de Horia Ciurtin
Prolog: fisura (post)modernă – de la „dezvrăjire” la „deconstrucţie”
Astăzi, noua lume postmodernă se conturează ca un nesfârşit muzeu al ruinelor vesele, al degradării ce se bucură şi îşi priveşte admirativ propria stare. După ce modernitatea s-a străduit îndelung să „dezvrăjească” lumea, întronând raţiunea firavelor Lumini în locul sferei sacre, postmodernitatea a luat cu asalt, „deconstruind”, toate edificiile şi structurile ce păstrau o vagă urmă a ordinii, a inteligibilului tradiţional. Astfel, în succesiunea lor malvolentă, cele două procese complementare au reuşit mai întâi să falsifice realitatea, iar apoi - dărâmându-şi instabilul edificiu - au ajuns la mascarea deplină a absenţei oricărei realităţi.
Pe această cale, în contemporaneitate „deconstrucţia” a devenit metoda prin care chiar orizontul „dezvrăjit” al modernităţii poate fi de-structurat, dezintegrat şi lăsat pradă fascinaţiei pentru propria putrefacţie, iar singurul pariu care mai merită pus de idealiştii de serviciu rezidă în insuflarea vinei, a penitenţei pentru vina-de-a-fi, în încurajarea blazării suicidale. Totuşi, fără a ne afunda în fatalismul unui anumit tip de gândire pseudo-tradiţionalistă (de fapt, o viziune care tinde să fie doar anchilozată acolo unde ar trebui să fie imobilă), putem constata că în câteva – chiar dacă puţine – puncte ale lumii actuale postmodernismul – ca ciocan metodologic – a pierdut rămăşagul cu realitatea.
Proiect eminamente anti-paradigmatic, deconstructivismul de avangardă a eşuat în a trece dincolo de pragul unui idealism pe care îl subminase sistematic anterior. Gândirea postmodernă, aliată cu narative pe jumătate ruinate, a constatat că tocmai vechile bastioane ale tradiţiei sunt deocamdată neatinse de infuenţa deconstrucţiei, chiar dacă parţial au putut fi „dezvrăjite” şi infiltrate ideologic. Astfel, teologia, ştiinţele naturale ori dreptul s-au arătat permeabile deseori la influenţe doctrinare externe, însă nu au permis încă destructurarea lor radicală.
Citeste in continuare!
