Traducere: Roger Kimball – Desfiintarea istoriei: de ce este relativismul gresit

traducere de Irina Bazon

„Deprinde-i în mod constant pe copiii tăi cu acest exerciţiu: dacă s-a întâmplat ceva la o fereastră, dar, în relatarea celor întâmplate, ei afirmă că s-a petrecut la altă fereastră, nu trece cu vederea acest lucru, ci verifică numaidecât; nu ştii unde va duce devierea de la adevăr.” — Boswell, Viaţa lui Samuel Johnson

„Nu există fapte, ci doar interpretări.” — Friedrich Nietzsche

Unde este Dr. Johnson când avem nevoie de el? Cât am avea de câştigat dacă am ţine seama de judecata sa onestă în ceea ce priveşte problema adevărului! Fiindcă trăim într-o epocă în care adevărul este pretutindeni atacat. Nu am în minte ceva enigmatic sau încurcat, ci doar adevărul evident, factual, reflectat, de pildă, în afirmaţia: „Bătălia de la Agincourt a avut loc în octombrie 1415”, sau în enunţul (mai general): „Aceste documente confirmă afirmaţia mea şi o infirmă pe a lui”.

Este, probabil, destul de uşor să nu acorzi atenţie unora dintre cele mai evidente exemple de asalt asupra adevărului. Îndrăznesc să spun că puţini oameni cu bun-simţ iau în serios ceea ce susţin negatorii Holocaustului. Semnificativ este totuşi modul în care aceste teorii radicale tind să fie contestate. Tot mai frecvent, ele sunt repudiate nu ca nişte neadevăruri periculoase – fapt asupra căruia ar fi insistat Dr. Johnson – ci ca „perspective” sau „puncte de vedere” mai mult sau mai puţin nefericite, concepţia încetăţenită fiind aceea că fiecare are dreptul să aiba propriile înclinaţii bizare, indiferent cât de flagrant ar devia acestea de la adevăr. Se ignoră faptul că o astfel de atitudine nu doar compromite adevărul, dar subminează, de asemenea, legitimitatea oricărei opinii serioase.

Să ne gândim la ultimele filmele regizate de Oliver Stone. Oricine analizează mai atent lucrurile, îşi dă seama că portretizările pe care le face Stone preşedinţilor Kennedy şi Nixon constituie exerciţii de ficţiune politică (în manieră stângistă). Totuşi, popularitatea unor astfel de filme nu probează (doar) convingerile politice ale celor care le vizionează, ci şi uriaşul apetit al publicului pentru „reconstrucţiile” istorice, cu alte cuvinte, pentru istoria cosmetizată, despovărată de cerinţa incomodă a afirmării adevărului, aşadar, pentru o istorie care nu necesită aprofundare. Dr. Johnson nu ar fi agreat un astfel de mod de a te raporta la istorie.

Sunt, fără îndoială, multe cauze care au condus la această situaţie. O cauză importantă este reprezentată de gradul în care elitele intelectuale occidentale – acţionând în mass-media, în sfera culturii şi, mai ales, în mediul academic – şi-au încălcat angajamentul faţă de adevăr. Această abdicare are o istorie lungă şi complexă. Și cunoaşte multe forme şi grade de manifestare, de la diverse forme de separare temporară până la un divorţ irevocabil, în cazuri extreme. Aşa cum se întâmplă mereu în lumea ideilor, ceea ce contează nu este atât existenţa, cât impactul şi preponderenţa pe care o are această asumare a adevărului. În cazul de faţă, atitudinea de dispreţ faţă de adevăr a atins proporţii pandemice. Într-adevăr, ea a devenit o componentă a tendinţelor intelectualităţii epocii noastre, mai curând presupusă decât argumentată.

Un indiciu descurajant al acestei stări de fapt îl constituie deplina aversiune faţă de ideea de „adevăr obiectiv” manifestată în distinsele cercuri academice de astăzi. Alt indiciu este tendinţa generală de a reduce faptele la opinii – tendinţă care decurge în mod firesc din respingerea adevărului obiectiv. Acest lucru este evidenţiat în concepţia uimitor de răspândită că adevărul este „relativ”, altfel spus, că adevărul unei afirmaţii este determinat în mod crucial de preocupările, prejudecăţile, chiar de sexul sau de originea etnică a vorbitorului mai mult decât de veridicitatea sau de falsitatea a ceea ce afirmă acesta. Ideea de bază este că adevărul este cumva inventat mai curând decât descoperit. Tipică în acest caz este atitudinea feministă de contestare a epistemologiilor dominate de masculinitate pe motiv că acestea afirmă în mod fals pretenţia la universalitate (un alt cuvânt care stârneşte panică) sau obiectivitate.

Istoricul Simon Schama de la Universitatea Harvard şi-a exprimat într-un mod mai rafinat această atitudine faţă de adevăr în ridicola şi foarte populara sa carte Dead Certainties (1991) („Certitudini moarte”). După cum îşi încredinţează dl Schama cititorii, „cerinţele privind cunoaşterea istorică trebuie să fie mereu în mod fatal circumscrise – reţineţi: fatal circumscrise – de caracterul şi prejudecăţile naratorului”. Cu alte cuvinte, limitările inerente istoricului fac imposibilă dobândirea adevărului istoric. Cât de mulţi oameni cu studii superioare de astăzi ar îndrăzni să conteste această afirmaţie? Dl Schama s-a căznit să nege că perspectiva sa este una „naiv relativistă”; cu toate acestea, în esenţă, afirmaţia sa este puţin mai mult decât o parafrază fidelă a faimoasei declaraţii a nihilismului formulată de Nietzsche: „Nu există fapte, ci doar interpretări”. Păcat că nu avem un batalion de scriitori precum Dr. Johnson: ar remedia considerabil situaţia furnizând o serie de argumente combative precum cele îndreptate împotriva filozofiei idealiste a episcopului Berkeley.

Nu este surprinzător ca devierea de la adevăr a avut consecinţe devastatoare în mediul academic. Printre altele, acest fapt a subminat integritatea multor discipline academice; a contribuit mult la compromiterea a însăşi ideii de „disciplină” academică – desemnând un domeniu ştiinţific în cadrul căruia este studiată o materie general acceptată şi sunt utilizate instrumente comune de cercetare.

Proliferarea năucitoare a programelor de „studii” este un simptom important al acestei degenerări. Aceste programe cuprind studiile dedicate feminismului, homosexualilor, afro-americanilor, mişcării Chicano, studiile pentru pace, studiile despre text; metastaza acestor pseudo-materii şi a altora de acest fel în spaţiul academic semnalează nu extinderea, ci declinul disciplinelor academice. Merită subliniat că astfel de programe, deşi promovate ca fiind „interdisciplinare”, sunt, în realitate, anti-disciplinare. Ele nu presupun stăpânirea unor discipline multiple, ci abandonarea rigorii disciplinare în favoarea susţinerii unei ideologii prescrise. Paradigma sub care se desfăşoară aceste eforturi o reprezintă „studiile culturale”, constituind un factor dizolvant periculos dominant în sferele intelectuale, reflectat nu prin materia de studiu – care poate fi constituită din orice – ci prin atitudinea celor care promovează astfel de studii. Două caracteristici de bază ale studiilor culturale sunt: 1. natura politică şi 2. ostilitatea faţă de adevărul factual; „conţinutul” este decis în mod absolut arbitrar.

