Fisurarea flancului sudic al Rusiei (I) - Dilema kirghiză

 de Cristian Negrea

În primăvara aceasta s-au petrecut două evenimente importante care au şubrezit serios „sistemul sanitar” sudic al Rusiei edificat cu atâtea eforturi în ultimii ani. Rusia a încercat, după disoluţia URSS, să-şi creeze un sistem defensiv împotriva tuturor ameninţărilor posibile cu care o ţară de asemenea întindere se confruntă inevitabil.

Începând cu 1989 Rusia, pe atunci Uniunea Sovietică, a văzut cum statele socialiste satelit se desprind din orbita sa, ajungând treptat, să devină membre NATO şi UE. În 1991, Uniunea Sovietică se dezmembrează în cincisprezece republici independente, o nouă problemă pentru Rusia, succesoarea URSS. Crearea CSI a fost un paliativ, o încercare de a menţine ceva după modelul Commonwealth-ului britanic. În timp, Rusia revine la mentalitatea sa imperială strângând şurubul, în încercarea de a menţine cât mai mult din moştenirea URSS. Pentru asta s-a folosit de orice mijloace, beneficiind din plin de moştenirea lui Stalin. Exterminările întregilor populaţii, deportările, transmutările, trasarea aleatorie a graniţelor republicilor unionale a dus la situaţia actuală. Comparativ, se aseamănă cu graniţele lăsate statelor africane ce şi-au dobândit independenţa în anii 60 ai secolului trecut, graniţe între domeniile coloniale care nu ţineau seama de etnii sau tribalism, devenind ulterior sursa a nenumărate conflicte şi masacre ce însângerează Africa chiar şi în ziua de azi.

Aşa s-a întâmplat şi în fosta Uniune Sovietică. Ca şi exemplu, cel mai cunoscut caz de către noi îl reprezintă cel al Republicii Moldova. După ocupaţia sovietică, i s-a alipit actuala Transnistrie şi s-a cedat Ucrainei sudul şi Bucovina de Nord, doar pentru a fi ulterior o permanentă sursă de conflict între Moldova şi Ucraina. „Divide et impera”, un dicton însuşit şi folosit cu succes de către Rusia dintotdeauna.

Citeste in continuare!

Soluţia ortodoxă la criză: restaurarea oikonomiei

 de Ovidiu Hurduzeu

Înainte de a ne da cu părerea în materie de „economie“, ar trebui să înţelegem care este, de fapt, esenţa ei. În acest scop, invit cititorul să ne întoarcem la Aristotel şi la distincţia pe care filozoful grec o face între oikonomia şi khrematisike. Oikonomia se referă la „gospodărie“, la „legea casei“: oikos (casă, cămin) + nomos (lege, rânduială). În viziunea lui Aristotel, oikonomia este „ştiinţa sau arta (techne – nota mea) producerii, distribuirii şi păstrării valorilor de uz concret ale căminului şi comunităţii pe o perioadă mai îndelungată. Crematistica este arta acumulării maxime de către indivizi a valorii de schimb abstracte sub forma banilor, într-un timp scurt“¹ .

Altfel spus, oikonomia este administrarea casei şi a căminului, o rânduială „naturală“ întrucât satisface necesităţi reale; domeniul ei este valoarea de folosinţă. Crematistica se bazează pe „nenaturala“ valoare de schimb, fiind arta de a produce resurse (bogăţie) folosind banii în chip de metron universal. Există două forme de crematistică. Cea „bună“ se subordonează oikonomiei şi acţionează în folosul ei; chremata (bogăţie) este un mijloc, şi nu un scop în sine, „bogăţia“ denotând lucruri cu valoare de folosinţă pentru individ şi chiar şi în sistemul de schimb. De pildă, o crematistică „naturală“ este trocul, în care schimbul urmăreşte satisfacerea unor nevoi „naturale“, „fireşti“, „primare“² .

Citeste in continuare!