O altă interpretare a simbolurilor comunismului

 de Al-Baidaq

Este 1923, Lenin se apropie de moarte, dar a apucat să-i vadă pe comunişti sărbătorind triumfători. Drapelul ce ne înfăţisează Serp i molot poate fi adoptat, pregătindu-se să devină celebru şi să amplifice zgomotosul clocot al bolşevismului. Acum, pare totuşi straniu să oferi o altă interpretare simbolurilor de pe drapelul sovietic, în afara celei extrem de evidente: chemarea ţărănimii alături de proletariat, împotriva claselor superioare. Dar să încercăm un alt punct de vedere, care nu îl anulează pe primul, ci îl completează, favorizând o explicaţie mult mai profundă a fenomenului comunist şi a consecinţelor sale, trimiţând raze până în straturi mai adânci ale memoriei umanităţii, în acele ţinuturi mentale în care i s-au copt vise şi i-au îmbobocit furtuni.  

Mai întâi, ciocanul. Cine era în stare să îl răsucească deasupra capului cu invidiată usurinţă, dând uimitoare lovituri adversarilor? Da, pare straniu să fie el, mai ales plasat într-un context ca cel din Rusia de după 1917, dar acesta este Thor cel voios, cel arţăgos şi nu în ultimul rând, cel rapid ca fulgerul. Cât despre seceră, ea este altă armă zeiască, dar îi aparţine lui Cronos, zeul care şi-a castrat părintele, pe Uranus. Acum, unii care sunt mai fii ai timpurilor acestea, se grăbesc să strige: până aici! Ce le pot zice decât să aibă răbdare, căci nu acestea alcătuiesc tot ce am să rostesc? Ciocanul lui Thor, zeu eminamente războinic, kşatriya ideal cu domiciliul printre norii de vijelie, este chiar fulgerul, care la rândul său, simbolizează viteza care face lovitura să fie năpraznică. Este cunoscut, comunismul necesita o mare rapiditate pentru concepte ambiţioase ca exportul de revoluţie şi revoluţia continuă, dar când mă gândesc la viaţa grăbită (care tot se mai grăbeşte) din societăţile familiare nouă şi din care, la suprafaţă comunismul absentează, trag concluzia că ne plecăm tot unui Thor înrăit, căci aproape permanent este observabilă o (in)umană goană văduvită de contemplaţie, numită pretenţios acţiune. Dar ştim bine, în cazul în care ”nu se conectează la un principiu care este dincolo de domeniul contingent, ea nu este decât pură iluzie.” (René Guénon – ”Criza lumii moderne”)

Citeste in continuare!

Recenzie: Comitetul invizibil - Insurecţia care va veni

 de Radu Iliescu

Motto: “Nu economia este în criză, economia este însăşi criza. Nu locurile de muncă lipsesc, munca însăşi este în plus.” (Comitetul invizibil)

“Noile soluţii seamănă cu vechile probleme.” (acelaşi)

“Nicio ordine socială nu poate fi fondată durabil pe principiul că nimic nu este adevărat.” (tot acelaşi) 

Am terminat lectura acestei cărţi-manifest cu senzaţia că ezit între două diagnostice: lucrare sociologică sau manual de terorism. Pe deplin însă, n-ar fi nici una, fără să fie nici cealaltă. În ciuda unor resurse intelectuale şi stilistice impresionante, care până la urmă constituie toată miza lecturii, lipseşte detaşarea echilibrată a omului de ştiinţă. Cel/cei care se ascund/e în spatele semnăturii Comitetul invizibil nu se mulţumeşte doar să constate, să evalueze şi să emite prognosticuri pentru viitorul imediat. Acest Comitet, oricine va fi fiind în spatele său, propune soluţii, are planuri. 

Însă nu vom sucomba prosteşte tentaţiei de a afirma că am ţinut în mână, preţ de câteva ceasuri, un manual de terorism. Dincolo de pălăvrăgeala obositoare şi sterilă a oamenilor politici, amplificată mecanic de flaşnetele propagandistice ale jurnaliştilor servili, nu avem ştiinţă de vreo definiţie neechivocă a terorismului. Nici observaţia făcută cândva de Noam Chomsky (Somebody’s terrorist is another person’s freedom fighter) nu aduce toată lumina de care e nevoie. Ce este libertatea? Şi cât de mult se poate lupta pentru ea. Jean-Paul Sartre, cu a sa afirmaţie conform căreia cea mai mare libertate pentru intelectualii francezi a fost în timpul ocupaţiei naziste, întregeşte nemilos paradoxul. 

Şi totuşi, această carte nemiloasă, necruţătoare, care răvăşeşte locuri comune şi spune “adevărurile necesare, cele a căror refulare universală umple spitalele psihiatrice şi privirile de tristeţe“, nu a fost asumată prin semnătură lizibilă. Dacă ar fi rămas la nivelul pur constatativ, cu toată fronda din rândurile sale, un Jean Baudrillard, un Edgar Morin, un Pierre Bourdieu ar fi putut-o distila, semna, asuma. Numai că rolul acestor somităţi, de la care nu ar şti să abdice, este să-şi consume luciditatea dincolo de zidurile universităţilor, ca nişte şoricei care pedalează agonic în cuşti meschine. L’insurrection qui vient respiră un nepermis, dar tonic, aer de răzvrătire. 

Citeste in continuare!