Asaltul asupra adevărului în sfera academică pare să fi avut influenţa cea mai negativă asupra studiului literaturii – în parte, fiindcă devierile de la adevărul factual nu sunt atât de uşor de detectat atunci când materia de studiu o constituie literatura, în parte, deoarece departamentele de literatura au fost printre primele care au capitulat în faţa unor astfel de tendinţe la modă distructive precum deconstrucţia, structuralismul şi studiile culturale, cu toate variantele lor detestabile. Puţine domenii – dacă există vreunul – au scăpat nepervertite. Filozofia, dreptul, istoria artei, psihologia, antropologia, sociologia, toate s-au străduit acerb să ajungă din urmă departamentele de literatură care au progresat în această direcţie. Chiar istoria – a cărei raţiune de a fi s-ar fi crezut că o constituie angajamentul faţă de adevărul factual – a fost supusă acestei pervertiri. În aceeaşi situaţie se află şi ştiinţele naturale: teoria şi filozofia ştiinţei – dacă nu chiar practica actuală a ştiinţei – au devenit, într-un grad tot mai ridicat, subjugate unor forme diverse de disoluţie la nivel epistemologic, întrucât logica şi esenţa ştiinţei sunt confundate în mod deliberat cu sociologia ştiinţei. Potrivit unor observatori, astfel de idei au început să pătrundă chiar şi in cadrul facultăţilor de administrare a afacerilor şi economie, deşi se pare că, din nefericire – spun ei –, ele nu i-au influenţat şi pe contabilii angajaţi în cadrul Serviciului pentru Venituri Interne. Un distins domn, pe nume Nicholas Fox, care ţine prelegeri la facultăţile de medicină din Anglia, a formulat ceea ce ar putea constitui un nec plus ultra al constructivismului social: în cartea sa, Postmodernism, Sociology and Health (1993), dl Fox îi asigură pe cititori că termeni precum „pacient” şi „boală” sunt „ficţiuni sociologice” care pot fi explicate prin „elemente ale teoriei feministe şi prin conceptele derridiene de différance şi intertextualitate”.

Multe dintre aceste direcţii au fost corect observate şi contestate. Într-adevăr, începând din 1987, odată cu apariţia cărţii lui Allan Bloom, The Closing of the American Mind (Criza spiritului american), a apărut un număr redus, dar valoros prin conţinut, de cărţi şi articole care au combătut una sau alta dintre tendinţele ce reflectau asaltul academic asupra adevărului. Cartea mea, Tenured radicals (1990), se înscrie în acest curent, precum şi lucrarea lui David Lehman, Signs of the Times: Deconstruction and the Fall of Paul de Man (1991) şi excelenta radiografie realizată de Paul Gross şi Norman Levitt în cartea Higher Superstition: The Academic Left and Its Quarrels with Science (1994) asupra aşa-ziselor „dispute asupra ştiinţei” [„science wars”]. Cea mai nouă contribuţie la acest gen de scrieri disidente se încadrează, de asemenea, printre cele mai devastatoare, mai complexe şi mai ample în analiza combativă pe care o efectuează. Scrisă de un istoric australian, Keith Windschuttle, cartea se intitulează The Killing of History: How a Discipline is Being Murdered By Literary Critics and Social Theorists („Desfiinţarea istoriei: cum este distrusă o disciplină de către criticii literari si teoreticienii sociali”). Aceasta este a doua ediţie, corectată şi extinsă, a cărţii care a fost prima dată publicată în Australia în 1994; doar ediţia aceasta a fost distribuită în Statele Unite. Dacă titlul pare cam terifiant, fiţi siguri că dovezile pe care le furnizează Windschuttle în sprijinul cauzei sale justifică nota gravă a scrierii. Deşi publicată la o editură obscură (ceea ce ne spune foarte multe despre priorităţile pe care le au astăzi editurile care publică lucrări academice), aceasta este cea mai importantă lucrare despre criticismul cultural care a apărut pe parcursul întregului an.

Ca formă, The Killing of History este un fel de ghid intelectual. Îi prilejuieşte cititorului o incursiune antrenantă printre teoriile exotice care au ajuns predominante în cadrul departamentelor de ştiinţe umaniste şi sociale ale celor mai multe facultăţi vorbitoare de limba engleză. Trăind printre „nativi”, Windschuttle a încercat multe dintre „sortimentele” locale; cunoaşte totul despre curiozităţi precum semiotica şi modul cum aceste teorii au ajuns să se impună; înţelege principalele dialecte locale şi poate distinge cu acurateţe diferenţele dintre structuralism, poststructuralism, deconstrucţie, postcolonialism şi constructivism social; ştie calea cea mai bună prin deşertul „anti-umanismului” lui Michel Foucault şi deţine abilitatea de a nu se lăsa atras în mocirla teoriei literare postmoderne; mai presus de toate, îşi înarmează cititorii împotriva teoreticienilor excentrici, a şarlatanilor şi a impostorilor intelectuali care populează aceste medii: oferă îndrumări inteligente referitoare la modul cum le putem rezista acestor propagatori de scepticism radical şi relativism ştiinţific, precum şi indicaţii de bun-simţ care să ne ajute să ne ferim de cei care pretind că istoria este doar o specie de ficţiune.

Oricum, Windschuttle are dreptate să afirme că The Killing of History nu este „o altă carte anostă de teorie”. Pe parcursul întregii cărţi, cercetarea sa se concentrează intens asupra disciplinei istoriei, asupra modului în care ar trebui aceasta să fie înţeleasă şi asupra felului cum cei care neagă necesitatea adevărului empiric subminează esenţa analizei istorice.

„În cea mai mare parte a ultimilor 2400 de ani – scrie Windschuttle în prefaţa cărţii – esenţa istoriei a continuat să fie reflectată prin ideea că ea trebuie să afirme adevărul, să redea cât mai fidel cu putinţă întâmplările reale. Desigur, pe parcursul acestor ani, a ieşit la iveală faptul că mulţi istorici au prezentat eronat întâmplările, că mulţi au fost părtinitori şi adesea în neconcordanţă totală cu adevărul. Totuşi, criticii lor s-au simtit adesea datori sa arate că istoricii s-au înşelat în legătură cu fapte reale, că afirmaţiile lor cu privire la trecut nu corespund întâmplărilor adevărate. Cu alte cuvinte, criticii încă porneau de la presupunerea că adevărul este accesibil istoricului.

În zilele noastre, aceste supoziţii sunt în mare măsură respinse, chiar în rândul unor persoane care profesează ele însele istoria. În 1990, noii teoreticieni în ştiinţele umaniste şi sociale, care fac parte din curentul dominant, susţin că este imposibilă redarea adevărului despre trecut sau utilizarea istoriei cu scopul dobândirii de cunoştinţe în sens obiectiv. Ei pretind că putem privi trecutul numai prin prisma propriei noastre culturi şi că, prin urmare, ceea ce înţelegem prin istorie constituie reflectarea propriilor noastre preocupări şi nelinişti. Temeiul pe care era fundamentată istoria nu mai este valid: nu mai există o distincţie esenţială între istorie şi mit.”

După cum arată Windschuttle, atacul asupra cunoaşterii istorice nu este un fapt nou; Nietzsche este printre primii gânditori care îl lansează (“Nu există fapte, ci doar interpretări”). Noi sunt prestigiul şi raspândirea de care se bucură aceste idei în prezent. În decursul ultimilor 10-20 de ani, idei extrem de discutabile care altă dată subzistau la limita speculaţiei academice (unde se încadrează şi pot avea oarecum chiar un efect pozitiv ca un soi de iritare intelectuală) au fost integrate în inima profesiei. Atacul asupra cunoaşterii factuale nu mai este întreprins doar de către o mână de metafizicieni nemulţumiţi; a devenit un fapt obişnuit în rândul istoricilor din mainstream şi al editorilor de lucrări academice. Și dacă mai există încă o mulţime de istorici care admit tacit, în cadrul activităţii lor, standardele tradiţionale de investigaţie istorică, extrem de puţini sunt dispuşi să conteste în mod deschis asaltul desfăşurat împotriva disciplinei lor. Acest fapt este, parţial, o cauză a laşităţii – un viciu endemic printre academicieni –, dar şi o consecinţă a faptului că mulţi istorici a căror abordare este tradiţională au început ei înşişi să se amestece în ghiveciul anti-empirismului, ignorând cu seninătate, după cum notează Windschuttle, faptul că „adoptă ipoteze care sunt de natură să înlăture orice principii care stau la temeiul disciplinei”. Nu este o exagerare. Ideile propagate sunt că observaţia şi raţionamentul inductiv nu oferă o bază legitimă în cunoaşterea de tip istoric, că adevărul este relativ, că limbajul este un soi de „închisoare”, raportându-se întotdeauna la sine însuşi, şi nu la realitate; Windschuttle are dreptate să spună că „dacă istoricii se lasă complet mânaţi în acest abis teoretic, îşi vor cauza propria dispariţie, precum şi pe cea a disciplinei”.

