care prosperă în umbra ipocriziei unor reuniuni ca cele de la Rio, Kyoto, Copenhaga, ori precum cel artistic, în sensul promovării artei tradiţionale autentice, sufocată de modul de viaţă creat de masiva industrializare şi susţinută, cel mult, doar la nivel declarativ de către ceilalţi ecologişti. În acest caz, nu poate fi vorba decât de lucru constant, clădit pe o preocupare spirituală, de altfel, singura care poate susţine un astfel de efort până la capăt. În fond, discutăm aici despre o metanoia. Tot în ''Religia si ordinea naturii'', Seyyed Hossein Nasr face următoarea observaţie pertinentă: ''Criza mediului cere nu doar soluţii retorice sau cosmetice, ci o moarte şi o renaştere a omului modern şi a viziunii sale asupra lumii.'' Pentru realizarea acestei schimbări de paradigmă despre care scrie Nasr, aliatul cel mai important poate fi găsit în acele autorităţi religioase care mai păstrează o orientare tradiţională, acompaniată şi de cunoaşterea problemei. Când ne referim la creştinismul ortodox, trezirea la nivel superior pare sa fie mai înaintată decât în alte situaţii. Din timpul precedentului Patriarh de la Constantinopole, Demetrios I, s-a evidenţiat o atenţie acordată problemei mediului, care s-a conturat mai puternic dupa venirea actualului patriarh, Bartolomeu I, numit pentru preocuparea sa faţă de oikos şi ''Patriarhul Verde''. Dar, Biserica nu trebuie lăsată sa fie acaparată de problemele lumeşti, căci ţelul ei principal este să se ocupe de legătura directă dintre om şi Dumnezeu.
5. Dilema tehnologică
''În timp ce tehnologia poate inspira umanitatea cu o înclinaţie periculoasă spre autonomie şi auto-distrugere, nimeni nu trebuie să uite că scopul suprem al omenirii este să avanseze spre Creator, printr-o creaţie reînnoită continuu. Aşadar, imensul progres tehnic al zilelor noastre transmite, în cele din urmă, mai multă responsabilitate umanităţii. În consecinţă, relaţia Bisericii cu umanitatea şi responsabilitatea în privinţa lumii, o obligă să exercite un criticism anticipativ referitor la culturile înalt-tehnologice ce se schimbă rapid.'' Concluzii ca cele de mai sus, formulate de teologul John Chryssavgis, consilier al Patriarhului de la Constantinopole pe probleme ecologice, în ''Dincolo de imaginea sfăramată'' (''Beyond the shattered image''), scot în relief trebuinţa unei atitudini judicioase, dar caracterizată de fermitate, atunci când punem problema raportării eco-tradiţionalistului la tehnologie. Înţelepciunea perenă înseamnă tinderea spre o reală obiectivitate, dincolo de concepte prea vagi şi instabile precum ponderaţie şi radicalism. Războiul, dacă îmi este permis de catre pacifişti să mă exprim astfel, trebuie declarat abuzului de tehnologie, nu obiectelor care alcătuiesc tehnologia. Altfel, recunoaştem incapacitatea totală a omului de a rezista tentaţiei, în concluzie, infrângerea sa spirituală. Desigur, restricţiile venite din sfera politicului, vizând reducerea treptată a dependenţei de tehnologie, în contextul actual în care omul nu utilizează tehnologia, ci tehnologia inutilizează omul, sunt un element care nu poate fi lăsat la o parte, în cazul dorinţei unui demers eficient. Interzicerea anumitor moduri poluante de locomoţie în zone delimitate este una din măsurile de acest tip. Aceste măsuri, chirurgicale chiar, nu trebuie să ia nicicum forma unei întoarceri în trecut, ci forma unui autentic viitor, cu atât mai puţin simulat cu cât ajunge, printr-o reconsiderare a Sacrului, la o reală împăcare cu trecutul. Pentru a se reuşi o reconturare mai largă a modului de viaţă al omului (post)modern, suferind de maladia tehnologismului, nu doar o etapizare temporală a schimbării de paradigmă este necesară, ci şi una spaţială, cu ţelul de a reliefa posibilitatea creşterii nivelului de mulţumire, în cadrul unor colectivităţi eco-tradiţionaliste, formate din oameni care au cunoaşterea precedentă a unei existenţe în ''paradisul tehnologic'' şi au simţit insuficienţa acesteia, fără a reţine o ură de natură fetişizantă, îndreptată contra produselor tehnologiei. Începutul unor astfel de colectivităţi trebuie sa fie, neapărat, precedent accederii la puterea politică. De fapt, izbânda politica depinde într-o mare măsură de o precedentă reuşită în domeniul constituirii unor comunităţi nu neapărat