Locus

de Bogdan Cucu

“At the source of democracy can be found the rejection of a couple of things: power detached from the social ensemble, law that governs and immutable order, and the spiritual authority possessing knowledge of the ultimate ends of human conduct and the community.”

Claude Lefort

“Comme il se peut faire que tant d’hommes, tant de bourgs, tant de villes, tant de nations endurent quelquefois un tyran seul, qui n’a puissance que celle qu’ils donnent; qui n’a pouvoir de leur nuire, sinon tant qu’ils ont vouloir de l’endurer; qui ne saurait leur faire mal aucun, sinon lorqu’ils aiment mieux souffrir que lui contredire.”

Etienne de la Boétie

“Le savoir ne s'affine et ne s'allège que dans les confins, lorsque la vérité ne constitue plus l'instance à laquelle il lui faudrait finalement se soumettre.”

Maurice Blanchot

Întrebarea privitoare la politică pare a condamna la un fel de iresponsabilitate. Prezenţa ei, deşi face clară însăşi imanenţa politicului, are darul de a ne îndepărta de noi înşine ca actori politici şi de iminenţa deciziei ca orizont al responsabilităţii. 

Putem spune (fiind întru totul tributari lui Lefort) că la originea democraţiei stă tronul gol. Şi regele decapitat. Acel the body politic este acum lipsit de cap, de ceea ce era sursa oricărei legitimităţi. Puterea politică se află astfel dispersată în acest corp, fără linii directoare, fără sursă şi fără finalitate. Democraţia devine aşadar politica care se conturează în acest spaţiu delocalizat (şi al delocalizării) al pluralităţii şi ireductibilităţii. Negativitatea care o pătrunde e vizibilă. Acest spaţiu al politicului este, dacă nu locul exercitării puterii, cel puţin locul din care emană în mod necesar orice putere politică. În monarhiile absolute şi în regimurile fasciste, îl găsim personalizat. În democraţie, el nu mai este identificat cu o poziţie oarecare, cu un loc determinat. Mai degrabă, pare a fi o delocalizare pe care se fundamentează tot edificiul de locuri ale puterii, funcţiile publice. Şi totuşi, rămâne nemulţumirea faţă de modul de a fi al politicii, care nu pare a fi de felul spaţiului heterogen în care originează. Nu cumva sălăşluim pe o aporie, pe o intenţie originară imposibil de concretizat?

Spaţiul politic apare, după dispariţia elementului său unificator, ca un res nullius, pasibil de a fi apropriat prin ocupaţiune. Starea sa de heterogeneitate nu subzistă, este continuu supusă capturilor. Sarcina democraţiei pare a fi, în acest context, împiedicarea ca o captură totală să aibă vreodată loc, iar tronul gol să se ocupe din nou. O primă tensiune apare, între necesitatea fundamentală de a menţine gol locul puterii, şi nevoia contingentă de a admite capturi parţiale ale acestuia, care nu sunt dealtfel decât exercitarea comună a puterii politice. 

O anume folosire a forţei (pe care Zizek o înzestrează cu termenul de 'teroare') pare a fi cea care ţine acest spaţiu intangibil. Negativitatea iniţială se transformă inevitabil într-o ordine pozitivă (altfel nu s-ar fi vorbit niciodată despre democraţie), o ordine centrată pe tronul gol al politicului şi pe datoria de a-l menţine astfel. Nu este primul loc în care lipsa oricărui temei (sau suspendarea acestuia) capătă caracter fundaţional. Însă o anumită particularitate a democraţiilor efective ne face să credem că promisiunea iniţială (in caz că a existat una) şi-a găsit în drept un adversar redutabil, ca şi structură care nu capătă coeziune în afara unei suveranităţi. Dreptul, pare-se, face ca discontinuitatea introdusă  de momentul revoluţionar să fie redirecţionată spre consolidarea unei noi ordini pozitive, structurată întocmai ca şi cea pe care revoluţia spera să o depăşească. 

Dacă democraţia poate fi menţinută doar prin separarea politicului de politică, atunci legătura sa cu l'Ancien Regime apare vizibilă. Dacă tronul, pentru a rămâne liber, trebuie făcut intangibil, atunci se poate spune foarte bine că tronul devine suveran. Intangibilitatea este un atribut constant al suveranităţii. Spaţiul politic, despre care spuneam că în absenţa unui purtător personal, de genul monarhului, este şi trebuie sa rămâne delocalizat, capătă loc pentru a putea fi protejat. Funcţiile publice nu servesc numai pentru exerciţiul puterii, ci si pentru fixarea politicului. Intangibilitatea acestuia este în directă legătură cu exercitarea temporară a puterii publice. 

