Prima scenă exprimă liniştea de la început, pământuri pustii şi sterpe se văd până la orizont. Întreaga realitate este virgină, neîncepută, este un haos informal, indeterminat. Maimuţele, reprezentând omul ca virtualitate pură, locuiesc acest spaţiu şi îşi duc traiul liniştit. Se aud primele sunete iar un leopard prinde o maimuţă, scenă ce revelează faptul că maimuţele sunt nişte tropisme, adică realităţi ce sunt doar efecte ale factorilor exteriori, fără a avea voinţă şi conştiinţă pentru a influenţa acest exterior. Spiritul în inconştienţa lui totală era condiţionat de hazardul lumii haotice în care trăia. Leopardul reprezintă una din forţele infernale ale acestui haos primordial. Maimuţele stau într-o peşteră împinse una într-alta, trăind din inerţia propriei lor existenţe într-o inconştienţă totală.
Trezindu-se la un moment dat, maimuţele văd un monolit negru despre a cărui origine nu poate presupune nimic nici chiar telespectatorul. Se aude o muzică stranie de veneraţie teologică, şi un sentiment de uimire absolută şi de spaimă se trezeşte în spiritul maimuţelor. Somnul maimuţelor exprimă indeterminaţia inconştientă, ca prim nivel al spiritului uman când el este o pură posibilitate pentru sine, există doar ca pură virtualitate haotică ce urmează să fie cosmizată şi realizată, determinată prin cunoaştere şi autocunoaştere.
Monolitul reprezintă prima determinaţie ce apare în haosul lumii primordiale. Perfecţiunea lui formală contrastează izbitor cu haosul formelor geologice ce populează împrejurimile. Are loc o rupere de nivel între alteritatea ultradeterminată a monolitului şi haosul realului. Experienţa prezenţei monolitului, însoţită de acea muzică stranie şi parcă dintr-o altă lume, reprezintă una din cele mai bune analogii cu o experienţă religioasă numinoasă – aşa cum este ea prezentată în opera lui Rudolf Otto – din toată istoria cinematografiei.
Citeste in continuare!