mari, pentru început şi alcătuite nu doar din membri permanenţi. Dar, inclusiv vizitatorii temporari trebuie să respecte regulile generale ale unei astfel de colectivităţi, aşa cum şi vizitatorii unei mânăstiri respectă regulile de bază ale acesteia. Se înţelege, regulile unei comunităţi nu pot fi nicidecum cele ale unei mânăstiri; dar există aspecte în materie de ecologie, care se pot desprinde din exemplul unor proiecte ecologice monastice bazate pe agricultura organică, aşa cum este cel de la mânăstirea Ormylia, ce se derulează eficient din 1990. Una din condiţiile ieşirii din impasul ecologic este orientarea spre o agricultură organică la scară mare. ''Dacă părem să fi pribegit în răstimpuri departe de agricultură, este pentru că agricultura nu poate fi evaluată izolat şi în acelasi timp realistic. Ea este principala expresie a relaţiei noastre cu natura, mai mult decât, să zicem, o relaţie estetică sau sentimentală; este ţesută în textura întregii noastre existenţe şi ne atinge în fiecare punct.'' Al IV-lea baron Northbourne, Walter Ernest Christopher James, mai des menţionat sub numele de Lord Northbourne, cel care a pus practic bazele agriculturii organice, scria acestea într-un eseu intitulat ''O privire spre agricultură'' (''A glance at agriculture''), cunoscând foarte bine că, o industrie puternică, indiferent de ce anume constructoare, poate da de muncă unor braţe, dar nu poate înlocui toate funcţiile agriculturii tradiţionale. Industrializarea agriculturii este unul din factorii majori care trimit oameni din mediul rural în cel urban si în acelasi timp, urbanizează mediul rural, rupând balansul dintre oraş şi sat şi distrugând un modus vivendi şi o filosofie de viaţă în armonie cu cosmosul. Pennti Linkola, în cartea sa pe care am mai amintit-o, ajunge şi el la aceeaşi concluzie - ''Profesiile care produc hrana nu sunt meserii asemenea altora. Agricultura nu este doar un mod de existenţă printre altele. Este una dintre condiţiile tuturor celorlalte meserii şi de aceea, deasupra tuturor acestea. O naţiune este precum agricultura sa, atât cât va exista umanitate.''
6. Masa critică
S-ar putea spune că situaţia, condensându-se, este pe cale sa atingă o masă critică. Problema ecologiei a ieşit de mult dintr-un cadru underground, dar nu se poate afirma, privind onest imprejur şi în noi inşine, că ne indreptăm spre un viitor mai bun. Semnale de alarmă justificate au fost trase destule, inclusiv de catre cercetători care au izbutit să smulgă recunoaşterea oficială, precum Konrad Lorenz, dar ele sunt înecate informaţional de pseudo-semnale de alarma, venite pe căi mai mult sau mai puţin ocolite, din zona principalelor elite actuale, susţinătoare ale aşa-zisului progres. Mă hotărăsc să întreb: care progres, cel unidirecţional, al ştiinţei şi al construcţiilor ideologice desprinse dintr-o atitudine scientistă? Dar, atunci cand adoptăm o perspectivă holistă, ce rămane din acromegalia acestui progres fără pereche şi din năzuinţele sterpe inspirate de el? Înţelegerea ne obligă la o reevaluare, iar o reevaluare nu ar putea fi completă dacă ar cuprinde doar prezentul, sau ar trata trecutul cu prejudecăţile prezentului, ceea ce este acelaşi lucru. În ''O privire spre agricultură'' apare o roditoare trimitere la sensul cuvântului krisis, trimitere ce arată că cei dinaintea noastră cunoşteau foarte bine ce presupune o criză şi anume, momentul în care omul trebuie să îşi achite datoriile, în urma unui proces la care este supus de ceea ce îi este superior, chiar dacă pedeapsa vine prin intermediul a ceea ce îi este inferior: ''Dacă in trecut dezastrele erau acte ale Divinitaţii, ele sunt la fel in continuare; dacă atunci erau judecăţi, tot aşa au ramas şi acum, aşa cum admitem involuntar, cand folosim cuvantul <criză>, al carui inţeles literal este <judecată>. Depinde de umanitate cât de greu îşi va face următorul test, cât de aspră va fi judecata pe care o va cere. Hedonismul majorităţii, strâns legat de o indiferenţă îngemănată cu masochismul în privinţa viitorului, poate avea consecinţe cu adevărat catastrofale, fără îndoială. Dacă va răzbi omenirea, sau măcar o parte din ea, să îşi accepte salvarea, rămâne de văzut; ceea ce este limpede este că, temelii solide pentru aceasta nu sunt chiar atât de greu de găsit.