Ca şi în cazul studiilor literare, o stratagemă comună constă în a spune că întreaga controversă nu e decât semnul unui „conflict între generaţii”, că obiecţiile ridicate în privinţa „noilor metode” sunt doar trăncănelile unor conservatori înapoiaţi ce opun rezistenţă ideilor „inovatoare” ale Noilor Turci. Și totuşi, după cum subliniază Windschuttle, cele mai multe dintre aşa-zisele „idei noi” au fost puse în circulaţie de către intelectuali pe când aveau vârsta de 40 sau 50 de ani. „Iniţiatorii acestui curent – remarcă autorul – fac parte din tabăra noii stângi constituite în 1960 (…), care, evident, nu este chiar atât de nouă în prezent, dar afiliată ultimelor tendinţe precum era şi in vremea mărgelelor hippy şi a pantalonilor evazaţi.” Diferenţa este, desigur, aceea că, în 1960, astfel de intelectuali ocupau o poziţie periferică în mediul academic. Acum ei sunt cei care îl domină: „Din 1985, disidenţii şi-au extins enorm teritoriul. Deşi le place încă să se caracterizeze drept nişte outsideri combatanţi, ei sunt în prezent cei care conduc toate operaţiunile din sfera academică: conceperea de noi cursuri, contractarea editorilor, încadrarea de personal în noile locuri de muncă, atragerea absolvenţilor de studii universitare.” Acei profesori ale căror convingeri intelectuale şi morale i-ar putea conduce spre a lupta împotriva extinderii unor astfel de tendinţe sunt, în general, „prea ocupaţi, prea obosiţi sau prea derutaţi” pentru a se opune. Pasivitatea lor le-a creat adversarilor o uimitoare legitimitate, permiţându-le să-şi consolideze autoritatea şi beneficiile materiale.

Cercetarea ambiţioasă a d-lui Windschuttle se îndreaptă în două direcţii: în primul rând, isi propune să prezinte asaltul asupra adevărului factual sub toate aspectele sale încurcate; în al doilea rând, scopul este să arate că „în mod contrar faţă de tot ceea ce se susţine în prezent, istoria poate fi studiată într-un mod obiectiv şi că nu există obstacole de ordin filozofic în calea adevărului şi a cunoaşterii privind umanitatea”.

În ceea ce priveşte primul obiectiv, Windschuttle realizează o incursiune inteligentă şi bine documentată în teoriile importante aflate în competiţie pentru o poziţie dominantă în ştiinţele umaniste şi cele sociale. Multe dintre datele pe care le furnizeaza autorul îi vor fi familiare oricărei persoane care se află la curent cu dezbaterile recente privind soarta învăţământului superior. Dar chiar şi în această direcţie Windschuttle are multe de oferit. Mai întâi, după cum sugerează şi subtitlul cărţii sale, autorul evidenţiază, într-o manieră mai amănunţită decât au reuşit să o facă alţi autori până acum, modul în care atacul asupra istoriei s-a produs mai ales prin aplicarea în cadrul disciplinei a hermeneuticii, a teoriilor literare de inspiraţie franceză precum deconstructivismul şi (prin intermediul antropologiei lui Claude Lévi-Strauss) structuralismul. Pe parcursul analizei sale, autorul arată felul cum vorbăria lor prolixă şi scrierea obscură, atât de mult caracteristice discursului academic contemporan, sunt adesea adoptate nu în virtutea vreunei meticulozitaţi sau profunzimi intelectuale, ci ca un soi de stratagemă. „Obscuritatea – observa Windschuttle – constituie o metodă iscusită de a genera adepti” – şi, nu în ultimul rând, fiindcă multe persoane cred, în mod eronat, că scrierea obscură indică o gandire profundă.

Aderenţa la acest gen de scriere este şi un mod de autoperpetuare: studenţii care s-au trudit să-şi însuşească o terminologie dificilă nu vor fi, in mod firesc, dispuşi să admită că vocabularul a cărui asimilare le-a cerut irosirea unui atât de mare efort este falimentar din punct de vedere intelectual. Mai mult, cei care sunt sedusi de obscuritate, manifesta, corelativ, si meteahna de a crede ca o scriere usor de inteles este lipsită de profunzime sau inferioră ca valoare. Mas’d Zavarzadeh, un adept al lui Derrida, a lămurit problema cand l-a discreditat pe un critic al semioticianului din pricina „scrisului său neechivoc şi a clarităţii prezentării” – trăsături care constituie, dupa cum citim, „uneltele conceptuale ale conservatorismului”. Îngrozitor!

Contribuţia cu adevărat semnificativă pe care o aduce Windschuttle prin cartea sa constă, oricum, în apărarea obiectivităţii şi a adevărului factual. Trebuie spus că el vorbeşte în primul rând ca istoric ce-şi practică profesia, şi nu ca filozof. Astfel, deşi discursul său este unul complex din punct de vedere filozofic (mai ales în comparaţie cu operele celor mai mulţi dintre adversarii săi), ceea ce-l preocupă pe autor cu precădere nu este posibilitatea abstractă a adevărului obiectiv, ci faptul că este descoperit – sau ratat – în anumite lucrări de istorie. Acest aspect conferă, în fond, cea mai mare forţă cărţii Desfiinţarea istoriei. Windschuttle îşi susţine argumentele apelând la „opera istoricilor autentici cu scopul de a-i combate pe oponenţii lor teoreticieni”.

Analizând o serie de studii de caz specifice, Windschuttle supune noile teorii istorice unui fel de „test de drum” pentru a vedea cum fac acestea faţă „terenului mai denivelat că oricând al istoriei la ora actuala”. Evenimentele respective includ descoperirea Americii şi cucerirea Mexicului de către spanioli, descoperirea şi explorarea insulelor din Oceanul Pacific de către britanici, începutul colonizării europene a Australiei, istoria azilurilor pentru bolnavi mintal, a spitalelor şi a politicii penale din Europa şi căderea Comunismului în 1989. Evenimentele la care se referă Windschuttle sunt relevante întrucât acestea au atras atenţia susţinătorilor celor mai în vogă şi mai influenţi ai teoriilor pe care istoricul intenţionează să le combată. Metoda sa constă în a prezenta analiza unui anumit eveniment istoric din perspectiva unei „teorii” şi a demasca apoi deficienţele acelei analize apelând la opera istoricilor tradiţionali. Având în vedere că scopul autorului este de a recupera adevărul istoric, nu este deloc surprinzător că, în fiecare caz, tradiţionaliştii ies învingători. Demne de remarcat sunt, oricum, atenţia şi vigilenţa antrenate în cercetarea sa. Autorul se străduieşte să expună în întregime şi în mod echitabil relatările oponenţilor; scopul contraargumentelor sale nu este acela de a exprima în mod eficient ideile autorului, ci de a articula obiecţii de bun-simţ împotriva „teoriilor” şi relativismului cultural, care cunosc un câmp de aplicare mult mai larg, dincolo de cazurile specifice analizate de Windschuttle.

Să ne gândim, de exemplu, la modul cum temele referitoare la descoperirea „Lumii Noi” de către Columb şi la cucerirea spaniolă a Mexicului au fost dezbătute de către academicieni bien pensant pe parcursul ultimului deceniu. Nu au existat numai romancieri pătimaşi, corecţi politic, precum Kirkpatrick Sale, care au profitat de ocazie pentru a-l înfăţişa pe Columb drept un prădător malefic, iar pe indieni ca pe nişte fiinţe paşnice, sensibile faţă de mediul natural, care trăiau într-o fericită armonie unii cu ceilalţi şi cu natura. În 1992, a apărut la Oxford University Press cartea American Holocaust: Columbus and the Conquest of the New World („Holocaustul american: Columb şi cucerirea Lumii Noi”) a istoricului David Stannard, unde citim, după cum ne înştiinţează Windschuttle, că „drumul spre Auschwitz a trecut direct prin inima Americilor” - o comparaţie pe care Windschuttle o respinge, pe bună dreptate, ca fiind „nu doar total anacronică, dar respingătoare din punct de vedere conceptual”.