S-ar putea ca problema de faţă să pară mai puţin paradoxală dacă luăm în considerare că, deşi democraţia este indivizibil legată de spaţiul heterogen al politicului, practicanţii ei cu greu i-au admis acest caracter. Politicul aflat în discuţie aici este mereu unul instanţiat la modul acelei includeri excluzive despre care Agamben spune că caracterizează exemplul. Puterea se individualizează prin învestirea ei într-un individ în măsura în care este o putere politică şi-şi are sursa în spaţiul politic. Poziţia politică (ori administrativă, dar nu cred că distincţia are mare efectivitate în contextul statului de drept) exclude politicul pe baza includerii sale fundamentale în el, iar acesta este singurul mod prin care practica democraţiei are acces (unul, ce-i drept, marginal) la spaţiul delocalizat al politicului, în măsura în care decizia suverană nu este considerată.

E comod de constatat că negativitatea care traversează discursul democratic este pe post de origine (în sensul unui fondement infondéé), dar nu în sensul de început. Ea dă măsura demersului suspensiv în raport cu transcendenţa, în care politicul se dezvăluie ca lipsit de sens. Iar acest fapt înseamnă că este deopotrivă lipsit de finalitate, cît şi de origine în sensul de act fondator. Revoluţiile dezvăluie tronul gol, dar ar fi nedemocratic să zicem că democraţia începe cu revoluţiile.  Stricto sensu, nu începe. Originea unei democraţii ca suspendare a reperelor e mereu înaintea noastră. 

Democraţia actuală nu este întru totul lipsită de transcendenţă. De fapt, experienţa democraţiei rămâne o experienţă a birocraţiei, care se conturează ca reprezentanta unei ordini invizibile. Dacă nimeni nu este mai presus de lege, atunci legea este deopotrivă în interior şi în afară. Dreptul este (să admitem totuşi) un rezultat al practicilor umane, dar în egală măsură este transcendent şi străin de experienţa socialului. Este însă vorba de o transcendenţă necondiţionată a dreptului? Cum poate exercita dreptul o captură asupra politicului, acţionând din interiorul discursului democratic? Rămâne democraţia altceva decât o continuă stare de excepţie în care dreptul declară că nimeni nu este mai presus de lege? Într-o oarecare măsură, se poate spune că statul de drept stă pe o indeterminare care e auto-afirmarea continuă a supremaţiei dreptului (din nou, Agamben, fundamentând modul de a fi al dreptului în structura limbajului: „Language is the sovereign who, in a permanent state of exception, declares that there is nothing outside language and language is always beyond itself”). În rostirea acelui „nimeni nu e mai presus de lege” se deschide posibilitatea normării. Dar această rostire nu e delocalizată, ea se produce într-un spaţiu bine delimitat (chiar şi în sensul juridic). Locul rostirii (în sensul lui lieu d’énonciation de care vorbeste Michel de Certeau) e Constituţia, ea însăşi reminiscenţă a unui moment originar, constitutiv. Toate indiciile par a indica că această rostire este afirmaţia unei suveranităţi. 

În statul de drept suntem la fel de departe de democraţie ca în regimurile fasciste. Mişcarea e dublă: dreptul fixează spaţiul politic într-o reţea de funcţii publice, iar indivizii, în exercitarea funcţiilor, şi le apropriază. Încă o dată apare că nicio captură nu poate fi completă. Experienţa politică nu este lipsite de însemnătate, iar practicile prin care indivizii îşi apropriază legalitatea au posibilitatea de a eroda aparatul instituţional (o fac deja). Până la urmă, suveranitatea dreptului este construită pe un fundament deja erodat. Statul de drept poate să nu fie democratic stricto sensu, dar este afectat de democraţie (mi se pare interesantă ideea indusă de această construcţie, o imagine tipic conservator-reacţionară a democraţiei ca boală) în măsura în care fundamentele se erodează singure (închiderea metafizicii şi necesitatea subsecventă a depăşirii ei, în sensul lui Verwindung, nu sunt doar experienţe filosofice, ci sunt constitutive pentru gândirea epocii noastre).

Statul de drept rămâne un loc de tranziţie. Principiul unificator al practicilor care-l animă nu este generator de certitudine. Este producător de sens într-un spaţiu secular care refuză orice sens. Un singur mod de a acţiona (în speţă, de a face politică) este dezirabil, cel legal. O asemenea legalitate, care se întemeiază pe dublul fundament al inteligibilităţii şi al autorităţii sale, este spaţiul în care se produc ancorele prin care acţiunea politică se ţine departe de indeterminare şi dubiu. Practicile politice ce se desfăşoară în atare spaţiu nu sunt lipsite de o certitudine fundamentală, aceea a propriei legalităţi şi legitimităţi. Şi totuşi, în aceste condiţii putem vorbi de practici doar în măsura în care indivizii îşi apropriază puterea care le este acordată cu titlu tranzitoriu.