Survenind într-un moment când corectitudinea politică şi intoxicarea cu teorii luaseră un mare avânt, celebrarea a 500 de ani de la descoperirea Americii a suscitat tot soiul de dezbateri dubioase în rândul criticilor literari, al istoricilor, antropologilor şi al altor academicieni avizi să se întrece unul pe altul în demersul compromiterii moştenirii europene (şi, prin extensie, a Statele Unite) şi în celebrarea virtuţilor popoarelor indigene persecutate.

Eminentul semiotician şi teoretician literar Tzvetan Todorov, prin cartea sa, The Conquest of America („Cucerirea Americii”) (1982), oferise deja una dintre cele mai întristătoare anticipări a tendinţelor care aveau să se impună. Todorov avea câte ceva din toate. Academicieii fascinaţi de limbaj puteau savura afirmaţia lui că „datorită stăpânirii semnelor Cortez şi-a asigurat controlul asupra vechiului imperiu mexican” (fără a ţine seama de faptul că tehnologia militară spaniolă era considerabil superioară celor a aztecilor). Partizanii corectitudinii politice au privit cu satisfacţie condamnarea imperialismului european şi astfel de aserţiuni precum „în secolul al XVI-lea a fost comis cel mai mare genocid din istoria umanităţii”. La aceasta se adaugă şi dezbaterea lui Todorov cu privire la incapacitatea manifestată de Columb şi de cultura europeană în general în a stabili un raport adecvat cu „celălalt”, altfel spus, incapacitatea de a percepe „existenţa unei esenţe umane cu adevărat diferite, ceva menit să însemne mai mult decât o stare imperfectă a acelor oameni.”

După cum observă Windschuttle, unul dintre multele probleme trecute cu vederea de Todorov şi de cei care susţin popoarele indigene din Americi în defavoarea cuceritorilor lor europeni este „practica sacrificiilor umane răspândită în perioada cuceririi spaniole”. Aztecii, mayaşii, incaşii, cayţii, băştinaşii din Guyana, triburile pawnee şi huron din America de Nord au practicat sacrificii umane deseori pe scară largă (numai aztecii ucideau câteva mii de oameni pe an), însoţite uneori şi de canibalism. De pildă, cayţii mâncau echipajul fiecărui vas portughez naufragiat pe care îl găseau. „La un ospăţ – relatează un antropologist citat de Windschuttle – au fost mâncaţi primul episcop al Bahiei, doi preoţi, reprezentantul trezoreriei regale portugheze, două femei însărcinate şi mai mulţi copii.” Todorov, conchide Windschuttle, „vrea să impună o judecată morală în privinţa cuceririi spaniole şi, în acelaşi timp, să minimalizeze problema sacrificiilor umane astfel încât cititorii să-i considere pe azdeci drept nişte victime care sunt mai virtuoase şi vrednice de mai multă compasiune. Pentru a-şi sustine argumentaţia, Todorov este nevoit să demonstreze că toate societăţile umane sunt vinovate de săvârşirea sistematică a unor masacre în masă, doar că unele poartă o vină mai mare decât altele. Dar, odată ce dispare distincţia dintre societăţile care comiteau sacrificii/masacre, lui Todorov nu-i mai rămâne decât soluţia de a recurge la natura umană comună pentru a explica predispoziţia spre crimă a speciei umane. Iar ideea unei naturi umane comune este o idee pe care întreaga sa carte a fost concepută în scopul de a o respinge.”

Combinaţia dintre tendinţa anti-europeană, corectitudine politică şi negarea evidenţelor empirice constituie o trăsătură pregnantă întâlnită la mulţi scriitori pe care îi analizează Windschuttle în Desfiinţarea istoriei. De exemplu, în capitolul despre întemeierea Australiei, Windschuttle prezintă cititorilor o carte a scriitorului Paul Carter, intitulată The Road to Botany Bay (Drumul spre Botany Bay) (1987). George Orwell, scriind despre Mahatma Gandhi, a făcut observaţia că sfinţii ar trebui consideraţi vinovaţi până când le este probată nevinovăţia. Acesta este cu siguranţă un principiu demn de a fi aplicat când avem de-a face cu lucrări precum The Road to Botany Bay, care se bucură de susţinere din partea lui Edward Said („Metode uimitor de originale de investigaţie culturală... O lucrare edificatoare de mare forţă intelectuală”) sau a lui Susan Sontag („O carte strălucită pentru multe gusturi”). Scriind despre istoria timpurie a britanicilor din Australia, Carter propune o nouă metodă de analiză istorică: „istoria spaţială”, menită să ia locul „istoriei lineare, narative” (pe care, de asemenea, o discreditează ca fiind „istorie imperială”) întâlnită la alţi scriitori. Împănându-şi textul cu citate din Derrida, Giles Deleuze şi (nu întâmplător) Edward Said, printre altele, Carter caută să examineze modul cum „spaţiul este transformat simbolic în loc, cu alte cuvinte, într-un spaţiu cu o istorie.”

Printre multe alte lucruri, Carter urmareşte să reconstituie experienţa deţinuţilor britanici care au populat la început Australia şi care, potrivit lui Carter, au fost nişte subversivi exemplari prin faptul că au respins empirismul iluminist şi imperialismul. Inconvenientul la care se referă Carter este acela că perspectiva asupra lumii pe care o aveau condamnaţii nu poate fi cunoscută decât prin „oglinda deformatoare” a celor care deţineau autoritatea, întrucât, susţine Carter, relatările realizate direct de la sursă privind experienţa condamnaţilor au fost pierdute. Soluţia propusă de el este de a aplica metoda „istoriei spaţiale” la descrierile oferite de „cronicile clasei dominante” în scopul de „a recupera ceea ce logica iluministă a raportului cauză-efect a suprimat. În special, putem reuşi recuperarea acelei dimensiuni din existenţa condamnatului pe care întemniţarea şi transportul lui au fost în mod categoric menite să o excludă: ocuparea de către el a spaţiului istoric.” Ar fi, desigur, foarte multe de zis în legătură cu acest soi de stratagemă hermeneutică. În fond, nu era nevoie ca Paul Carter să fie atât de ingenios. El pretinde că un act de reconstrucţie imaginativă este necesar pentru a reconstitui experienţa condamnatului.

Dar, după cum subliniază Windschuttle, „condamnaţii australieni au realizat mai multe documente consemnând, în propriile lor cuvinte, observaţiile şi activităţile lor, visurile, sentimentele lor de ură şi de iubire decât orice altă clasă inferioară de-a lungul istoriei. În plus, au fost înfiinţate mai multe programe de doctorat, lectorate si catedre în Australia pornind de la aceste surse decât în cazul a aproape oricărui alt subiect de cercetare. Condamnaţii au furnizat academicienilor australieni documente pentru unul dintre subiectele lor majore de cercetare.”

Cu alte cuvinte, „aroganţa lui Carter de a pretinde că îi salvează pe condamnaţi de la uitare este egalată doar de totala sa ignoranţă cu privire la ceea ce au scris istoricii australieni pe parcursul ultimilor 40 de ani.”

Dl Windschuttle aplică aceeaşi analiză în cazul multor altor „staruri” academice, incluzându-o pe una dintre cele mai strălucite, Michel Foucault. Printre aspectele care l-au facut pe Foucault un academician de un renume atât de înalt a fost radicalismul său antiburghez, combinat cu insistenţa că adevărul reprezintă mereu şi pretutindeni un coeficient al puterii. Merită să observăm totuşi că Foucault şi-a câştigat reputaţia la început ca istoric al unor insistuţii precum azilurile pentru boli mintale, spitale şi închisori. În orice caz, principala tactică a lui Foucault a fost să arate că eforturile din perioada Iluminismului şi din cea posterioară Iluminismului de a reforma aceste instituţii au fost de fapt pretexte pentru extinderea puterii statului.