Se întrevede posibilitatea ca practicile puterii să devină nişte tactici ale puterii. Birocraţia ca loc străin. Înstrăinarea progresivă a omului de fundamente (care nu îi este în niciun caz imputabilă, oricum nu are aparenţa unei respingeri) este şi o înstrăinare a practicii de teorie (ideea lui Schurmann din Le principe d'anarchie). În acest context, nici legalitatea nu mai poate avea vreo pretenţie în a stabili o bază raţională şi coerentă pentru acţiunea politică. Ceea ce înainte era o condiţie a discursului politic apare acum ca şi coerciţie. Dacă o asemenea atitudine poate să transpară în discurs, atunci posibilitatea practicilor politice ca tactici în spaţiul legalităţii apare asigurată. Asemenea practici au posibilitatea de a fi democratice, de a destabiliza infrastructura instituţională şi de a scoate spaţiul politic din intangibilitatea propriei suveranităţi. Dacă se poate spune astfel, forţând limba, tronul va arăta mai degrabă gol decât tron. 

Teama de dictatură ca o apropriere completă a spaţiului politic am văzut că stă la baza transformării democraţiei într-o ordine pozitivă, articulată sistematic în jurul legalităţii. Inversul acestei operaţii apare ca un risc enorm. Un risc care presupune o încredere necondiţionată în ceilalţi, şi o iertare necondiţionată a trecutului umanităţii (în cuvintele lui Leff, „it appears that if all men are brothers, the ruling model is Cain and Abel”). Suspendarea hegemoniei dreptului înseamnă şi o deschidere către alteritate, şi teama subsecventă de celălalt, cel pe care discursul politic l-a ţinut la distanţă. Şi undeva apare şi intuiţia sumbră că poate fi cel care este ireductibil la ideea noastră de egalitate în faţa legii. Se profilează ideea că niciun egalitarism nu poate sta la baza unei considerări adecvate a celuilalt. Celălalt, considerat în alteritatea sa, este privit mai autentic în societatea pre-modernă. Egalitarismul îl include în mod formal în spaţiul public. Dezmembrarea unui asemenea spaţiu omogenizat este orizontul întunecat al epocii noastre, pe fundalul căruia celălalt va apărea în alteritatea sa. Iar atunci politica, fundamentată, aşa cum arată Agamben interpretându-l pe Aristotel  pe excluderea vieţii organice prin conturarea sa ca o existenţă calificată politic, în cetate (centrată pe un soi de 'virtuţi' civice) se va găsi în impas, edificiul său apărând ca fracturat şi instabil. Ca atare, miza este un spaţiu politic care să nu-i lege de sine (şi nici sa nu-i excludă) pe oamenii din comunitatea politică. Un asemenea spaţiu rămâne a fi gândit, el nu este nici dat, şi nici nu va apărea de la sine prin dizolvarea sistemului instituţional actual. După cum remarcă Roberto Unger, problema rămâne fără soluţie la momentul actual: „the ideal of the self could be realized completely in the world only if it were possible to bring about in history the conjunction of immanence and transcendence: the circumstance in which the self is at one with nature, with others, and with its own concrete being, yet separate from them”. Soluţia stă, ca atare, în ceva care în mod tradiţional este apanajul divinităţii.

Locul lui Dumnezeu din lume nu poate fi luat de niciun artefact, indiferent de cât de credibilă e vocaţia sa la hegemonie, iar indeterminarea în care ne aruncă asemenea constatare este o şansă, în cazul de faţă de a face politică fără suveranitate. Dacă admitem cu Schurmann că există o anume ignoranţă specifică epocilor de tranziţie, această ignoranţă ar trebui să anuleze, în bună măsură, sentimentul certitudinii care se regăseşte în orice decizie suverană. O decizie, aşadar, dar în dubiu. O decizie luată laolaltă cu propria arbitraritate (Leff: „to put it concisely, if the applicable God is going to insist upon being incoherent, we really have no choice but to be arbitrary”). Deschiderea dreptului spre multiplicitatea practicilor umane nu poate veni ca o deschidere suverană a dreptului, ca şi cum practicile i-ar fi ceva exterior. Dacă birocraţia care fixează şi constrânge într-o formă spaţiul politic va putea fi privită ca o alteritate, practicile politice vor putea destabiliza, ca tactici, spaţiul în care acţionează. Condiţia pentru un discurs politic performativ stă în recunoaşterea statului de drept ca nedemocratic, sau ca un abuz al democraţiei constituit în numele democraţiei. Dacă statul de drept este în esenţă o ordine invizibilă, dezvăluirea unei asemenea ordini echivalează cu o expunere a fundamentelor sale spectrale. O deschidere din interior, sau o depăşire, pentru ca spaţiul politic să fie deschis celorlalţi şi deschis către un discurs performativ şi pluralist.

Bibliografie:

Claude Lefort, Complications. Communism and the Dilemmas of Democracy

Giorgio Agamben, Homo Sacer

Roberto Unger, Knowledge and Politics

Arthur Leff, Unspeakable Ethics, Unnatural Law

Reiner Schurmann, Le principe d'anarchie

Slavoj Zizek, The Un-Shock Doctrine

Emilian Cioc, La rhétorique de la crise et la révocation de la sphère publique

Etienne de la Boétie, Discours sur la servitude volontaire

Maurice Blanchot, L'Ecriture du désastre