De exemplu, în prima sa carte, Nebunie şi civilizaţie (1961), Foucault pune în contrast perioada respectivă cu vremurile fericite din Evul Mediu când nebunii hoinăreau liber dintr-un oraş în altul sau călătoreau pe o adevărată Corabie a nebunilor în susul şi în josul Rinului. Înfiinţarea azilurilor a fost, potrivit lui Foucault, începutul unor vremuri negre pentru nebuni, întrucât nu erau doar încarceraţi, dar li se nega şi statutul de fiinţe umane. Foucault afirmă lucruri asemănătoare referitor la spitale şi la politica penală. După cum arată Windschuttle prin argumente strivitoare, în fiecare caz relatările lui Foucault sunt extrem de incorecte. De pildă, nu a existat nicio Corabie a nebunilor, după cum descrie Foucault; datele sale sunt adesea greşite, deviind cu un secol sau mai mult faţă de cele reale; cât despre tratamentul nebunilor, istoricul Andrew Scull rectifică relatarea: „În cazul în care oamenii care sufereau de boli mintale se dovedeau periculoşi, se puteau aştepta la a fi bătuţi sau închişi; altminteri, puteau hoinări în voie. În orice caz, opoziţia facilă dintre opresiunea psihiatrică şi un tratament tolerant, aproape anarhic, dintr-o perioadă anterioară, este fără îndoială iluzorie.” Windschuttle formulează argumentul mai general: „Nebunia a devenit o problemă de politică publică odată cu apariţia societăţilor democratice, egalitare, în special deoarece aceste societăţi îl acceptau pe omul bolnav psihic nu ca pe un „altul” sau ca pe cineva din afara umanităţii, ci ca pe o altă fiinţă umană, ca pe un individ deţinând acelaşi statut ca oricare alt om.”

Deşi cele mai multe exemple pe care Windschuttle le menţionează în Desfiinţarea istoriei provin de la stânga academică, se cuvine să observăm că stânga nu deţine monopolul asupra anti-empirismului. Să ne gândim, de exemplu, la celebra teză a „sfârşitului istoriei” lansată de Francis Fukuyama la sfârşitul anilor 1980 pentru a explica declinul comunismului. Sursa majoră de inspiraţie a lui Fukuyama pentru teoria sa provine de la filozoful german Georg Hegel. Dar Windschuttle evidenţiază modul cum teoriile care proclamă „sfârşitul” (în artă, filozofie, istorie etc.) au fost preluate de gânditorii antiempirişti de la comunişti precum Alexandre Kojève până la Arnold Gehlen – un psiholog social care a lucrat pentru al treilea Reich şi care, scriind despre artă în 1961, îşi încredinţa cititorii că „procesul dezvoltării a fost încheiat, iar ce urmează este deja un fapt observabil: sincretismul confuz al tuturor stilurilor şi posibilităţilor – postistoria.” Windschuttle demontează teza „sfârşitului istoriei”, constatând că „una dintre ideile importante la care a condus abordarea empirică (…) este că istoria nu poate fi determinată. Procesul istoric nu se desfăşoară în mod inexorabil într-o singură direcţie sau spre un anumit scop sau punct final. Nu există un plan sau un itinerariu ascuns care aşteaptă să fie descoperit. Munca unui istoric nu constă în a căuta o anumită teorie care va explica totul sau o anumită interpretare teleologică menită să reveleze scopul lucrurilor. Ci ea constă, mai curând, în a reconstitui evenimentele din trecut aşa cum s-au petrecut ele.”

Acurateţea şi specificitatea istorică pe care Windschuttle le conferă analizei dau un caracter deosebit de tranşant criticilor sale. Dar, în definitiv, scopul său nu este acela de a discredita anumiţi istorici sau teoreticieni, ci de a restabili o perspectivă asupra istoriei care să se raporteze în mod ferm la cunoaşteara factuală. După cum spune Windschuttle, „Studierea istoriei este în mod esenţial o căutare a adevărului.” Asta nu înseamnă că istoria nu poate avea şi o valoare literară, aşa cum (de exemplu) o evidenţiază în mod indubitabil lucrările Gibbon, Macaulay şi Tocqueville. Windschuttle se referă la faptul că istoria nu coincide cu literatura şi că „cei care susţin că toate evidenţele istorice sunt inerent subiective fac o eroare”. El recunoaşte fără ezitare faptul că istoricii, aşa cum se întâmplă cu oricine dintre noi, pornesc de la un anumit punct de vedere şi îşi comunică propriile lor înclinaţii subiective şi preconcepţii. Și totuşi, cu ce ar schimba asta situaţia? Faptul că „una dintre situaţiile cele mai comune în experienţa istoricilor este că dovezile pe care le găsesc îi obligă, adesea fără voia lor, să-şi schimbe punctul de vedere pe care iniţial intenţionau să-l adopte” arată că istoricii nu sunt în mod obligatoriu încătuşaţi în propria lor subiectivitate. Și aceasta îl conduce pe Windschuttle spre constatarea esenţială că istoricii care neagă premisele adevărului empiric în numele relativismului cultural şi al ideologiei dominante a „eurocentrismului” nu fac decât să înlocuiască o perspectivă europeană – reprezentată de istoriografia empirică tradiţională – cu o alta, reflectată de relativismul cultural. „Cei care acceptă relativismul cultural – subliniază Windschuttle – argumentează că metodele occidentale de cunoaştere nu sunt vrednice de vreun statut privilegiat.” Dar, într-o vreme în care ceea ce Windschuttle numeşte „întoarcerea tribalismului” ameninţă multe părţi ale lumii cu un regres spre barbarism, a îmbrăţişa relativismul cultural echivalează, de asemenea, cu a îmbrăţişa o politică funestă care a condus la dezlănţuirea catastrofei în Sri Lanka, Sudan, Africa Centrală, Balcani şi în alte regiuni. Ei abandonează constrângerile adevărului empiric în numele „eliberării”. Însă rezultatul la care ajung în final nu este libertatea, ci o nouă şi mai teribilă sclavie.

Citeste in continuare!

Orbul si ologul - partea a II-a

de Al-Baidaq

Partea I

Degradarea elitelor

Felul în care schimbarea viziunii religioase a lumii, care a generat schimbarea funcţiei celor mai înalte elite, cele spirituale, a acţionat asupra înfăţişării societăţii a fost limpede redat de sociologia weberiană, care arată că ''în locul aristocraţiei spirituale a călugărilor din afară şi de deasupra lumii, calvinismul a introdus în lume o aristocraţie a sfinţilor predestinaţi de Dumnezeu din eternitate'', o elită ''despărţită de restul omenirii damnate'' şi care impunea o atmosferă în care, faţă de aproape, domnea ''nu o îngăduitoare înclinaţie de a-i da ajutor, luând în considerare existenţa propriei slăbiciuni, ci ura şi dispreţul faţă de el ca duşman al lui Dumnezeu, ce poartă semnul damnării veşnice''. În acest mod, s-a născut ''o etică profesională specific burgheză'', instaurată fiind o ordine în care, noul întreprinzător nu doar că putea, fără a se mai ocupa de desfundarea sufletului păcătos, ''să-şi urmărească interesele de câştig'', dar ''era chiar recomandabil s-o facă'' [8], căci a prospera material a devenit principala metodă de a aduce lăuda măreţiei lui Dumnezeu.

De aceea, Constantin Noica ne avertizează că ''acţiunea burgheziei a fost de-a dreptul catastrofală. Cu primatul pe care l-a dat posesiunii şi înavuţirii, burghezia a făcut să triumfe în lume dreptul roman, singurul pare-se potrivit pentru asemenea mentalitate. Pe drept cuvânt s-au putut plânge atâţia istorici ai spiritului german că elemente ale dreptului german vechi s-au văzut înăbuşite de dreptul roman, sau de cel nou, ivit în spiritul acestuia. Dar încă mai valabilă - căci priveşte întreaga cultură europeană - este acuzaţia ce se poate aduce spiritului burghez de a fi înăbuşit, prin dreptul roman, orice urmă a ideii greceşti despre justiţie. Ideea, nespus mai adâncă, a dreptului şi statului, pe care ţi-o dau tragicii greci sau un Platon a rămas astfel o simplă piesă de muzeu, o simplă mostră culturală, în timp ce capitole întregi din <practicul> drept roman vin să sterilizeze culturaliceşte şi spiritualiceşte - cum am văzut-o cu atâtea exemplare de elită, chiar în România - minţile celor care trebuiau şi puteau să fie ctitorii orânduielilor sociale şi uneori chiar ai statelor moderne burgheze. Se poate fără şovăire spune că spiritul burghez, atât de angajat în ideea de drept, a ucis dreptul în realitate; l-a făcut să nu mai fie expresia justiţiei - ceea ce spune, poate, totul. În aceste condiţii, elitele pe care şi le ridica burghezia pentru judecată erau simpli funcţionari sau virtuozi avocăţeşti şi judecătoreşti, dar nu judecatori''. Tot el sesizează în continuare foarte bine că tot ceea ce poate face învăţământul construit în spiritul burgheziei, fapt valabil deci şi pentru învăţământul de azi, este ''să pună pe lume doar economişti buni şi tehnicieni buni. Restul e rodul întâmplării sau al harului, dar nu al educaţiei burgheze.'' Despre elitele religioase, cele însărcinate cu serviciul divin, lumea ieşită din mâinile preacurate ale burgheziei nu are nimic de zis. Ea, evident, ''nu vrea să ştie, să audă şi să vadă mai mult decât e la îndemâna ei, n-are asemenea elite şi le sufocă lent pe cele ce supravieţuiesc ori apar în ea''. Într-o lume care menţine un rezervor ţărănesc, care păstrează o ''talpă a ţării'', trăitoare nu descurajată în mizerie, ci încurajată în cumpătare, Noica vede, luând seamă la originea rurală formatoare a multora dintre oamenii noştri de elită, un izvor de personalitate spre care societatea ar trebui să se întoarcă frecvent spre a se adăpa cu spirit viu. Spre deosebire de această matrice ţărănească, fondul burghez nu a dat autentice generaţii de elită, deoarece ''nu poţi socoti o clasă conducătoare deosebită, una ce n-are alt titlu decât un plus de tehnicitate.'' Prin caracterul ei, ţărănimea ''îngăduie, ba chiar reclamă elite adevărate, nu simpli executanţi şi tehnicieni. Burghezia şi mai târziu, proletariatul, au crezut că pot să îndeplinească singure funcţiile conducătoare, când nu se puteau lipsi cu totul de ele (serviciul divin). Ţărănimea n-are această suficienţă. Ea nu crede la fel cu celelalte două clase că poate exista societate fără clase (ideea e şi de această dată a burgheziei, înainte de a fi a proletariatului <revolutionar>), ci presupune, favorizează, naşte statornic o clasă de domni, de care singură atârnă să rămână una de domni sau să se degradeze într-una de stapani'' [9].

Omul comerţului ca ''sub-elită''

Nu intenţionez să lansez un asalt brutal asupra celor care, în pofida noilor denumiri, rămân extensii ale celui care cândva era numit negustor, căci mă situez de partea negustorilor când sosesc atacurile orbiţilor de pizmă care cer nivelarea materială a societăţii. Rolul oamenilor comerţului în răspăndirea bunurilor materiale şi spirituale este de netăgăduit; în calitate de componentă umană, ei sunt printre cei care umanizează schimburile. Din păcate, dinspre orgoliul acestei mentalităţi economizante, transportată în sfera sacrului, provine şi suflul bolnăvicios al celor în stare să afirme echivalentul faptului că, mai important este jurământul pe aurul din Templu, faţă de jurămantul pe Templu - ''substantivizare a atributelor'', asupra căreia ţinteşte avertismentul evanghelic. Un alt fapt a cărui evidenţă este rătăcită însă, aproape inexplicabil, anume că ''toate societăţile care s-au întemeiat pe ideea de a dura, de a se dezvolta şi de a sta drept, au manifestat instictiv întodeauna înaltul ideal al gentlemanului'' adică, în special, al acelui om ''care este sincer, care este devotat şi statornic în materie de principii, omul care nu sacrifică nici o dată mai marele mai micului'' este semnalat de Anthony Ludovici. Se clădise astfel un tip esenţial de om a cărui existenţă, după dispariţia sa a devenit, treptat, cu timpul, din ce în ce mai neverosimilă; din astfel de plămadă trebuia să provină însuşi monarhul, putând simula alte atitudini, dar pururea sincer cu Adevărul, cu Principiul Central care se face auzit printr-o voce curată a conştiintei. Alături de Anthony Ludovici în aceasta privinţă, afirm că este ''la fel de ridicol să aştepţi ca strugurii să crească în Islanda sau să aştepţi ca solul creat de comerţ şi de condiţiile comerciale să rodească virtuţile unui gentleman'' [10]. Căci omul relaţiilor comerciale, înzestrat cu o fire cumva elitară, nu consimte să sacrifice mai marele mai micului atunci când are de comparat cantităţi între ele, dar când compară între cantitativ - înţelegându-se prin cantitativ încercarea de a epuiza Infinitul, de a sorbi acel Okeanos de potenţialitate pură şi nemărginită - şi calitativ, prin cel din urmă înţelegându-se antipodul cantitativului, distrugerea oricăror expansiuni inutile, pentru ca, o dată ajuns punct, întruchipare similară a Infinitului prin transdimensionalitate, Infinitul să se manifeste prin acest intermediu - el face, printr-o deformaţie profesională, alegerea eronată. Rezumând, omul negoţului, prin firea sa, poate face uşor sacrificii pentru aproape orice ''mai mare''; dar mult mai greu, sau deloc, poate sacrifica pentru Infinit, ''mai marele'' prin excelenţă.

Omenirea călăre pe omenie

Ridicarea maselor a fost văzută de mulţi ca un semn de progres al omenirii şi într-adevăr, dacă elitele ar fi urmat aceeaşi traiectorie s-ar fi putut vorbi de un salt calitativ. Dar, în contextul în care ''omul-masă'' a sugrumat elitele, pe un fond de slăbiciune al acestora, condamnându-le la caricatural când nu le rezerva extincţia, controversatul Jose Ortega y Gasset critica inspirat fenomenul ce se petrece în domeniul straturilor sociale, fenomen pe care îl numea ''proces'', în dauna denumirii de ''progres''. Să nu fie oare nici un motiv să ne îngrijorăm că ''omul-masă'' [11], după ce va fi înecat orice aristocraţie autentică, va deveni un ''robot jovial' , având în vedere ''cât de profundă ar putea să fie transformarea omului în trecerea lui de la Epoca Modernă la cea contemporană'' [12], după cum prorocea temător chiar un faimos sociolog al stângii? Căci, siliţi suntem să recunoaştem, docilitatea şi zâmbetul forţat sunt calităţile principale pe care le cer profesiile unei aşa-zise noi societăţi a comunicării, din care lipseşte cuminecarea, sau altfel zis, în care comunicarea şi-a pierdut temeiul originar, rostul care a fondat-o, devenind un vehicul fără pasager, preocupat de a doborî recorduri de viteză şi de a-şi mari portbagajul, nu de a-şi îndeplini misiunea, de a se depăşi, de a elibera pasagerul, a cărui gură este astupată de air-bagul ce nu se mai dezumflă şi în locul căreia vorbeşte un motor asurzitor. Într-o astfel de societate a flecărelii este divinizată mult trâmbiţata apropiere dintre oameni, similară cu cea dintre sardele, până la dispariţia realei lor unicităţi, a elementului de elită, însă această dispariţie apare deghizată îndărătul unui (aşa-zis) individualism asumat prin mutualitate, care vorbeşte despre interdicţia de a-i interzice celuilalt să fie precum este. Ce rost ar mai avea să i se interzică celuilalt ceva, după ce l-am făcut precum noi într-un singur aspect, dar în cel mai esenţial - l-am rupt de aspiraţia spre Absolut? I-am spus deja, să nu mai caute căci nu va găsi niciodată, fiindcă până acum, căutând doar în afara sa nu s-a simţit nicicând aproape, în loc să îi spunem să caute mai intens în interior. Se tinde astfel către un individualism - cu nespuse, dar deduse pretenţii absolute - la nivel de omenire, care îşi rupe punţile ce o leagă de întreg şi se mai tinde, deasemenea, către o inerentă dizolvare în omenire a celor care o compun, în loc să se tindă către o unicitate a fiecărui om, care să fie, chiar şi la nivel de omenire, o distrugere a mândriei individualiste provocatoare de căderi din Cer, o deplină osmoză cu întregul, cu Infinitul ce este realmente infinit (şi ca atare, reamintesc, trebuie gândit că fiind şi Paradoxal), pentru a se naşte un salt calitativ. Să fie o societate a misterelor, mici şi mari, prezente pretutindeni şi aprobate unanim, o posibilă cură miraculoasă pentru actuala societate a zvonurilor, înţelegând prin zvon comunicarea ce nu este cuminecare, transmiterea deposedată de sensul anagogic, falsa tradiţie (traditio = predare, transmitere), cadoul care constă în ambalaj? Anevoios de spus dacă da, în orice caz, o astfel de cură ar necesita ori o enormă saţietate de tot ce poate fi numit ''vorbăraie'', ori o severă autodisciplină, sau mai probabil, câte ceva din ambele.

Cum sugeram, nu doar cei conduşi sunt acum constrânşi la comportamentul robotului, pe cât poate el, jovial: felul în care sunt conduşi a devenit la fel de mecanic. Stăpânii actuali sunt sclavii propriilor fantasme, tocmai fiindcă refuză să le accepte originea profundă. ''Statul-magician'' este preponderent în mâna acelor ''vulgari prestidigitatori'', de absenţa cărora Ioan P. Culianu condiţiona o deosebire substanţială faţă de ''Statul-poliţist'' [13]. Vorbesc aici şi despre o atitudine desprinsă din snobism, împletire de aroganţă şi slăbiciune, ce a ajuns să dea sensul cuvântului ''elitism'' în aceste zile. Orice viitoare aristocraţie care vrea să construiască în jurul ei o lume durabilă, trainică asemeni imperiilor milenare, ba chiar cu plusuri faţă de acestea, trebuie să conştientizeze că acele (pseudo-)elite care asimilează un astfel de ''elitism'', oricât s-ar strădui să îl cosmetizeze, au zilele numărate. Am putea spune că un astfel de elitism este latura cea mai înşelătoare a unei culturi de masă, sau mai nimerit, o interpretare de masă a culturii aristocrate. Prin cultură de masă se denumeşte în mod normal doar vârful aisbergului, acea subcultură evidentă, când de fapt, întreg umanismul nihilist poate fi numit uşor drept cultură de masă, în sensul de cultură pentru masificare. Treptat, elita şi-a abandonat calitatea sa de custode, uitând cu ce responsabilitate este înzestrată şi şi-a pierdut gândul bun în aparente fapte bune, când nu s-a rătăcit într-un mefistofelic bine deghizat. Cultura de masă este cea care dă maselor iluzia că au cultură şi în acelaşi timp atrage elitele spre o falsă cultură, oricât ar încerca să se ţină, sau să dea impresia ca se ţin, la o distanţă suficientă de ea. Azi, reprezentanţii poziţiilor influente, de elită, se tem (s-ar putea spune, nu foarte optimist: cu mici excepţii) a-şi mai arăta vădit vreo înclinaţie rafinat-nobilă, care ''supără'' - astfel de ''capricii'' nu mai sunt considerate pilde binevoitoare, ci mostre de sfidare la adresa ''opiniei publice''.

Un loc pentru tehnologie între polii societăţii

Relaţia elitelor şi a maselor cu tehnologia este fără îndoială un subiect extrem de complex. Foarte pe scurt însă, voi prezenta o perspectivă asupra acestui raport, în prelungirea modului de până acum de prezentare a relaţiei elite-masă. Discrepanţa tehnică dintre elite şi masă nu trebuie niciodată să elimine acel dezavantaj pe care cei care guvernează, fiind mai puţini, îl au faţă de cei pe care îi guvernează, mult mai numeroşi, căci în acest dezavantaj al elitelor stă posibilitatea ca ele să fie judecate şi înlocuite cu altele mai potrivite - prin tehnologie, ''ologul'' încearcă să îşi monteze alte picioare, dar orice fel de picioare şi-ar confecţiona el, acestea nu pot fi mai nimerite pentru el decât cele ale uriaşului care a fost creat pentru a-l purta. Doar dacă orbul ar înceta primul să mai existe, principiul pasiv retrăngându-şi partea din influenţa asupra omului, iar acesta din urmă ar deveni în totalitatea sa oglindă a principiului activ, ar fi nevoie ca el să se preocupe să îşi găsească un alt ''suport'', de altă natură, care să preia sarcina masei. Un astfel de caz este însă pur fantezist, iar observaţia ne arată că încercările de a ''purifica'' o zonă a unui întreg de o anumită latură, fac ca latura respectivă să apară în altă zonă a aceluiaşi întreg, a aceluiaşi organism/sistem. Majoritatea tehnologiei, cu câteva excepţii constând în acele mijloace necesare cu adevărat omenirii în întregul ei, dar pe care masa, într-un anume stadiu, ar putea fi mai tentată decât conducătorii ei să le folosească nepotrivit, nu trebuie să fie doar proprietatea elitelor. În fapt, avansul tehnologic nu trebuie să fie un scop în sine; numeroase piste actuale ale tehnologiei ar trebui abandonate, cel puţin pentru o vreme, de către o elită lucidă.

Dacă pentru principiul activ pur folosim metafora indiană a ologului, nu înseamnă că hierocratul în persoană (vorbim mai ales de cel din cetate), este desemnat să îşi lase fizicul să se atrofieze. Infirmitatea ologului ca principiu general aplicat la ierarhizarea societăţii, ar trebui să rezide doar în numărul mic al celor incluşi în elită şi în incapacitea elitelor de a metamorfoza relaţia cu masa dintr-una firească ce tinde spre simbioză într-una nefirească ce tinde spre parazitism. Se apropie tot mai mult timpul în care va fi neapărată nevoie ca balanţa vârfurilor ştiinţifice să încline spre meditaţia filosofică (ajutată inclusiv de calcule şi simulări computerizate) şi nu spre un empirism cu posibile viitoare consecinţe nefaste, subordonat unui oarecare primat cantitativist, precum cel economic. Saltul tehnologic ar trebui să devină, sub conducerea unei elite autentice, nimic mai mult decât un mijloc pentru a menţine o legătură cu Inefabilul. Pericolul ca ologul, văzându-se din nou la înălţime, să profite de orb este unul ce nu trebuie să preocupe doar mulţimea. Ologul însuşi are datoria sfântă a veghei neîncetate. Mai simplu spus, are obligaţia de a-şi aminti constant care este cu adevărat interesul său: nu plăcerea de a sta în spinarea marelui nevăzător, ci trecerea prin diferite puncte ale izbăvirii. Unul nu poate fi fericit prea multă vreme fără celălalt. Menirea acestor siamezi nu este doar de a fi alipiţi, este şi de a se bucura împreună. Ceea ce implică a se bucura de acelaşi lucru, chiar dacă maniera de a fi încântaţi variază gradual de la extrema situată către tipul de elită la cea situată la polul opus al tipului masei.

Crearea unei aristocraţii autentice

În condiţiile în care, majoritatea cere ideologii, maximul compromis pe care are dreptul să îl facă transcedentalul este ideologicul fundamentat în ontologic, sistematica trimitere la Fiinţă, refuzul bestialităţii deicide. O noua clasă superioară, capabilă de a exala armonia, are nevoie de niveluri intermediare - pe care tot ea trebuie să le genereze treptat - pentru a se forma şi de viziunea limpede a intuirii unei stări de armonie, viziune intolerantă faţă de propriile abateri şi totodată de înţelegere răbdătoare faţă de abaterile din jurul ei, deci total opusă, la o examinare atentă, faţă de desenele realizate cu cărbunele apăsat al unei utopii - ce este tolerantă, în primul rând, faţă de răstălmăcirea principiilor sale, dar mereu intolerantă cu cei care diferă - fie şi nu prea mult - faţă de forma ei la un anumit moment de timp. Observaţie: lumina nu are ca proprietate inerentă un contur ferm. În plus, nimeni nu îşi luminează casa cu raze laser.

Se poate observa, după o zgândărire atentă a celor care reprezintă sau perpetuează cursul sistemului actual, că o aristocraţie reinventată este unul dintre lucrurile de care se tem cel mai mult. După ce au demolat majoritatea bastioanelor lumii vechi, societăţile utopiste, prin reprezentanţii lor de seamă, se întorc împotriva elitelor. Acestea, efectiv, nu există, dar beneficiază de o ''critica preventivă'', fiind asimilate... fascismului, acest unic monstru al sărăcitei mitologii moderne, amnezică total faţă de orice mythos rafinat care în ale sale semidivinităţi malefice portretiza elementul titanic în tentativa sa de uzurpare a legitimităţii cu sediul în Cer. Actualul pantheon, cu ai săi zei listaţi la bursă, nu poate trăi în pace cu aristocratul care se mişcă în această lume trăgându-şi seva direct din Principiul ei, mai nuanţat spus, cu hierocratul. De aceea, nu îndărătnicia masei este rivalul de moarte al acestor ''cocoţaţi'', ei ştiu că orice afacere cu masa poate fi doar o chestiune de timp. Masa îi îngrijorează doar ca teren pe care cresc spontan, sau cultivate, mine. De aici şi înverşunatul atac al melanjului social-liberal, actualmente predominant la nivel global, la adresa oricărei elite verticale, căreia, oricât de renovatoare ar fi, i se aruncă pe post de urare de bun-venit, clasicele acuze de obscurantism sau de cripto-nazism. Poate că nu vor mai fi crezute de ''juriu''. Dar de către acuzaţi? Pierderea identităţii este unul dintre marile pericole ce planează asupra aristocratului de ''mâine''. Spun mâine, dar trebuie să recunosc că mă gândesc la decenii, chiar la generaţii.

Hierocratul, beneficiind de ochiul său, trebuie să fie şi un ''descoperitor de talente'', un căutător printre anonimi. La urma urmei, omul de elită prin excelenţă, suveranul, înscăunat sau nu, are datoria de a scoate celelalte elemente de elită din masă, precum Adam a dat nume animalelor, adică le-a scos din amorf. De aceea, nici pentru el, masa nu este un duşman, efectiv, deşi trebuie să îi ţină piept; inamicul său propriu-zis sunt pseudo-elitele, elementul masei infiltrat în poziţia aristocraţiei - chiorul ajuns împărat în ţara orbilor. La vârful de azi există un amestec cu o tendinţă observabilă de a se dilata descendent, mergând spre crearea unei ''elite lărgite'', considerată astfel de cele mai multe ori doar pe baza numărului de absolvenţi ai şcolilor-tentacule ale establishmentului, iar în cele din urmă, probabil, a unei ''cetăţi de piraţi'' - indivizi ''chiori'' şi ''schiopi'', capabili de a se amăgi că în ei ar cuprinde... toate calităţile necesare. În fapt, o lume de ''piraţi'' este condamnată să rătăcească şchiopătând, cunoscând şi având ''câte puţin din toate'' şi nimic suficient. O comunitate de ''clone'', născută din teama excesivă că o ierarhizare nu doar schematică, pe hârtie, a societăţii, ci una firească, a lăuntrurilor, va face ca toţi ''atomii'' să nu mai fie extrem de uşor de înlocuit, pentru că unii sunt prea complecşi. Orizontul acestei lumi este mai apropiat de ordine, de acea stabilitate rigidă a cărei lipsă o resimt, poate, cel mai mult cei ce sunt retrograzi după ureche, decât de diversitatea pluridimensională, de polifonie. Mândria stearpă a unei astfel de societăţi va fi mereu noul picior de lemn şi cel mai recent ochi de sticlă.

Am vorbit despre etape şi chiar despre generaţii, deci despre o educare proprie, dar şi a altora, pe parcursul unor faze de transformare, în vederea distilării lumii. Vor semăna unele dintre stadiile intermediare necesare societăţii posesoare de elite reale, cu o societate care investeşte în posibile demne elite, dinainte ca acestea să fie complet create, după cum C. Noica imagina ale sale carnete menite a le procura deplină libertate financiară celor care, prin comportamentul lor, oferă mult şi promit şi mai mult, carnete care ''ar urmă să fie acodate pe viaţă tinerilor între 30 şi 40 de ani, care vor fi dovedit nu numai merite creatoare în câte o specialitate de cultură teoretică ori practică, dar care, alături de rectitudinea morală, vor fi manifestat înţelegere pentru problemele comunităţii lor''? Sună cam riscant şi desigur, într-o societate de tipul celei actuale, avem motive să bănuim că standardele cerute ar impune ca râvnitele carnete imaginate de filosoful născut la Vităneşti şi consacrat la Păltiniş, să rămână nedistribuite. Dar, o astfel de soluţie poate fi totuşi un stadiu intermediar mai aproape de noi, decât de punctul de armonie stabilă spre care sperăm să se îndrepte lumea. O societate bazată pe lipsa grijilor materiale pentru câteva sute de vârfuri - poate mii, într-o fază mai avansată - cărora, pentru intrarea în cerc şi pentru menţinerea în el, li se pretind, cu răbdare, realizări profesionale de excepţie, dar şi un comportament responsabil, exemplar, nu este, totuşi, un ideal, ci, mai nimerit spus, un mijloc, căci ceea ce ar putea fi cel mai util este ''sensul educativ al lucrurilor'', ce ar putea face ca ''o întreagă societate să capete o altă orientare, către practicarea altui tip de valori''[14]. Un alt stadiu intermediar ce ne-ar putea fi mai apropiat este cel spre care par a se îndrepta gândurile lui Marshall McLuhan privitoare la o ''comunitate conservatoare postmodernă'', la un ''conservatorism tribalist edificat tehnologic'', ce are putinţa de a ''transcede vechile valori individualiste ale epocii tiparului'', în fond, decelând că ''orice proces văzut la mare viteză este un mit'', adică fiind înzestrat cu acel simţ al simultaneităţii existenţelor, ce îl transportă până la concluzia că ''mitul creştin nu este ficţiune, ci ceva mai mult decât realitate obişnuită'' [15].

[8] Max Weber - ''Etica protestantă şi spiritul capitalismului'', Ed. Humanitas, 2007

[9] Constantin Noica - ''Destinul ţărănimii'' în ''Manuscrisele de la Campulung. Reflecţii despre ţărănime şi burghezie'', Ed. Humanitas, 1997

[10] Anthony Ludovici - ''A defence of aristocracy: A text book for Torries'', Constable & Company Ltd., 1933

[11] Jose Ortega y Gasset - ''Revolta maselor'', Ed. Humanitas, 1994

[12] Charles Wright Mills - ''Imaginaţia sociologică'', Ed. Politică, 1975

[13] Ioan P. Culianu - ''Eros şi magie în Renastere. 1484'', Ed. Polirom, 2003

[14] Constantin Noica - ''Manuscrisele de la Câmpulung. Reflecţii despre ţărănime şi burghezie'', Ed. Humanitas, 1997

[15] Grant Havers - ''The right-wing postmodernism of Marshall McLuhan'' în ''Media, Culture & Society'', Iulie 2003

Citeste in continuare!